Vindecarea
fiicei femeii cananeence este una din minunile lui Iisus, consemnată în
Evanghelia după Matei (15:21-28) și în cea după Marcu (7:24-30).[1][2]
Potrivit evangheliilor, pe când se afla în părțile Tirului și ale
Sidonului, Iisus a vindecat-o pe fiica unei femei păgâne, originare din
Canaan sau din Fenicia Siriei.
Femeia cananeeancă a venit la Iisus, strigând: "Doamne, Fiu al lui
David, fie-ți milă de mine! Fiica mea este posedată de demon și se
chinuie teribil."
Iisus nu i-a adresat niciun cuvânt. Așa că ucenicii lui au venit la
el și l-au rugat: "Alung-o de aici pentru că strigă în continuu în urma
noastră."
El a răspuns: "Eu am fost trimis numai către oile cele pierdute ale casei lui Israel."
Femeia a venit și a îngenuncheat la picioarele lui. "Doamne, ajută-mă!" a spus ea.
El a răspuns: "Nu este drept să iei pâinea copiilor și s-o arunci câinilor."
"Așa este, Doamne", a spus ea. "Dar și câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor."
Atunci Iisus i-a spus ei:
"O, femeie, mare este credința ta! Fie ție după cum voiești."
Și fiica ei s-a vindecat chiar în ceasul acela.
Evanghelia de astazi ne relateaza ca intr-o zi Mantuitorul Iisus
Hristos a venit sa propovaduiasca in partile Tirului si ale Sidonului,
iar aici a intalnit o femeie cananeianca ce I-a strigat cu durere:
„Miluieste-ma, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rau chinuita de
demon”. Avea o fiica demonizata. Domnul insa, ca si cum nu ar fi
auzit-o, nu i-a raspuns niciun cuvant, asa incat ucenicii au simtit
nevoia sa intervina, mijlocind la invatatorul lor: „Miluieste-o, Doamne,
ca striga in urma noastra!”
Ei bine, spre uimirea ucenicilor si a noastra, Hristos a dat
atunci un raspuns cat se poate de surprinzator: „Nu sunt trimis decat
numai pentru oile cele pierdute ale Casei lui Israel!…” Adica…, a fost
trimis doar pentru evrei!…
Sa fie oare chiar asa? Nu, ci Iisus Hristos a venit in lume
pentru intreg neamul omenesc, nu numai pentru evrei, greci, rusi, sau
mai stiu eu care altii se pretind alesi in chip special de Dumnezeu. El
S-a intrupat pentru toti oamenii deopotriva, indiferent de neam ori
rasa: deci si pentru romani, si pentru tigani, si pentru africani, si
pentru australieni, pentru toti. De ce, atunci, a raspuns asa?! Ei bine,
raspunzand astfel, Hristos nu a facut decat sa evidentieze mentalitatea
iudeilor din vremea aceea, care se asteptau ca Mesia sa vina numai
pentru ei, in timp ce pe ceilalti ii considerau „spurcati” si deci
nedemni de chemarea sfanta la mantuire. Dupa ce a adus in discutie
aceasta conceptie egoista insa, Domnul a demontat-o intr-un mod care nu a
mai lasat loc la niciun comentariu in mintea celor ce au fost martori
minunii de astazi. Vom vedea mai jos!
Auzind femeia afirmatia aceasta, care de altfel ii era
cunoscuta, si intuind universalitatea misiunii lui Hristos, a insistat
si, apropiindu-se, L-a rugat: „Doamne, ajuta-ma”. Si atunci Domnul ne
mai uimeste o data… Dupa ce „a ignorat-o”, prefacandu-Se ca nu o ia in
seama, preluand aceeasi mentalitate a iudeilor o numeste „caine”: „nu
este bine sa iei painea copiilor si s-o arunci cainilor”. Si aceasta nu
pentru ca asa o considera El, ci pentru a sublinia acelasi dispret al
„celor alesi” fata de neiudei, mentalitate pe care, de asemenea o va
respinge prin ceea ce a urmat.
De retinut ca Domnul nu a vorbit de la Sine; nu Si-a exprimat
propriul crez, ci a dat glas acelei mentalitati potrivit careia toti cei
care nu faceau parte din poporul ales erau considerati spurcati si,
pentru aceasta, erau numiti „caini“.
Toate aceste afirmatii si cuvinte, aparent scandaloase si
jignitoare, nu vor decat sa evidentieze o mentalitate egoista,
dispretuitoare si, pentru aceasta, nedreapta, care insa va face sa
straluceasca si mai mult credinta si staruinta acestei femei, ce nu se
lasa impresionata de conceptia condamnabila a iudeilor, potrivit careia
cananeienii nu puteau spera nicio clipa la Mesia. Ea nu se lasa
intimidata, ci staruie si da Mantuitorului un raspuns care arata ca nu
era numai credincioasa, ci si inteleapta: „Da, Doamne, dar si cainii
mananca din faramiturile care cad de la masa stapanilor”.
