PRAZNICUL SFINTEI FILOFTEEA

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Sfaturi Duhovnicesti

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Gândul

223.- Primul gând e de la înger, când vrei să faci   

          ceva.

Ascultă de primul gând, pentru că îngerul te apără. Al doilea gând poate fi de la diavol ca să te răzgândeşti şi să nu mai faci fapta cea bună şi să nu-ţi meargă bine la ceea ce vei face.

224.- Părinte, ce să fac ca să nu mă mai chinuie gândul? Câteodată nu pot dormi nici noaptea, deodată mă trezesc şi nu mai pot adormi de câte gânduri mă năpădesc.

-Este un duh neastâmpărat care se joacă cu mintea matale. Ai auzit de paza minţii? Mintea trebuie păzită, că altfel se încuibăresc în ea tot felul de orătănii. Ai auzit de rugăciunea minţii: „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul”? Ia zi matale în minte această rugăciune şi ai să vezi ce bine adormi şi ai să te odihneşti. În timpul zilei când simţi că vine duhul, sufletul matale îl simte când se apropie, zici rugăciunea ca să găsească mintea matale ocupată. Nu laşi mintea să alunece în gânduri necurate, o opreşti, te gândeşti la altceva sau zici rugăciunea minţii şi scapi de chin.

225.- Părinte, ce să fac ca să nu-mi mai zboare gândul în timpul rugăciunii?

-Este ispita din timpul rugăciunii, adică un vrăjmaş care caută să-ţi ia mintea de la rugăciune şi s-o ducă unde vrea el. Face aceasta pentru a-ţi fura rugăciunea şi a întrerupe convorbirea ta cu Dumnezeu prin rugăciune. Atunci degeaba te-ai rugat. Rugăciunea ta n-a ajuns la Dumnezeu. Gura a vorbit dar tu ai fost dus departe. Pentru a alunga pe ispititorul în timpul rugăciunii, trebuie să te opreşti din rugăciune dacă vezi că mintea ta a fost furată şi să faci 3 metanii zicând: ”Doamne alungă de la mine pe ispititorul!”şi să începi din nou rugăciunea, de la început nu de unde ai rămas. Dacă şi a doua oară ţi se întâmplă aceeaşi ispită, faci la fel, însă de data aceasta faci 7 metanii zicând la fiecare aceeaşi rugăciune de alungarea ispitei şi începi din nou rugăciunea. Dacă ţi se mai întâmplă, faci acelaşi lucru dar mărind numărul metaniilor: 9, 12…până când ai reuşit să zici rugăciunea întreagă şi cu luare aminte. De abia atunci ai învins ispita. Dumnezeu vede această luptă pe care o duci îL chemi în ajutor şi va porunci ispititorului să plece şi nu te va mai chinui lăsându-te să te rogi cu toată puterea.

SFIINTII PRIETENII MEI...: Sfântul Ierarh Calinic

 urmeaza lincul...

SFIINTII PRIETENII MEI...: Sfântul Ierarh Calinic

Sfântul Ierarh Calinic

Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica a fost unul din marii părinţi duhovniceşti ai veacului al XIX-lea. Viaţa lui este descrisă pe larg de arhimandritul Anastasie Baldovin, unul din ucenicii săi.
S-a născut la Bucureşti, la 7 octombrie 1787, în familia bunilor credincioşi Antonie şi Floarea (călugărită, spre batrâneţe, la Mănăstirea Pasărea, sub numele Filoteia). A fost dat la învăţătură la una din şcolile care existau pe atunci în Bucureşti, în preajma unei biserici, poate la Colţea sau la Sfântul Gheorghe. Atmosfera de rugăciune şi aleasă viaţă creştină din familie au influenţat viaţa lăuntrică a tânărului Constantin, cum se numea din botez. De aceea, în martie 1807, deci înainte de a fi împlinit vârsta de 20 de ani, şi-a îndreptat paşii spre Mănăstirea Cernica din apropierea Bucureştilor, unde va fi venit adeseori să ia parte la slujbe şi să asculte cuvânt de învăţătură de la stareţul Gheorghe († 1806) sau de la alţi părinţi cu viaţă aleasă. În anul următor, duhovnicul său, Pimen, a cerut stareţului Timotei să-l îmbrace în “îngerescul chip al călugăriei”. Astfel, la 12 noiembrie 1808, tânărul Constantin devine monahul Calinic. După o lună, în biserica Sfântul Nicolae de la Cernica, episcopul bulgar Sofronie de Vrata refugiat în Bucureşti din cauza turcilor, l-a hirotonit ierodiacon. Îndrumat de duhovnicul său, a început o viaţă de aspre nevoinţe călugăreşti, cu post, rugăciune, muncă, citiri din Sfânta Scriptură sau din lucrările Sfinţilor Părinţi şi scriitorilor bisericeşti. În 1812 a fost trimis la Mănăstirea Neamţ împreună cu părintele său duhovnicesc, să strângă ajutoare pentru refacerea bisericii Sfântul Nicolae distrusă de un cutremur. Cu acest prilej a cunoscut străvechea ctitorie domnească cu aleasă viaţă duhovnicească, precum şi alte mănăstiri moldoveneşti. În 1813, în biserica Batişte din Bucureşti, a fost hirotonit ieromonah de către arhiereul Dionisie Lupu, viitor mitropolit al ţării, iar după doi ani a fost hirotonit duhovnic şi rânduit mare eclesiarh al mănăstirii. În 1817 a plecat la Muntele Athos. A stat aproape un an, reuşind să cunoască îndeaproape viaţa călugărească de acolo şi să culeagă învăţătură care îi va fi de folos în ostenelile de mai târziu.
După moartea stareţului Dorotei, la 14 decembrie 1818, obştea de la Cernica a ales în locul său pe ieromonahul Calinic. La 31 de ani, pentru învăţătura lui şi mai cu seamă pentru smerenia, răbdarea, dragostea faţă de toţi, viaţa lui de rugăciune, post şi muncă neîncetată, a fost numit stareţ. Doi ani mai târziu a fost hirotonit arhimandrit.Cei 32 de ani de stăreţie la Cernica constituie o perioadă de neîncetate strădanii pentru ridicarea vieţii călugăreşti de acolo, pentru buna îndrumare a vieţuitorilor, pentru înzestrarea mănăstirii cu noi lăcaşuri de închinare şi chilii pentru şcolarizarea tinerilor. A întemeiat mai multe ateliere în care monahii îşi pregăteau singuri cele trebuitoare pentru îmbrăcăminte (rase, potcapuri etc.). Cei ştiutori de carte se ocupau cu copierea de manuscrise, mai ales din scrierile Sfinţilor Părinţi şi ale marilor îndrumători ai vieţii călugăreşti. Obştea monahală creştea mereu. Dacă în 1838 erau 300 de călugări, în 1850 numărul lor ajunsese la 350. Dintre ei s-au ridicat multe personalităţi ale vieţii bisericeşti: arhiereul Ioanichie Stratonichias, originar din Transilvania, retras spre sfârşitul vieţii la Cernica, protosinghelul Naum Râmniceanu, un cunoscut cronicar, arhimandritul Veniamin Cătulescu, profesor de Religie la Colegiul “Sf. Sava” din Bucureşti, Pimen, fost egumen la Tismana, Anastasie Baldovin, ucenicul şi biograful lui Calinic, Nicandru, urmaşul său în stăreţie şi alţii.
Stareţul Calinic era un bun îndrumător al credincioşilor care veneau la mănăstire; era cunoscut atât pentru rugăciunile sale tămăduitoare, cât şi pentru faptele sale de milostenie. Timp de câteva luni, în 1821 a hrănit în mănăstire un mare număr de locuitori din Bucureşti şi din împrejurimi, refugiaţi la Cernica de frica turcilor. Numeroase milostenii a făcut în diferite părti ale ţării şi chiar peste hotare. Pentru copiii din satul Cernica a înfiinţat o şcoală cu dascăl plătit de mănăstire. A fost preocupat în permanenţă de zidirea sau de refacerea unor lăcaşuri de închinare. Încă din primii ani de stăreţie s-a ocupat de zugrăvirea bisericii Sfântul Nicolae din incinta mănăstirii. Între anii 1832-1836 a zidit din temelie biserica cu hramul Sfântul Gheorghe din ostrovul mănăstirii, cu bani primiţi din partea arhiereului Ioanichie Stratonichias. Fiind distrusă la scurt timp de un cutremur, stareţul a început rezidirea ei, terminând-o în 1842. Tot atunci s-a ridicat o nouă stăreţie, clopotniţa, iar pentru îngrijirea călugărilor bolnavi s-a construit o bolniţă. În anul 1846 a început (cu banii săi şi cu daniile unor credincioşi) zidirea bisericii cu hramul Sfânta Treime de la Pasărea, mănăstire aflată încă de la întemeiere sub oblăduirea directă a Cernicăi. Tot la Pasărea, cu câţiva ani în urmă ridicase biserica cimitirului. Din darurile testamentare ale unei credincioase, stareţul a zidit biserica Adormirea din Câmpina, întemeind şi o şcoală în jurul ei. Din banii mănăstirii, precum şi din propriile sale danii, s-au ridicat bisericile din satele Bueşti şi Sohatu, au fost ajutate mănăstirile Ghighiu şi Poiana Mărului, schitul Icoana din Bucureşti, precum şi câteva biserici săteşti.
În 1850, după 43 de ani de viaţă în mănăstire, dintre care 32 de ani de cârmuire a obştii monahale, stareţul Calinic a fost chemat la înalta slujire arhierească. Încă din 1834, după moartea mitropolitului Grigorie Dascălul, domnitorul Alexandru Ghica îl sfătuise să primească scaunul mitropolitan, dar a refuzat socotindu-se nevrednic de o asemenea înaltă cinstire. În anul 1850, când erau vacante toate cele patru scaune vlădiceşti din Ţara Românească, Barbu Ştirbei domnitorul de atunci, având o mare admiraţie faţă de Calinic stareţul mănăstirii ctitorite de strămoşul său, vornicul Cernica Ştirbei, l-a convins să accepte cârmuirea unei eparhii. La 14-15 septembrie 1850 a fost ales în străvechiul scaun episcopal de la Râmnicu-Vâlcea. A fost hirotonit arhiereu în catedrala mitopolitană din Bucureşti la 26 octombrie 1850 de praznicul Sfântului Dumitru. Întrucât reşedinţa episcopală din Râmnic era distrusă în urma unui incendiu, înscăunarea s-a făcut la 26 noiembrie la Craiova. Chemat la această înaltă slujire, noul ierarh a găsit în eparhie o moştenire grea care se cerea îndreptată. De 10 ani eparhia era condusă de locţiitori, resedinţa şi catedrala episcopală erau distruse, numărul preoţilor era insuficient, puţin pregătiţi şi cu o stare materială grea, seminarul închis în urma revoluţiei din 1848, lăcaşurile de închinare neîngrijite sau în paragină, iar unele chiar închise. Noul episcop a început imediat după înscăunare îndreptarea acestor lucruri. A cercetat eparhia, a rânduit protopopi, a hirotonit noi preoţi. În 1851 a redeschis seminarul mai întâi la Craiova, apoi în 1854 l-a mutat la Râmnic; a deschis şcoli protopopeşti pentru pregătirea cântăreţilor bisericeşti.
În 1854, după mutarea reşedinţei la Râmnic, a început ridicarea unei noi catedrale episcopale după planurile întocmite de el însuşi, cu pictura lui Gheorghe Tăttărescu, şi a refăcut reşedinţa şi bolniţa din incinta Episcopiei. Între anii 1859-1864 a ridicat, din banii săi, o biserică nouă la schitul Frăsinei. Aici a introdus regulile aspre de vieţuire ale Muntelui Athos pe care el însuşi le respecta de când intrase în mănăstire. Planul bisericii a fost conceput de el, iar zugrăvirea a încredinţat-o pictorului braşovean Mişu Popp. Episcopul Calinic a intervenit pe lângă domnitorul Alexandru Ioan Cuza pentru a salva Mănăstirea Frăsinei de la secularizare. Domnitorul a răspuns favorabil cererii sale, schitul fiind singurul care a rămas cu toate bunurile pe care le avea.
Iubitor de carte şi sprijinitor al culturii, episcopul Calinic a simţit mereu nevoia unei tipografii proprii. Ca stareţ şi apoi ca episcop, a tipărit câteva cărţi la Bucureşti. Prin 1860, “cu bani împrumutaţi”, după cum mărturisea el însuşi, a pus bazele unei tipografii proprietatea sa, de sub teascurile căreia au apărut mai multe cărţi de slujbă şi de învăţătură. Episcopul intenţiona să reînvie la Râmnic vremurile de înflorire culturală din timpul marilor săi înaintaşi din secolul al XVIII-lea. Cu un an înainte de moarte a donat tipografia oraşului Râmnic, cu tot inventarul şi cu toate cărţile aflate în depozit, cu condiţia ca tipografia să-i poarte numele şi ca jumătate din veniturile ei să fie folosite pentru întreţinerea şcolilor din oraş şi a elevilor săraci, precum şi a seminariştilor, iar altă jumătate pentru întreţinerea schitului Frăsinei.
Episcopul Calinic a fost şi un însufletit patriot. În calitatea sa de episcop a luat parte la lucrările Adunării obşteşti a ţării, apoi a fost ales deputat în Divanul Ad-hoc care a pregătit unirea celor două ţări româneşti. Încă din primăvara anului 1857 a trimis o circulară către protopopi şi egumeni, prin care le cerea ca în toate bisericile să se facă rugăciuni “pentru unirea românilor într-o singură voinţă şi cuget, ca să ceară pe cale legiuită viaţă patriei lor”. A făcut parte şi din Adunarea electivă a ţării care a ales domn pe Alexandru Ioan Cuza. Ataşamentul său faţă de domnul unirii reiese şi dintr-o pastorală adresată protopopilor şi preoţilor din eparhie prin care-i îndemna să cinstească patria şi pe cârmuitorii ei şi să nu cruţe nici o jertfă pentru binele obştesc pentru că “cine este bun creştin este şi bun patriot”.
În chip deosebit trebuie pusă în lumină sfinţenia vieţii lui. Toţi cei care l-au cunoscut au rămas impresionaţi de numeroasele sale milostenii, de simplitatea sa în îmbrăcăminte, de bunătatea şi blândeţea sa, de rugăciunile sale tămăduitore, de posturile şi privegherile sale. Anastasie Baldovin, biograful său, scria că episcopul avea liste de persoane cărora le împărţea permanent ajutoare şi că atunci când hirotonea preoţi le dăruia cărţi şi chiar bani de drum. “Era atât de milostiv – scria acesta – încât dacă nu avea ce să dea de milostenie, îşi da hainele de pe prea Sfinţia Sa şi plângând se ruga de mine nevrednicul ca să caut bani pe unde voi şti, ca să aibă ce să dea la fraţii lui în Hristos, pentru că aşa numea pe săraci şi neputincioşi”. Martori contemporani povestesc mai multe cazuri de vindecări de boli în urma rugăciunilor episcopului Calinic, cum a fost tânăra din satul Muiereasca sau fiul meşterului care lucra la construirea catedralei episcopale de la Râmnic.
Viaţa plină de înfrânări pe care o ducea (nu mânca niciodată carne, se odihnea numai pe un scaun de lemn), ca şi bătrâneţea care se simţea tot mai apăsătoare, l-au îndemnat pe episcopul Calinic să-şi scrie testamentul. Între altele, scria că nu lasă nici bani de îngropare şi nici de pomenire, pentru că tot ce a avut a împărţit celor săraci sau i-a oferit pentru refacerea clădirilor de la episcopie. În felul acesta a înţeles să pună în practică votul călugăresc al sărăciei de bunăvoie. Bătrân şi bolnav, s-a retras la Mănăstirea Cernica în mai 1867, încredinţând conducerea vremelnică a eparhiei arhimandritului Grigorie. Întrucât Guvernul de atunci i-a refuzat retragerea din scaun – în semn de înaltă preţuire – a rămas în vrednicia de episcop până la sfârşitul vieţii, trimiţând de la Cernica arhimandritului Grigorie felurite îndrumări pentru bunul mers al treburilor Episcopiei. La Cernica a mai trăit aproape un an ca un simplu monah, până în ziua de 11 aprilie 1868 când Dumnezeu l-a chemat la Sine. A fost îngropat în tinda bisericii Sfântul Gheorghe, ctitoria sa.
Sf. Calinic mort în scaun la 11 aprilie 1868 imagine obţinută prin amabilitatea Doamnei Mariana Nicorici
Călugăr smerit la Cernica, apoi conducător al obştii monahale de acolo timp de 32 de ani, episcop la Râmnic peste 18 ani, marele ierarh Calinic a devenit unul din cei mai desăvârşiţi reprezentanţi ai spiritualităţii româneşti. A fost apreciat şi considerat ca un adevărat sfânt nu numai de cei care l-au cunoscut, ci şi de urmaşi. Iată ce spunea despre el marele cărturar Nicolae Iorga (1871-1940): “Trăind în sfinţenia muncii şi a înfrânării, era socotit ca sfânt de credincioşii din eparhie şi părerile de rău ale tuturora se îndreptară mult timp către mormântul lui, pe care-l voise la Cernica, locul lui de învăţătură şi de pregătire duhovnicească, unde se retrăsese. Trăind până departe, în timpuri noi, pe care el nu le mai înţelegea, nici pentru a le combate precum ar fi fost datoria sa, cruţat de dânsele, venerat pentru o vârstă ca a sa şi pentru o astfel de viaţă chiar şi de cei mai antireligioşi din noul curent
apusean care stăpânea statul cel nou, el încheie cu vrednicie şirul curaţilor călugări fără arginţi, al ctitorilor de cărţi şi de clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei cari o clipă nu şi-au închipuit că fapta sau gândul lor scapă de sub ochiul privighetor al lui Dumnezeu” (Istoria Bisericii româneşti, vol. II, el. II, Bucureşti, 1932, p. 237-238).
Faptele prezentate demonstrează cât de îndreptăţită a fost hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii noastre, din 28 februarie 1950, ca episcopul Calinic să fie trecut în rândul sfinţilor. Canonizarea lui solemnă s-a făcut la Cernica în ziua de 23 octombrie 1955 în prezenţa multor ierarhi români şi străini, a numeroşi călugări, preoţi şi credincioşi; moaştele i-au fost aşezate spre cinstire şi închinare în biserica Sfântul Gheorghe, ctitoria sa. Astfel, smeritul stareţ şi ierarh Calinic a devenit unul dintre cei mai de seamă sfinţi ai calendarului ortodox român, pildă vrednică de urmat pentru orice fiu al Bisericii. Prăznuirea lui din neam în neam se face în ziua mutării sale la Domnul, adică la 11 aprilie. Este cinstit prin cântări de laudă, în Minei şi prin slujba Acatistului; chipul său este zugrăvit în multe biserici mănăstireşti şi parohiale, iar numele său este purtat de mulţi credincioşi care îmbracă îngerescul chip al călugăriei.
“Pomenirea ta cea purtătoare de lumină, Ierarhe Calinic, veseleşte sufletele celor credincioşi şi atingerea de racla sfintelor tale moaşte sfinţeşte simţirile şi dăruieşte tămăduiri; pentru aceasta, după datorie, te cinstim pe tine şi cu bucurie iţi cântăm: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Calinic, de Dumnezeu înţelepţite!” (Din Acatistul Sfântului, Condacul 1).