Vedeti ce inteleapta a fost femeia? Ea nu s-a lasat cuprinsa de
orgoliul ranit al omului jignit; stia foarte bine care era crezul
iudeilor despre cananeieni. Nu s-a simtit izgonita si respinsa. A simtit
ce?… Sa staruiasca; sa insiste, rugandu-L iar: „Doamne, ajuta-ma”, in
ciuda dispretului iudeilor aflati de fata. „Ajuta-ma!”… cu disperarea si
cu dragostea pe care numai o mama o poate simti fata de propriul copil.
Ei bine, atat de impresionat a fost Hristos de credinta,
staruinta si intelepciunea acestei femei, precum si de faptul ca nu s-a
suparat si ca nu s-a simtit jignita, incat i-a spus: „O, femeie, mare
este credinta ta! Fie tie dupa cum voiesti!“ Si mai adauga evanghelia ca
„s-a tamaduit fiica ei in chiar ceasul acela”.
Aceasta este pericopa evanghelica de astazi si cred ca
invatamintele ce se impun sunt usor de desprins de fiecare dintre noi.
Si noi putem fi uneori femeia aceasta care a alergat dupa Iisus. Cati nu
avem de cerut de la El: fie indreptarea unui copil care nu ne mai
asculta, fie reintoarcerea cu dragoste a sotului sau a sotiei in
familie, fie inteleptirea unui vecin care ne muta hoteste hotarul, fie
imblanzirea dusmanului care ne ponegreste ori ne barfeste, sau mai stiu
eu ce alte situatii ne pot aduce in viata in postura femeii cananeience.
Ce oare L-a determinat pe Hristos s-o laude in cele din urma pe
aceasta: „0, femeie, mare este credinta ta” si ce anume ar trebui sa
invatam noi de la ea? Ei bine, trei lucruri cred ca ar trebui sa ravnim
la aceasta pagana, socotita prea usor de „poporul ales” caine: credinta
ei, desi mentalitatea vremii ii era potrivnica, staruinta, in pofida
„ignorarii” si „jignirii” cu care a fost tratata aparent pana si de
Hristos, si intelepciunea, cu care pana la urma ne-a cucerit pe toti. Ea
isi va fi zis, in simplitatea ei, dar cu intuitia omului care se agata
plin de speranta de orice simte ca i-ar putea aduce implinirea
rugaciunii: „Nu-i adevarat, acest Mesia pe care eu L-am vazut ca invata
atat de intelept si de puternic trebuie sa fi fost trimis si pentru mine
si pentru poporul meu. Daca este Dumnezeu, trebuie sa fie si al nostru,
al tuturor, pentru ca nu putem avea fiecare Dumnezeul sau.”
Staruinta!... Sunt intre noi oameni credinciosi care, daca nu li
s-a implinit astazi rugaciunea, maine nu se mai roaga… Pai, daca nu s-a
implinit?… A venit cineva cu pomelnic la altar si a platit rugaciuni.
Si, daca a vazut ca nu i s-a implinit „rugaciunea”, dupa aceea a venit
si i-a cerut banii inapoi, pentru ca nu i-a fost ascultata cererea, ca
si cum ar fi fost vorba de nelivrarea unui simplu „produs” achitat. Ei
bine, femeia de astazi nu a facut asa! A insistat. A staruit. Si o sa va
mai spun ceva: cred ca Hristos a acceptat sa intre pentru cateva
momente in jocul mentalitatii evreilor si pentru a-i incerca staruinta
si credinta acestei femei. Sa vada, isi iubeste indeajuns de mult fiica,
ori se va supara si va pune mai presus de dragostea ei de mama orgoliul
ranit de „jignirea” cu care, de altfel, ar fi trebuit sa fi fost deja
familiarizata?
Sunt intre noi oameni care ar dori sa „negocieze” cu Dumnezeu,
eventual de pe pozitii egale! Oameni care, daca au avut intr-o zi
ghinion si s-a intamplat sa nu fie serviti cum se cuvine de doamna de la
lumanari, ori parintele a fost prea ocupat sau insuficient de dispus
sa-i asculte si nu le-a citit rugaciunea cand au vrut ei, au facut
stanga imprejur, le-au intors spatele, au plecat si pe la biserica nu au
mai dat.
Ce face femeia de astazi? Ea staruie. Nici gand sa se simta
jignita! Ea nu stie ce este acela orgoliu, caci iubirea jertfelnica
alunga mandria. Ea o tine una si buna: „Doamne, Te rog sa ma ajuti! Stiu
ca poti, pentru ca esti Mesia, Te rog sa ma ajuti!” Si insistenta si
staruinta ei L-au determinat pe Hristos sa-i implineasca rugaciunea in
fata tuturor, chiar daca nu era din neamul ales al lui Israel.