Sursă: "Sfinţi daco-romani şi români", Ed.Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994, pag. 89-94. Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu.

Pilda vietii Sfantului Ioan Botezatorul - monah Nicolae Steinhardt

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...





"Pilda vietii Sfantului Ioan Botezatorul sau "Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca."

Ioan Botezatorul ne este indeobste cunoscut pentru marea sfintenie a vietii sale. I se spune inger in trup sau om ingeresc, de cat de aspra i-a fost viata in pustie si de cat de intransigenta asceza. Stim ca drept imbracaminte avea o haina din par de camila si ca imprejurul mijlocului purta o cingatoare de curea. De hranit se hranea numai cu lacuste si miere salbatica.

Acestea ne sunt cunoscute, asa incat socotesc ca mai de folos ne este a evoca alte insusiri ale unui sfant caruia ravna poporului lui Dumnezeu nu a sovait sa-i atribuie aripi de inger, iar iconarii, la randul lor, n-au pregetat sa-l infatiseze astfel in multe icoane si picturi bisericesti.

Insusirile la care doresc sa ma refer sunt:
- absoluta smerenie
- capacitatea de a iubi pe un altul nu numai ca pe sine ci si mai mult decat pe sine
- capacitatea de a recunoaste superioritatea altuia

- capacitatea de a sterge si anula sinea proprie inlocuind-o cu a altuia.

Viata Sfantului Ioan Botezatorul ne este cunoscuta in toata simplicitatea si rigoarea ci. Moartea lui, timpurie, constituie o dovada a ceea ce istoricilor contemporani si ilustrului nostru compatriot Mircea Eliade in special, le place a numi absurditate a istoriei.

Regele Irod - nu Irod cel Mare, omoratorul pruncilor nevinovati, ci fiul sau, Irod Agrippa - isi luase drept sotie pe femeia fratelui sau Filip. Casatoria aceasta era de fapt un concubinaj osandit de Ioan Botezatorul cu acele vorbe fara suliman si acel ton aprig care ii erau proprii.

Asa-zisa nevasta a lui Irod, Irodiada, femeie frumoasa si inteligenta insa cruda, ambitioasa si nerusinata, il dusmanea de aceea pe Ioan si-i tot cerea regelui sa-l starpeasca. In cele din urma izbuti sa obtina intemnitarea celui vrajmasit de ea: Ioan a fost inchis in beciurile palatului.

Acolo se afla cand i se ivi Irodiadei prilejul de a se descotorosi de acel a carui viata ii era ca un ghimpe in ochi. Fiind ziua de nastere a lui Irod si sarbatorindu-i-se aniversarea, s-a facut praznic bogat dupa cuviinta, poftiti au fost toti dregatorii tarii.

Acolo, la praznic, fiica din prima casatorie a Irodiadei, Salomeea pe nume, a dansat; dansul tinerei frumoase fete intr-atata i-a placut si l-a tulburat pe rege incat, ametit de bautura si aprins de pofta, i-a spus: cere-mi ce vrei, pana la jumatate din regatul meu, si-ti voi da. Si si-a intarit vorba cu juramant.

Salomeea, nestiind ce sa ceara, s-a sfatuit cu maica sa. Irodiada nu a stat pe ganduri: cere capul lui Ioan Botezatorul, i-a grait, acum, aici; sa ti-l aduca pe o tipsie. Regele Irod atunci s-a cutremurat. Nu era deloc dispus sa-l omoare pe Ioan despre care stia ca norodul il socoteste prooroc; si-apoi nici lui omul nu-i era cu totul antipatic; in felul lui il respecta si consimti se la arestarea lui numai ca sa scape de gura muierii.

Nerodului, ametit cum era, i-a fost insa rusine sa-si calce nesabuitul juramant. Ar fi putut prea bine sa-i explice fetei: ti-am fagaduit pana la jumatatea regatului meu, dar omul acesta pretuieste mai mult decat jumatate din regatul meu, astfel incat nu ti-l pot da; cere-mi altceva. Dar nu l-a purtat mintea catre acest raspuns drept, ci ca netotul a implinit salbatica sfuntata cerere: lui Ioan i s-a taiat capul in chiar beciurile palatului si cinstitul cap i-a fost adus Salomeei pe tipsie, precum dorise ticaloasa de Irodiada.

Smerenia absoluta a Botezatorului reiese cu prisosinta din textul celor patru Evanghelii care folosesc aproape aceleasi cuvinte centrate in jurul a cinci idei:
- Iisus e mai puternic decat Ioan
- Ioan nu este vrednic sa-I dezlege cureaua incaltamintei
- Ioan nu poate boteza decat cu apa, pe cand Iisus va boteza cu Duh Sfant si cu foc
- Iisus este anterior lui Ioan
- Iisus este Cel ce va sa vina.

Intr-adevar, referatul lui Matei relateaza: "Cel Care vine dupa mine este mai puternic decat mine. Nu sunt vrednic sa-i duc incaltamintea. Eu va botez cu apa spre pocainta. El va va boteza cu Duhul Sfant si cu foc."

Iar cand Iisus vine la repejiunile Iordanului spre a primi botezul, Ioan exclama uimit si coplesit: "Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine si Tu vii la mine?"

In referatul lui Marcu citim de asemenea: "Vine in urma mea Cel ce este mai tare decat mine. Caruia nu sunt vrednic, plecandu-ma, sa-I dezleg cureaua incaltamintei."

Si tot in felul acesta scrie si Sfantul Evanghelist Luca: "Eu va botez cu apa, dar vine Cel ce este mai tare decat mine, Caruia nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintelor. El va va boteza cu Duh Sfant si cu foc."

In textul evanghelic al Sfantuiui Apostol Ioan gasim lamuriri mai ample: "Acesta este despre Care am zis: Cel ce vine dupa} mine a fost inaintea mea, pentru ca mai inainte de mine era."

Botezatorului i se pune intrebarea: "Cine esti? Esti tu Hristosul, esti tu Ilie, esti tu Proorocul?" Iar el, ne spune textul evanghelic, "a marturisit si n-a tagaduit si a marturisit: Nu sunt eu Hristosul, nu sunt nici Ilie si nici Proorocul."

Cu deplina modestie si potrivit adevarului, cel intrebat din nou raspunde: "Eu sunt glasul celui care striga in pustie: indreptati caile Domnului."

Si iarasi, tot ca in celelalte referate:

"Eu va botez cu apa, dar in mijlocul vostru se afla Acela pe Care voi nu-L stiti, Cel care vine dupa mine, Care inainte de mine a fost si Caruia nu sunt vrednic sa-I dezleg cureaua incaltamintei."

De doua ori afirma Ioan, aratandu-L pe Iisus: "Iata Mielul lui Dumnezeu: Cel ce ridica pacatul lumii." Iar dupa botezul Domnului in Iordan: "Am vazut Duhul coborandu-Se din cer ca un porumbel si a ramas peste El."

Si, in acelasi mod, mai categoric insa: "Acesta este Fiul lui Dumnezeu" (Ioan 1, 34). Iar mai apoi urmeaza (Ioan 3, 20) una dintre cele mai emotionante, mai neasteptate, mai rascolitoare si mai iesite din comun fraze din cate se afla in Sfanta Scriptura: este declaratia-marturisire a nobilului Ioan:

"Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca."

Cine oare ar mai glasui astfel? Care dintre toti oamenii salasluitori vreodata pe acest pamant ar spune despre sine ca-si doreste sa se micsoreze, ca i se cade sa se umileasca in vreme ce aproapelui sau i se cuvine sa creasca, sa sporeasca?

Firesc ii este omului rationamentul cu totul invers: sa voiasca a creste si a propasi el pe seama si in dauna celorlalti. Ceilalti? Sa-l admire, sa-l slujeasca, sa-l rasfete, sa-l ridice in slavi! Oricat de mult, de fara intrerupere, de nereticent. Satul de laude, complimente, slujiri si plecaciuni nu se va declara niciodata. Convins de perfecta-i superioritate nu va inceta in veac a fi.

Egocentrismul si idolatrizarea eului sunt cererile si dorintele sufletului omenesc obisnuit, catusi de putin stergerea si infrangerea sinei, recunoasterea superioritatii altuia. Ceilalti ii sunt toti inferiori, orbi care nu se pricep sa-i deosebeasca insusirile exceptionale si sa-I aprecieze cum ar trebui.

Si totusi Ioan Botezatorul aceasta chiar face, lucrul acesta de necrezut, de potrivnic firii, de scandalos pentru orice psihie normala: pe sine se vrea micsorandu-se, pe celalalt crescand, biruind, afirmandu-se, implinindu-se!

De aceea si este fraza de la Ioan 3, 30 atat de nepamanteasca, de fara de pereche, de anevoie asimilabila mintilor noastre. In cuprinsul Scripturii - bogata in formule fascinante si-n sentinte vrednice a se intipari in cugetul nostru - zicerea Botezatorului straluceste totusi cu o lumina nespusa si ni se infatiseaza ca un giuvaer; ea contrazice atat de fatis tendinta oricarei individualitati de a se socoti centrul cercului inconjurator si de a considera ca legitim sa-si acorde numai drepturi si monopolul dreptatii incat nu poate sa nu uimeasca asa cum ar face marul care, sfidand legea universala a gravitatiei, in loc sa cada la pamant cand se desprinde din pom, s-ar inalta spre cer.

In relatia dintre Iisus si Botezator se iveste problema ucenicilor. Se pare ca a existat o rivalitate intre ucenicii unuia si ai celuilalt. Evangheliile Sfintilor Matei (11, 2-5) si Luca (7, 19-22) ne relateaza ca, inchis fiind, Ioan si-a trimis ucenicii sa-L intrebe pe Iisus: Tu esti Cel ce vine, sau sa asteptam pe altul? Intrebare cat se poate de ciudatel pentru ca stim ca Ioan Il marturisise pe Iisus a fi intru adevar Fiul lui Dumnezeu, Mielul lui Dumnezeu Care ridica pacatul lumii si Cel asupra Caruia S-a pogorat Duhul Sfant.

Cum putem rezolva o asemenea contradictie flagranta? Explicatia cu precadere plauzibila o consider a fi aceea care presupune o intelegere prealabila (expresa ori tacita) intre Iisus si Ioan. In vederea lamuririi ucenicilor sai si a potolirii in certitudinilor care-i framantau, Ioan ii trimite la Iisus cu o intrebare ce reprezenta de fapt nu gandul sau nesovaitor ci sovaielile si umbrele din cugetele lor.

Iar Iisus, cu acea inteligenta omeneasca la care nu se sfia sa faca uneori apel (spre pilda in cazul platii dajdiei catre Cezar ori al femeii maritate cu sapte frati ori al semnului cerut de saduchei), nu se proclama a fi Hristosul ci, cu multa abilitate si modestie, le cere sa constate faptele, lasandu-le pe acestea sa vorbeasca iar pe invatacei poftindu-i doar sa traga concluzia care se impunea.

Le arata cele ce se petrec aievea: orbii vad, surzii aud, schiopii umbla, leprosii se curatesc, mortii inviaza. Desigur ca ucenicii nu puteau deduce altceva decat ca Acel ce savarseste asemenea minuni este Mesia.

Dar cum apare Ioan vazut de Iisus? Textul de la Luca 7, 24 si urm. este edificator si clar.

Zice Domnul catre multimi, dupa plecarea ucenicilor pasa-mi-se trimisi de Ioan: "Ce ati iesit sa priviti in pustie? Oare trestie clatinata de vant? Oare om imbracat in haine moi si scumpe? Oare prooroc?" Si tot El raspunde cu glas ferm: "Da, zic voua si mai mult decat un prooroc. Acesta este cel despre care s-a scris: Iata trimit inaintea fetei Tale pe ingerul Meu care va gati calea Ta, inaintea Ta." Si inca: "Zic voua: Intre cei nascuti din femei nu este mai mare decat Ioan; dar cel mai mic in Imparatia lui Dumnezeu este mai mare decat el."

Domnul asadar confirma caracterul ingeresc al lui Ioan, nu insa fara a adauga despre omul recunoscut a fi "cel mai mare dintre cei nascuti din femei" tainicele cuvinte: "Totusi cel mai mic din imparatia cerurilor este mai mare decat el." Sensul lor cred ca nu poate fi deceat acesta: Ioan, ultimul prooroc al Vechiului Testament, Ioan Vestitorul, Inaintemergatorul si Botezatorul lui Hristos nu a primit botezul crestin.

Asa fiind, intocmai ca patriarhii, dreptii si proorocii Vechiului Testament, el va salaslui cu sufletul in iad pana ce Domnul dupa rastignirea Sa va fi coborat in acel loc spre a-i slobozi. Ioan nu a primit botezul crestin in numele Sfintei Treimi, iata de ce e socotit mai mic decat oricare dintre locuitorii Imparatiei lui Dumnezeu.

Ne putem intreba acum ce semnifica pentru noi Ioan Botezatorul, prin care insusiri ale lui ni se arata admirabil, adica vrednic de mirare si veneratie, prin care ne poate fi calauzitor si model?

Prin smerenia sa absoluta, desigur. Prin iubirea sa totala fata de un altul, respectiv de Hristos, prin puterea de zdrobire a iubirii de sine si a inlocuirii ei cu iubirea pentru altul. Ioan Botezatorul se trece in umbra, se sterge, parca s-ar dori invizibil. El devine acel prieten al Mirelui de care pomeneste Iisus in versetul 29 al capitolului 3 din Evanghelia Sfantului Ioan, prietenul care se bucura de bucuria Mirelui, care sta si-L asculta cu dragoste si supunere, care nu-si doreste nimic alta decat sa-L slujeasca. Iata ce este Ioan Botezatorul: este minunata pilda de "eu" care iese din sine si - cu smerenie si netarmurit devotament - dobandeste putinta de a-si iubi semenul mai mult decat pe sine insusi.

Ioan Botezatorul ne poate fi tuturor indreptar pe calea stramta a infrangerii trufiei, a neroadei trufii, a egoismului si egocentrismului nostru ridicol care-si face ras de noi indemnandu-ne a crede ca suntem, fiecare, punctul geometric din chiar centrul lumii si ne da ghes a ne increde numai in noi insine, a ne inchide si incuia in carapacea bine ferecata a sinei noastre imperialiste.

Ioan ne poate fi pilda sigura de dragoste pentru Mire, adica pentru Hristos si de slujire neprecupetita a Sa. Dar, va veti intreba poate, cum de-L putem sluji si iubi ca pe un prieten pe Hristos Care acum nu se mai afla in cuprinsul pamantului ci S-a inaltat la cer? Cum de-I putem sta alaturi, Il asculta, Ii vadi iubirea noastra?

Raspuns nu poate fi altul decat: sa nu huliti, frati crestini, pretinzand ca Hristos nu se mai afla pe pamant si ca S-a inaltat Ia cer astfel incat nu-L mai puteti iubi si sluji cum a facut Ioan Botezatorul. Oare ati uitat cele scrise in capitolul 25 al Evangheliei de la Matei unde Domnul, vorbind despre Infricosata Judecata, spune ca intrucat am hranit, adapat, imbracat, vizitat, cercetat si ajutat pe unii din fratii Sai prea mici aflati in necazuri, suferinte, robie sau lipsuri pe El L-am hranit, adapat, imbracat, vizitat, cercetat si ajutat? Pe El, pe nimeni altul.

Hristos e prezent pe acest pamant in Sfanta Euharistie sub chipul painii si al vinului. Si mai este prezent la fel de lucrator - sub chipul tuturor oamenilor asupriti, obiditi, incercati, ispititi de suferinte, nevoi si nedreptati. Iubindu-i si slujindu-i pe acesti foarte mici frati ai Sai, Lui Ii manifestam dragostea noastra si pe El insusi Il slujim.

Blasfemie este a zice ca nu avem cum sluji, intocmai ca Botezatorul, pe Hristos, ca El nu mai este de fata in lumea sensibila! Dragostea - virtute crestineasca suprema si singura perena - este mijlocul fara gres care ne sta la indemana pentru a ne dovedi umanitatea si crestinatatea.

Marele nostru compatriot, ilustrul scriitor de limba franceza, Emil (E.M.) Cioran sustine ca a cere omului sa iubeasca e tot una cu a cere unui virus sa iubeasca un alt virus. Fireste, cum de-am putea, bunaoara, cere virusului cancerului sa iubeasca pe virusul maladiei sida.

Numai ca Emil Cioran, in aversiunea sa pentru Hristos si crestinism, nu ia aminte la faptul ca omul nu-i tot una cu virusul patogen; identificarea facuta de Cioran, fiul preotului din Rasinari, e grabita si superficiala.

Omul are, neindoielnic, trasaturi comune cu animalul, insa pecetluirea lui drept virus e (cel putin) reductionista, e o simpla butada de scriitor sceptic si de cugetator care vrea sa-si faca lectorul praf si sa-i dea gata cu procedee stilistice desigur scanteietoare si abrupte insa la fel de subrede ca jocul de lumini al focului de artificii sau al lampioanelor de hartie colorata. Ateismul de multe ori isi impinge aderentii, chiar cei mai talentati, spre enormitati si copilarii.

Noi retinem din viata si jertfa Sfantului Ioan Botezatorul altceva: capacitatea omeneasca de a iesi din sine, de a depasi stramtoarea fenomenalitatii, de a iubi pe un altul. Noi cutezam chiar a ne face o calauza (sau macar un temei de neincredere in afirmatii sumare) din zguduitoarea, admirabila, senina fraza de la Ioan 3, 30: "Acela trebuie sa creasca, iar eu sa ma micsorez."

Cu ea in suflet si-n inima si-n cuget si-n adancul sensibilitatii noastre biruite sa parasim acum, nu fara a multumi Domnului, acest sfant lacas."

monah Nicolae Steinhardt

Sursa AICI

Capodopera Sfântului Andrei Rubliov: Icoana „Sfintei Treimi“

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

de Adela Stăncescu

- Ortodocşii îi slăvesc pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh a doua zi după Rusalii, la 4 iunie

Celebra pictură redă scena biblică în care trei călători care apar în faţa lui Avraam, lângă stejarul din Mamvri, sunt aşezaţi la masă şi ospătaţi. A fost prima dată când Dumnezeu s-a arătat omului în cele trei persoane ale sale: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. În pictură, vizitatorii sunt înfăţişaţi ca îngeri şi semnifică Sfânta Treime. Creaţia iconografică a fost realizată la începutul secolului al XV-lea de Sfântul monah Andrei Rubliov, unul dintre cei mai mari iconari din Rusia.