Intelepciunea!… A stiut sa raspunda intelept, nu obraznic, cum
facem noi adeseori: suntem jigniti, jignim si noi; m-ai facut „caine”,
ma voi razbuna pentru asta! Femeia raspunde cu o intelepciune care-L
„cucereste” si pe Mantuitorul Hristos, dar si pe noi. Era inteleapta:
„Da, Doamne, asa este, cum zici Tu, dar si cainii mananca din
faramiturile ce cad de la masa stapanilor lor, si pentru aceasta Te rog,
da-mi si mie o faramitura pentru copilul meu”...
Iata, dragii mei, cate lucruri putem invata de la o pagana care,
potrivit mentalitatii vremii, nici nu avea ce cauta in fata lui Iisus,
caci acesta era crezul iudeilor despre cananeieni. Un „caine“! Un
„gunoi”! Si totusi, aceasta femeie vine si ne indeamna pe noi astazi la
credinta, staruinta si intelepciune, iar nu sa ne suparam atunci cand nu
suntem ascultati de Dumnezeu, in prima faza nici ea n-a fost ascultata.
Hristos parea ca n-o aude, pentru ca apoi, la atentionarea
ucenicilor, sa spuna poporului ratacit in egoism si nationalism: “Nu, nu
sunt trimis decat catre oile cele pierdute ale lui Israel; n-am nici o
treaba cu cananeienii”, iar in cele din urma sa dea glas conceptiei
absolut intolerabile a iudeilor despre pagani. Aceasta era mentalitatea,
iar Hristos a reactionat astfel ca sa le arate iudeilor ca si El este
din neamul lor si ca vine pe filiera Legii lor, pentru ca apoi sa poata
aduce „deschiderea” necesara Legii, spre intelegerea si imbratisarea si a
cananeienilor, si a samarinenilor, si a paganilor de tot felul, adica a
intregului neam omenesc.
Invatam, asadar, din evanghelia de astazi, cum sa ne comportam
fata de Dumnezeu. Intelegem ca nu avem voie sa ne suparam pe El atunci
cand nu ne asculta sau intarzie sa ne implineasca cererea, ci doar sa
insistam. Nu avem voie sa ne simtim jigniti de faptul ca El pare a nu ne
auzi. Noi doar sa staruim! Nu m-a ascultat astazi? Nu ma duc sa-i cer
banii parintelui inapoi, ci voi inteti rugaciunea si ma voi ruga si
maine si poimaine s.a.m.d., pentru ca s-ar putea ca Dumnezeu sa doreasca
sa-mi incerce credinta, asa cum a incercat-o si pe a cananeiencii
astazi. S-a prefacut ca nu o aude: „Ia sa vedem, staruie in credinta,
sau pleaca si nu vrea sa Ma mai vada in veci!” Aceeasi atitudine sa o
avem si noi fata de Dumnezeu, pentru ca El uneori ne incearca, dorind sa
vada daca avem credinta, iar apoi daca aceasta este dublata si de
rabdare si staruinta, ori este incununata si de intelepciune… Stim sa
staruim? Sau doar sa cerem, ba inca ne lipseste si rabdarea de a astepta
sa ni se implineasca rugaciunea? Suntem intelepti, sau ne suparam
precum copiii si nu mai venim la biserica pentru ca nu m-a multumit
atitudinea parintelui intr-o zi sau alta?…
Sa-L rugam pe Dumnezeu, deci, sa ne dea si noua aceste virtuti
ale femeii cananeience de astazi: credinta puternica, staruinta in
rugaciune, dar si intelepciunea si puterea de a nu ne supara vreodata pe
Dumnezeu sau pe oamenii din jurul nostru, ci sa le gasim totdeauna
acestora scuze. Este o mare virtute sa le gasesti oamenilor scuze atunci
cand ei nu si le cer. Sa te gandesti asa: „Poate ca a fost indispus
vecinul si de aceea mi-a vorbit asa de glacial astazi.
Poate ca a fost ocupat si de aceea nu a avut vreme si pentru
mine prietenul meu. Poate ca m-a confundat, si de aceea mi-a vorbit asa
de urat persoana aceea“. Scuze de tot felul, care pot mentine si sustine
relatiile dintre noi, asa incat sa nu ne suparam neintelepteste unii pe
altii. Sa ne scuzam si sa ne iertam unii pe altii, ca sa ramanem in
comuniune si sa ne laude si pe noi Dumnezeu asa cum a laudat-o pe femeia
cananeianca astazi: „Omule, sau femeie, mare este credinta ta. Fie tie
dupa cum voiesti”
va rog sa ascultati cu sonorul mai tare
SURSA ARTĂ SI RELIGIE