Mărturia Sfintei Scripturi
Icoana „Sfânta Treime” este pictată pe baza unui eveniment istoric concret despre care vorbeşte chiar prima carte a Vechiului Testament: „Domnul i S-a arătat lui Avraam la stejarul Mamvri, pe când el şedea în pragul cortului său sub zăduful amiezii. Şi ridicându-şi el ochii, s-a uitat; şi iată, trei Oameni îi stăteau în faţă; şi de cum I-a văzut, a alergat din pragul cortului său în întâmpinarea Lor şi s-a închinat până la pământ. Şi a zis: «Doamne, dac-am aflat har în ochii Tăi, nu-l ocoli pe robul Tău! Să se aducă puţină apă! Spălaţi-Vă picioarele şi odihniţi-Vă sub acest copac; eu voi aduce pâine şi veţi mânca, după care Vă veţi duce-n calea Voastră, de vreme ce aţi trecut pe la robul Vostru!». Zis-au Aceia: «Fă precum ai zis!» Şi a alergat Avraam în cort la Sarra şi i-a zis: «Ia repede trei măsuri de făină de grâu, frământă şi fă azime!» Apoi Avraam a dat fuga la cireadă, a luat un viţel fraged şi frumos şi l-a dat slugii, care-a dat zor să-l gătească. Şi a luat Avraam unt, lapte şi viţelul pe care-l gătise şi le-a pus înaintea Lor; şi Ei au mâncat în timp ce el stătea alături de Ei, sub copac”. (Facerea 18, 1-8).
Scena se petrece sub stejarul din Mamvri, unde Avraam şi-a aşezat cortul când a venit în ţinutul Canaan. Este locul cinstit din cele mai vechi timpuri, pentru că aici a primit Avraam binecuvântările. Şi tot aici cei trei oaspeţi i-au spus că, după un an, el şi soţia sa (care erau înaintaţi în vârstă) vor avea un fiu.

O comoară a Bisericii Ruse
Ospitalitatea lui Avraam este reprezentată în icoana zugrăvită de Sfântul Andrei Rubliov, care este expusă acum la Galeriile Tretiakov din Moscova, unul dintre cele mai mari muzee ale lumii. De-a lungul vremii au existat mai multe picturi ale „Sfintei Treimi”, dar cea realizată de iconarul rus este preferată de Biserica Ortodoxă. Este cea mai importantă dintre compoziţiile sale şi a fost realizată între anii 1408 şi 1425. Numită şi icoana „Celor Trei Îngeri”, este foarte cunoscută şi în vestul Europei, unde există numeroase copii. Pentru realizarea ei, Sfântul Andrei Rubliov nu a respectat tradiţia bizantină sobră, ci a impus propriul stil. Astfel, îngerii sunt reprezentaţi ca tineri cu chipul sfios şi senin, cu o delicateţe specific feminină, simboluri ale purităţii şi neprihănirii.

Trei Oaspeţi Cereşti identici
În compoziţia sa, Rubliov îi înfăţişează pe cei trei oaspeţi, dar nu şi împrejurările în care aceştia s-au arătat. În fundalul icoanei se văd cortul lui Avraam, pictat ca un palat, şi stejarul din Mamvri, ce aminteşte de Pomul Vieţii. Iconarul redă în culori ceea ce textele religioase exprimă în cuvinte: Dumnezeu, o singură fiinţă, care este în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh. Aşezaţi în jurul unei mese, îngerii conversează, exprimând dragostea lui Dumnezeu. Sunt aproape identici, ceea ce arată egalitatea celor trei persoane dumnezeieşti, dar în acelaşi timp, se deosebesc în raport cu lucrarea lor în lume. Fiecare are un sceptru vertical, simbol al aspiraţiei celor pământeşti către cele cereşti. Contururile lor formează un cerc, care înseamnă veşnicia cerească. Mâinile lor sunt îndreptate spre potirul euharistic, în care se află capul unui animal de jertfă, care stă pe masa albă ca pe un altar, ceea ce simbolizează jertfa de bunăvoie a Fiului lui Dumnezeu. Îngerii sunt aşezaţi în ordinea din Simbolul de credinţă: „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh”. Îngerul din stânga, care este şi prima persoană, are o mantie de nuanţă sobră: trandafiriu şters, cu reflexe cafenii şi verzui. Cel din centru are un veşmânt purpuriu, acoperit cu o mantie albastră - culorile tradiţionale ale Fiului lui Dumnezeu. Al treilea înger are o mantie verde, care semnifică tinereţea, deplinătatea puterilor. Culorile veşmintelor îi unesc pe cei trei îngeri, dar contrastează cu aripile, de culoarea porumbului copt.
Cel mai faimos iconograf din Rusia

Recunoscut încă din timpul vieţii ca fiind cel mai mare pictor de icoane din Rusia, Andrei Rubliov a lăsat puţine date despre el. Se crede că s-a născut între anii 1360 şi 1370. A fost întâi monah la Mănăstirea „Sfintei Treimi”, înfiinţată de Sfântul Serghie din Radonej, unde şi-a făcut ucenicia. Dar cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o la Mănăstirea „Sfântul Andronic” din Moscova. A făcut parte din echipele de pictori în câteva biserici din Rusia, printre care şi Catedrala „Buna Vestire” din Moscova. Sfântul Andrei Rubliov este descris ca fiind un om de o mare înţelepciune şi cu o vastă experienţă, plin de smerenie şi blândeţe. Biserica Ortodoxă Rusă l-a canonizat în 1988 şi este prăznuit în fiecare an la 4 iulie.

• Viaţa sfântului iconar este povestită în celebrul film „Andrei Rubliov“, realizat de marele cineast Andrei Tarkovski.

Preot . Ilie Lăcătușu

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...
Sfântul Ilie Lăcătuşu este un sfânt cu adevărat mare înaintea lui Dumnezeu
Mărturisitori - Pr. Ilie Lăcătușu
Autor: Pr. Ioan de la Rarău

- Părinte Ioan, spuneţi-ne câteva cuvinte despre părintele Ilie Lăcătuşu, ale cărui moaşte întregi şi binemirositoare au fost găsite acum câţiva ani în Bucureşti…

- Aflând de la cineva de la Bucureşti de părintele Ilie Lăcătuşu, care zicea că părintele vorbeşte şi face minuni, de curiozitate am mers şi eu la un prieten care avea maşină şi m-a dus la cimitir. Eu nu cunosc Bucureştiul şi nu ştiam unde să merg. Şi a vrut Dumnezeu ca să vină fata părintelui Ilie Lăcătuşu la cimitir acolo, deşi nu fusese de vreo două-trei zile.

Am socotit că Dumnezeu a vrut aşa ca să-mi facă un favor, pentru că eram străin de Bucureşti, la distanţă foarte mare şi poate pentru dorinţa asta de a-l vedea şi de a se confirma ceea ce am auzit, să văd personal cu ochii mei, Dumnezeu a vrut ca fata să vină.

Şi intrând înăuntru, am văzut un mort adevărat, cu ochii închişi, complet, nemişcat. M-am mirat când l-am văzut fără capac deasupra, fără mirosuri. Omul, când moare, în două-trei zile trebuie să-l trateze cu fel de fel de chimicale ca să nu răspândească mirosuri, ca să nu putrezească imediat; sunt mulţi care au început să putrezească din cauza păcatelor. Iar el - nimic, de atâţia ani, trăind în aer ca toţi oamenii, şi descoperit, şi fără niciun fel de miros. M-am pus în genunchi şi capul l-am aplecat pe sicriu şi am făcut o rugăciune. Şi, bineînţeles, în rugăciune am pomenit pe Mântuitorul, Maica Domnului şi după aceea pe el, personal, ca să se roage pentru iertarea păcatelor mele. Şi când am ridicat capul şi m-am uitat la el, era cu ochii deschişi mari. Atunci, neaşteptat - pentru că sfântul face minuni, deschide ochii, se mişcă, vorbeşte la cei care sunt vrednici - eu, socotindu-mă cu totul nevrednic de aşa ceva, am rămas impresionat când am văzut că a deschis ochii mari. Am plecat din nou capul şi am făcut o rugăciune şi când am ridicat din nou capul, ochii i-a mişcat în direcţia mea, se uita cum se uită oamenii fără să învârtă capul - dar ochii i-a învârtit exact spre mine. Şi fata Părintelui Lăcătuşu zice: „Părinte, tata vrea să-ţi vorbească, întreabă ceva”. Şi, în clipa aceea, neaşteptând altă invitaţie, m-am uitat în spate, ştiam când eram eu în cimitir mai erau vreo trei oameni - acum erau vreo patruzeci-cincizeci de oameni în spatele meu. Şi atunci m-am ridicat şi am plecat.

Şi am rămas cu convingerea că Sfântul Ilie Lăcătuşu este un sfânt cu adevărat mare, mare înaintea lui Dumnezeu. Nu-i cunosc activitatea, nu-i cunosc viaţa, ştiu că a fost un preot care a făcut puşcărie pe timpul comuniştilor şi din cauza asta nu vor să-l canonizeze conducătorii.

Am mai mers altă dată, ca la doi ani, şi am intrat iar la părintele Ilie Lăcătuşu. Am pus iarăşi capul pe sicriu şi m-am rugat; înainte însă iarăşi am pus mâinile mele pe mâinile lui - ţepene complet, reci ca gheaţa, cum sunt morţii şi, după ce m-am rugat puţin, am pus mâinile mele pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui se mişcă în sus şi în jos, se mişcau cu mâinile mele.

- Dumneavoastră îi mişcaţi mâinile sau nu?

- Eu le-am mişcat. Am pus mâinile mele pe mâinile lui.

- A, deci erau mişcate de mâinile dumneavoastră?

- Mâinile mele erau pe mâinile lui şi am văzut că mâinile lui nu mai erau reci ca gheaţa, erau calde. Şi am mişcat să văd dacă se mişcă. Se mişcau mâinile şi am rămas uimit. Am văzut un mort, da’ nu-i mort, un mort viu.

- Nu mai erau rigide?

- Nu, absolut deloc. Erau flexibile.

- Nu se vedeau semne de putrefacţie…

- Absolut nimic, ca viu, şi cu mustaţă şi cu tot absolut.

- Cu părintele Ilie aţi auzit şi alte minuni?

- Spunea cineva că a vorbit cu el şi am rămas atunci foarte gânditor: cum poate un mort după atâţia ani să vorbească? Cum poate de atâţia ani să fie şi să nu putrezească. Şi am auzit că ar fi spus, înainte de a muri: „Pe mine mă îngropaţi jos dar după nu ştiu câţi ani, o să puneţi preoteasa în locul meu şi pe mine o să mă lăsaţi deasupra” - exact cum s-a întâmplat acum. Era deci şi înainte văzător cu duhul, prin darul proorociei. Dacă n-ar fi fost sfinţii aceştia care străjuiesc ţara noastră din toate părţile şi se roagă pentru noi, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat.

- Vă rugaţi lui ca unui sfânt? Faceţi rugăciuni către părintele Ilie?

- Nu ştiu cât de mult mă rog eu, dar ştiu că este un sfânt, un mare sfânt, aşa cum este şi Sfântul Calinic de la Cernica, Sfânta Cuvioasă Parascheva, Sfântul Dimitrie Basarabov, Sfânta Filofteia, sfinţi mari, mari de tot.

(Pr. Ioan de la Rarău - Interviu realizat de Danion Vasile, publicat în Revista Atitudini nr. 3/2008, pag. 28-29)

9 MARTIE - SF 40 MUCENICI DIN SEVASTIA

DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE!

Biserica Ortodoxă îi prăznuieşte la 9 martie pe Sfinţii 40 de Mucenici din Sevastia. Aceştia erau soldaţi creştini, aflaţi în slujba împăratului roman Licinius. Aflând despre credinţa lor, Agricolae, guvernatorul Armeniei, i-a silit să se închine idolilor. Refuzând, cei 40 de soldaţi au fost întemniţaţi timp de opt zile şi bătuţi cu pietre.

Mai multe informaţii a oferit pentru TRINITAS TV, istoricul Academician Emilian Popescu: „Toate încercările care le-au făcut ca să renunţe la credinţă n-au dat rezultat. Şi atunci s-a gândit comandantul respectiv să-i dezbrace de haine şi să-i ducă într-un lac, care era cam în centrul oraşului Sevastia lângă un Gimnaziu. Gimnaziul de atunci era un fel de şcoală cu o palestră, unde se făceau exerciţii sportive. Şi acolo era şi un lac. S-au gândit să-i bage în lacul respectiv, iar la 9 martie iernile erau grele acolo fiind regiune muntoasă, şi sperau să nu mai iasă niciunul viu de acolo. Au stat noaptea acolo dezbrăcaţi şi se vorbeşte că ei s-au îmbrăţişat să-şi păstreze căldura”.

Unul dintre cei 40 de soldaţi nu a mai rezistat şi a cerut să fie scos pentru a intra în baia caldă din apropiere. Din cauza diferenţei de temperatură acesta a murit. Un alt creştin, martor al evenimentului, a intrat în apa rece alături de ceilalţi pentru a-şi mărturisi credinţa sa în Hristos: „Dimineaţa, când au văzut că nu au murit, s-a hotărât arderea lor pe rug. Şi unul dintre ei, a cărui mamă asista la toată povestea aceasta, nu a mai putut şi a fost purtat de mama lui şi a fost dus de mama lui cu căruţa la locul unde trebuiau să fie arşi. Au fost arşi şi Sfântul Vasile cel Mare, care are o cuvântare la 9 martie, spune că resturile care au rămas din ei au fost date pe apa unui râu. Dar nu toate resturile, pentru că se păstrează moaşte din Sfinţii 40 de mucenici”.

Tot la 9 martie, Biserica Ortodoxă îl prăznuieşte şi pe Sfântul Mucenic Urpasian.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.

Pentru a cunoaşte mai bine faptele lor vă invit să vizionaţi un film tradus în limba română:
http://www.youtube.com/watch?v=2JdY1vU5WEk

O întâmplare minunată a părintelui Arsenie Boca în Sfântul Munte

DUMNEZEU SA VA BINECUVANTEZE!

Între manuscrisele Părintelui Arsenie Boca a fost găsită și dezvăluirea mult așteptată a unei întâmplări minunate din perioada petrecută la mănăstirile din Athos, care redă cu scrisul părintelui și în stilul său inconfundabil unele din nevoințele și trăirile sale inedite din acele locuri sfinte. Facem mențiunea că această povestire a fost publicată și în cartea ”Catisme athonite”, însă datorită valorii inestimabile a conținutului său duhovnicesc, de taină, o tipărim și în această lucrare.

În Sfântul Munte, părintele a lucat atât la chilia Sfântului Ipatie, unde a curățat curtea și a rânduit grădina, împreună cu Părintele Dometie Trihenia, preoțit din 1937, cât și la schitul Prodromul, unde a lucrat la treptele de pe drumul îngust care coboară la peștera Sfântului Atanasie, loc despre care se vorbește și în povestirea părintelui, redată mai jos:

 Treptele Sfântului Atanasie Athonitul

Lucram de câteva zile să reconstruim treptele care coboară dinspre schitul Prodromul la peștera Sfântului Athanasie. Peștera se afla aproape în buza mării, la vreo 50 de trepte deasupra ei. Foloseam materialul existent chiar de acolo, bucăţi de rocă destul de tare şi pe care o fasonam cu daltă şi cu barosul. Lucram cu Porfirie şi Dometie de la chilia Sfântul Ipatie, dar primisem ascultarea de la Părintele Arsenie Mandrea, stareţul Prodromului. Pentru mine era un fel de plată sau troc ca să mi se îngăduie să copiez din biblioteca bogată în manuscrise pe Părinţii Filocaliei. Era o misiune pe care am primit-o de la Vlădica Nicolae Bălan şi de la Părintele Profesor Dumitru Stăniloaie. Trebuia să facem muncă de ocnaşi, spărgeam şi fasonam dalele de piatră apoi le trăgeam cum puteam de la vale la deal. Mai foloseam bâte rotunde din lemn de castan şi nişte capete de funii, foste parâme ale corăbiilor din cea trecută vreme, ce miroseau a mare, a alge şi a pește. Mi-era o sete şi o foame, gura mi-era năclăită şi amară, soarele ne bătea dar nu ne prea încălzea în timpul ce greu se desprimăvăra, de început de aprilie. Mă gândeam la sfinţii de pe Muntele Sinai care şi ei au cărări în trepte pe drumul spre piscul muntelui unde Moise a primit tablele legii – Tora. Încercam să-mi aduc aminte din liceu câte trepte erau pe muntele Sinai. Aici aveam de lucrat vreo 300. Porfirie care era mai solid ca mine îmi strigă în ureche:

- Pune mâna Ziane, că-mi rupe bolovanul laba piciorului; tu Dometie ce faci? Te-o bătut soarele în cap? Ţine cu forţă!

M-am trezit din reverie şi mi-am opintit muşchii din toate puterile. Greu canon aveam. Canonul nu e greu dacă te ajută Maica Domnului - Panaghia, Doamna şi Stăpâna Muntelui sfânt. Dometie începu să cânte: Axion Estin. Vrednică eşti, un fel de Ave Maria.

- Şi cu rugăciunile PreaSfintei Născătoare de Dumnezeu şi a Sfântului Athanasie Athonitul, care şi el a murit când s-a dărâmat schela şi i-a căzut bolta în cap, Doamne miluiește-ne şi ne mântuieşte pe noi păcătoşii. Prinde bine Ziane, că deseară mâncăm o ciorbă de rădăcini îndulcită cu miere din butoiul fratelui Gavriil, dacă ne facem treaba.

- Amin, rosti sec Porfirie. Dometie, tu vrei să fii al doilea Cucuzel pe Sfântul munte? Dacă vrei să te îndumnezeieşti, bine, fă-o, că şi eu vreau, dar nu mi se pare corect să ne ţii fără un strop de apă. Omul trebuie să bea zilnic doi litri de apă, aşa zice medicul de la Vatoped, Siluan, noi nu am avut toţi trei un litru astăzi. Du-te şi adu nişte apă de mare să-mi ud gura, fugi! Încă n-ai venit?

- Eşti prea dur frate Porfirie cu Părintele Dometie, e mai slăbuţ el de constituţie, am intervenit eu. Priveam în jos după Dometie care mergea de parcă zbura. Marea se învolbura şi lovea în valuri înspumate stâncăria de pe faleză. Cred că va trebui să ne ducem să facem o baie de apă sărată până mai e soare. Mă dor şi pe mine oasele, mi-a intrat igrasia şi răceala zidurilor pe care le-am pictat. Chiar vroiam să te întreb frate Porfirie, ce meserie ai avut înainte să te tundă în călugărie?

Am fost mecanic de utilaj greu. Părintele stareţ Arsenie m-a întrebat ce meserie am şi aşa am ajuns maistru constructor de trepte în piatră. Ai grijă Ziane cum te propteşti în coada ţapinului că dacă o rupi nu mai am alta aici, şi o să te trimit sus în păduricea schitului să tai una nouă.

- Am tăiat vreo cinci cozi şi le-am pus la uscat luni când tu erai la moara de lemn, adică la gater, lângă Mănăstirea Iviron, aşa că mâine o să mai montăm două ţapine!

- Ştii că îmi placi diacone de la Sibiu, chit că nu prea ai voce să cânţi, dar te duce mintea!

- Am vrut să mă fac aviator. Dar ca să intru la Cotroceni la şcoala de aviaţie îmi trebuiau bani mulţi şi mama nu avea de unde să-mi dea nici dacă-şi vindea casa. Singura şcoală unde urma să primesc bursa a fost la teologie. Şi cu toate că eram un copil credincios de mic nu m-am simţit vrednic să mă fac preot. Mama voia să mă însoare.

- Dar tu nu şi nu! Nu te-ai însurat, dar cum eşti diacon? Te-a hirotonit celibatar?

- Da, m-a hirotonit pe încredere că nu o să mă însor după ce am primit treapta diaconiei. Ia spune ai adus scripetele pe care ţi l-am cerut dacă tot ai fost la moara de lemn de lângă Iviru? M-am gândit că dacă nu găsim acest scripete, trebuie să facem unul, lucram cu unelte rudimentare.

- Cum ai zis? Nu am auzit acest cuvânt şi nu l-am găsit în nici un ceaslov.

- Rudimentum, pavimentum, ornamentum, postamentum, testamentum, instrumentum, sacramentum…

- Eşti poet? Nu te juca! Ţine bine coada că se dezvârte vârtejul şi ne plezneşte de ne rupe mâinile. Crezi că e uşoară călugăria aici la Sfântul Munte? Şi mai ducem şi o sărăcie lucie că ne ţin grecii cum vor ei, în ciuda ajutoarelor pe care voievozii noştri romani le-au trimis aici la Sfântul Munte. Îmi place să cred că dacă facem scripetele pe care mi l-ai desenat o să ridicăm mai uşor lespezile astea. Am să mă duc mâine şi am să fur un scripete de la Meghisti Lavra, am văzut eu că aveau vreo trei în depozitul de lângă Arsana unde acostează vaporul când vine cu butoaiele cu ulei şi vin de la Atena.

- Dar furtul este un păcat, interveni Dometie care tocmai ajunse cu căldarea în care avea apă de mare.

- Bine ai venit cu apă sărată, ia dă să-mi spăl puţin gura.

Porfirie îşi scufunda palmele în găleata şi bău din pumni apa sărată.

- Mai lasă-mi şi mie, am zis, nu o bea toată.

În vreme ce Porfirie se spală, Dometie recita: “Când vine Domnul la tine te dezlegi de toate, nu numai de nedreptăţile tale ci şi de toată dreptatea ta! Când stai în faţa Domnului eşti mai presus de lumea aceasta, mai presus de trăncăneala şi cârteala vieţii; ai, cu un cuvânt, ceva din liniştea mai presus de lume a lui Dumnezeu.”

- Amin, zise Porfirie, nu te ştiam aşa patericos, din ce Părinte al patericului ai scos cuvântul acesta de folos? Parcă nu ai fi fiu de cioban de la Tilişca, măi Dometie!

- Din Sfântul Arsenie care a pustnicit în pustia Schetică de lângă Nil din Egipt. El era unul care tăcea mult şi aşa, prin trezvie, îşi alegea gândurile şi vorbele îndepărtându-le pe cele rele şi fără de folos. Cu harul Prea Sfântului Duh a ajuns la isihie încă de tânăr.

Se lăsă o tăcere plăcută, Porfirie nu mai zicea nimic, mai mult ca sigur că, cugeta în mintea lui mai puţin şcolita în ale teologiei, cumpănea vorbele pe care le rostise Dometie. Erau vorbe cu greutate. Dometie rupse tăcerea:

- Mă trimitea tata cu oile pe la noi pe sub munte. Acolo într-o viroagă era casa unui călugăr plecat de la Foltea din Sălişte. Era un fel de stână din piatră acoperită cu nişte căpriori de brad puşi unul lângă altul şi acoperiţi cu pământ bătut. Părintele Achim era mic de statură, cam crăcănat şi cu o barbă până la genunchi. Avea nişte ochi albaştri ca marea, aşa cum îi are Părintele diacon Zian.

- Mama mea, Creştina avea ochii albaştri, (mama Părintelui Arsenie Boca n.n.) ea m-a hărăzit din pântecele ei să mă fac preot. Acum mi-am adus aminte de ea că nu i-am scris de peste un an de zile. I-am spus că vreau să mă călugăresc şi s-a supărat. Nu-i mai scriu pentru că vreau să o învăţ să uite de mine. Nu ştiu dacă e bine sau e rău, voi ce ziceţi?

- Nu ştiu, răspunse Porfirie, tu eşti cu mai multă şcoală ca mine. Ori îi scrii ori nu-i scrii ea tot se gândeşte la tine, că e mamă.

- Trimite-i o scrisoare că se va bucura să primească din Grecia şi se va lăuda la vecini cu băiatul ei care a ajuns la Sfântul Munte, Grădina Maicii Domnului.

- Aşa o să fac, dacă zici tu, Dometie.

- Părintele acela de la noi, Achim, m-a învăţat să citesc şi mi-a dat cărţile lui să mă uit prin ele. Când mergeam cu oile, ieşea şi el la deal cu traista, ne opream şi mă învăţa. A fost tatăl meu duhovnicesc. La el a venit un Părinte de aici de la Sfântul Munte ca să meargă prin sate să adune pomeni şi pomelnice pentru restaurarea mănăstirii Zografu unde este steagul lui Ştefan cel Mare cu Sfântul Mare Mucenic Gheorghe. Aşa am auzit eu de Sfântul Munte pentru prima oară, aveam doar 13 ani. El era român şi trăia intre greci. Mai întâi a fost la chilia Naşterii Maicii Domnului pe moşia Mănăstirii Vatoped, şi l-a avut duhovnic pe Nicodim, ucenicul schivnicului Arsenie. Acest Arsenie era mare sculptor în lemn şi marmură. De la el au rămas multe obiecte frumos lucrate, cruci, candele, potire, felinare, vase de flori…a lucrat şi două sculpturi legendare: ”Răstignirea” şi ”A doua venire”, vreme de 15 ani.

- Am auzit şi eu de Arsenie acesta dar nu l-am văzut, vorbi şi Porfirie. Se spune că pe Arsenie l-a luat Maica Domnului sub mantie şi l-a dus pe vârful Athonului ca să completeze numărul celor 7 pustnici care se roagă pentru pacea lumii şi trăiesc fără mâncare şi fără apă, doar cu cuvântul lui Dumnezeu.

- Te cred, interveni Dometie, am auzit şi eu într-o zi de hramul Sfântului Munte şi de această tradiţie, pe 6 august, când am urcat în vârf. Vorbeau nişte pustnici care stăteau la lumina unui opaiţ chiar sub vârf într-o peşteră să se odihnească. Era pe la ora 4 dimineaţa, eu eram cu Pelaghie, un ucenic al lui Evghenie Vulgaris. Acesta citea dintr-o carte scrisă de Ilie Miniat. Părintele Evghenie avea vreo 80 de ani şi s-a suit pe munte până în vârf. El s-a dus la sihaștrii care povesteau în peşteră şi am auzit că a murit Părintele Hrisogan din cei 7 stâlpi neclintiţi ai Athosului şi că va fi înlocuit de Arsenie sculptorul. Se zice că printre cei 7 stâlpi ai Ortodoxiei era şi veghetorul Părinte Varnava, dascăl al rugăciunii lui Iisus şi românii Martinian, Iona şi Teofilact care s-au rânduit unul pe altul în ceata celor 7. Aceştia toţi erau sculptori: făceau linguri, făceau căni şi doniţe, cofăiaşe pentru ulei sau vin.

- Dar de Părintele Iona ai auzit tu, întreba Porfirie, a fost un om cu şcoala multă, a tradus două cărţi ale Sfântului Nicodim Aghioritul: “Războiul nevăzut şi pază celor 5 simţuri”. Desena şi frumos. Am văzut desenat trupul omului şi inima scoasă din trup şi plămânii. Practica rugăciunea inimii, pe respiraţie şi pe şezutul în scăunel.

- Zise Dometie: oamenii din ziua de astăzi nu au harul lui Dumnezeu. Şi dacă uneori au puţin har ei îl îndepărtează prin gândurile rele. Atunci diavolii stau cu ei.

- Ptiuhh, ucigă-l Sfânta Cruce! rosti Porfirie. Nu e bine să aminteşti de necuratul, că uite m-am lovit la picior şi mi-am spart şi bocancul. Părinte Ziane, de ce n-ai adus o pereche de bocanci noi din România?

Eu tăceam, şi ascultam pe aceşti părinţi minunaţi athoniți. Soarele apunea dinspre vârful muntelui. În lumina lui puteam vedea undeva pe peretele muntelui o chilie atârnată ca un cuib de rândunea. Se vedea şi o figură de om care intra şi ieşea în acel cuib minunat atârnat de peretele muntelui. Din poziţia de unde lucram noi nu prea puteai vedea multe. Înspre mare nu aveai ce vedea pentru că marea aici este foarte neliniştită, sunt curenţi marini şi vapoarele nu se apropie căci s-ar scufunda. Dacă ne imaginăm Sfântul Munte ca un vapor, locul unde lucram noi la peştera Sfântului Athanasie ar fi prora vaporului, adică vârful acestuia. Parcă citindu-mi gândurile Dometie spuse cu glasul lui dulce şi cântat:

- Mari şi minunate sunt lucrurile tale, Doamne, că Tu toate cu înţelepciune le-ai făcut! Aici e un loc sfânt, aici a venit Maica Domnului cu Sfântul Ioan Evanghelistul purtaţi de furtună. În loc să ajungă în Cipru la Lazăr cel înviat a patra zi de Domnul Iisus care era Episcop acolo, au ajuns cu corabia aici. Au căzut statuile idoleşti şi dracii au ieşit din ele strigând: A venit Maica Domnului, să fugim!

Treptele Sfântului Athanasie - DOAMNE MILUIEŞTE şi ajută-ne să terminăm treptele, zise Porfirie.

- Maica Domnului face multe minuni, zise Dometie. Maica Domnului din icoana Portăriţa, care a venit plutind pe mare, i-a redat vederea unui Părinte, Nectarie. Iar Maica Domnului din icoana Axion Estin l-a scăpat de la înec pe călugărul Dorotei când se răsturnase luntrea în care pescuia şi el era înghiţit de valuri. Dar să vedeţi cum s-a întâmplat: Dorotei era păzitorul şi lumânărarul acestei icoane în biserica Protatonului din Karies. Când se scufunda în mare a strigăt din adâncul inimii: Maica Domnului, eu, slujitorul tău, mai mulţi ani te-am slujit şi te-am păzit, acum auzi-mă şi Tu pe mine că mă prăpădesc în valuri.

- Se înserase de-a binelea şi mai aveam de transportat două lespezi. Când te rogi şi vorbeşti despre sfinţi şi mai ales despre minunile Maicii Domnului munca ta are un spor nebănuit. Lucrul sporea ca în poveşti. Aşa fac toţi călugării athoniți, în timp ce lucrează la ascultarea pe care le-a rânduit-o stareţul şi vorbesc despre oameni luminaţi şi sfinţi. Lucrul sporeşte când Dumnezeu miluieşte.

Dometie zise:

- Am ajunat toată ziua, mi-i sete cred că am vedenii, văd mereu o făptură acolo sus pe zid la chilia aceea şi ştiam că e părăsită. Este curios sau este o minune. Acum parcă are figură de leu, acum parcă are de om, voi nu vedeţi?

- Să te lămurească diaconul Zian că el e pictor, eu sunt un simplu călugăr fără școală.

- Da, am intrat şi eu în discuţie, cei 4 Sfinţi evanghelişti au câte o fiinţă lângă ei ca simbol şi chintesenţă a mesajului din Sfânta Evanghelie pe care a scris-o fiecare. Sfântul Matei, care a fost vameş înainte să-L cunoască pe Mântuitorul are simbolul Îngerul. Marcu are viţelul, Luca are leul, Ioan are vulturul.

Se auzi o bubuitură ca atunci când s-a rostogolit un bolovan pe pietrele de jos. O voce tulburătoare rosti: “Zian Boca, din România să-i scrii mamei tale scrisoare că, dacă nu, va muri şi o ai pe suflet. Ştiu că eşti fecior şi că nu te-ai atins de femei dar eşti mândru că eşti pictor şi că ai tăiat cadavre la facultatea de medicină din Bucureşti, va trebui să posteşti, să te rogi şi să tai 100 de beţe din castan ca şi canon de ispăşire.”

Noi tocmai ne opinteam toţi trei să împingem un bolovan mare pe două beţe de castan puse ca role. Dar să împingi la deal este neasemănat de greu. Am simţit deodată că se uşurează povara şi bolovanul merge la deal ca tras cu o funie de sus de către cineva sau de o maşinărie cerească.

Dometie sesiza şi el ce se întâmplă şi exclamă: Născătoare de Dumnezeu! A venit Sfântul. Într-adevăr lângă noi era o făptură parcă om, parcă fiară, cu barba până la pământ şi un păr ca o coamă de leu. Împingea cu noi la bolovan. El era cel care făcea ca bolovanul să meargă parcă tras de cineva de sus. Rosti:

- Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine Născătoare de Dumnezeu…

Avea o voce îngerească, nici ţipătoare, nici răguşită dar plăcută. Mi-am adus aminte de un tenor care cânta în corul catedralei mitropolitane din Bucureşti. Toţi cântam “Cuvine-se cu Adevărat”. Vocea mea care nu era exersată la cântat a căpătat inflexiuni melodice şi scotea sunete plăcute pe care nici eu nu le cunoșteam până atunci. Cânta şi Porfirie cu vocea lui de bas iar Dometie ne întrecea pe toţi. Eram ca în rai. Patru făpturi care pe buza unei prăpăstii o preacinsteam pe Maica Domnului. Mintea însă îmi zbura în satul meu natal la Vața de Sus. O vedeam pe mama îngenunchiată la icoana Preacuratei Fecioarei Maria cum se roagă şi cum plânge cu poza mea în mână. Făptura de lângă mine, cu barba lungă îmi spuse:

- Pe mama ta o cheamă Creştina şi e văduvă. Când te-a adus pe lume, te-a afierosit Domnului şi bisericii.

M-am cutremurat, că aveam lângă mine un Sfânt, un Prooroc care-mi ştie trecutul şi numele.

- Părinte, cum te cheamă şi cine eşti? întrebă Porfirie.

Străinul nu răspunse.

- “Nu vă temeţi de Părintele Stareţ Arsenie că nu vă pedepseşte pentru că nu v-aţi dus la vecernie. Ştiaţi că cei nouă stâlpi ai Athosului vin anul acesta de Sfintele Paşti să slujească Sfânta Liturghie în schitul Prodromul? Unul dintre ei este Părintele Matei din Karacalu, un om foarte smerit care slujeşte Liturghia zilnic prin chili şi prin colibe unde este un Sfânt Antimis. Va sluji Liturghia până la ultima lui suflare. Anul acesta de Paşti va ninge pe vârful Athonului. O să ne vedem de Înviere. Frate Zian, nu uita să-i scrii mamei tale.”

Eu nu mă mai puteam minuna de cele ce se petreceau. Părintele sau fratele care vorbise s-a făcut nevăzut dintr-o dată. Parcă mă atrăgea ca un magnet să mă uit după el. Era deja noapte. Nu mai puteam să mă uit după el. Porfirie punea uneltele una lângă alta, ca să le avem mâine dimineaţă în ordine. Dometie era cuprins de o plăcută emoţie şi ca întotdeauna, cânta un imn. Se auzi vocea făpturii care tocmai plecase, a preabunului Părinte; Nu ştiam cum îl chema, dar eram atras înspre în sus şi am început să urc repede. Poteca se lumina de o lumină albăstruie ca de arc electric, lumină care venea de la făptura minunată ca de la un rug ce ardea pe munte deasupra noastră. După mine urca Porfirie gâfâind, şi apoi Dometie cântând. Sfântul nostru ne lumina drumul spre vârful Muntelui. Era un dar dumnezeiesc nesperat căci noaptea se lăsase şi fără lumină ne-am fi prăvălit în abis şi ne-am fi pierdut vieţile. Porfirie zise:

- Sunt de zece ani pe Sfântul Munte şi nu am trăit nici o minune până astăzi, dar astăzi mi s-a arătat milă lui Dumnezeu prin acest Sfânt. Stai Preasfinte, şi nu fugi, căci vedem lumina ta ca pe un far călăuzitor şi putem urca muntele fără să cădem în prăpastie.

- Minunat este Dumnezeu întru Sfinţii săi, vorbi şi Dometie în psalmi. Frate Ziane, azi ai primit botezul cu foc şi cu proorocie, căci ţi s-a vorbit ţie de sus.

Eu nu vorbeam nimic, eram cuprins de o sfântă emoţie şi de o căldură nemaitrăită. Îmi făcea bine, căci din pricina frigului care se lăsase la malul mării, eram îngheţat. Am ajuns pe buza Muntelui, la crucea din lemn de Dafin. Sfântul nostru se depărta dar încă ne lumina cu făptura lui Îndumnezeită. Vedeam poteca ce duce către schitul Prodromul. Sfântul mergea înaintea noastră, dar parcă sărea ca o roată de foc, ca o pasăre înroşită. În spatele meu, Părintele Porfirie se închina şi recita ritmic, gâfâind: “Iisuse, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-mă”. Dometie cânta: “Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi”. Dâra de lumina intră înaintea noastră pe poarta mănăstirii, şi noi după ea. Ajunşi în poarta care tocmai se închidea, ne trezi din revelaţie vocea bărbătească a Părintelui stareţ Arsenie Mandrea, venit el însuşi să închidă porţile mănăstirii.

- Câte trepte aţi lucrat, părinţilor?

- Unsprezece, răspunse Porfirie.

- Bine, consemnă stareţul Arsenie. Puteţi merge să cinaţi la trapeză. Domnul să fie cu voi. Să vă treziţi când începe utrenia cu catismele.

- Amin, concluziona Dometie.

Am alergat la spălător şi ne-am spălat cu apă rece, înghiţind şi câteva guri, dar parcă nu-mi era sete, deşi nu băusem toată ziua nici o gură de apă. Nu băusem nici din apa sărată, aceea pe care o adusese Dometie din mare. M-am dus în camera mea şi m-am întins pe patul tare, athonit, pe burtă, ca ciobanii, căci şi oasele mă dureau şi muşchii de efortul zilei.

Sufletul însă îmi era luminat şi fericit. Astăzi pe Sfântul Munte al Athosului am trăit prima minune, am întâlnit un sfânt. O pară de foc. Mi-am zis în gând “Tatăl nostru” , şi mi-am însemnat patul, făcând cu mâna dreaptă semnul sfintei cruci. Apoi m-am cufundat într-un somn adânc.

Sursa: "Se umplu măsurile și se plinesc vremile" - Părintele Arsenie Boca

Viata sfantului Mina

Viata Sfantului Mina



Icoana bisericii din Bucuresti

Crestinii ortodocsi il sarbatoresc maine pe Sfantul Mare Mucenic Mina, ale carui moaste se afla in Bucuresti, la Biserica “Sf. Mina” (undeva in zona Unirii, la intersectia strazilor Coposu si Mantuleasa). Este un Sfant foarte drag tuturor, cunoscut mai ales pentru ca ne ajuta sa gasim lucrurile pierdute.

Despre Sf Mina se stie ca s-a nascut in anul 285 in Egipt, in familie crestina, parintii sai numindu-se Eudixius si Eufemia. Parintii sai nu au avut multa vreme copii. In timpul unei sarbatori inchinate Maicii Domnului, Eufemia s-a rugat cu lacrimi Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu sa ii daruiasca un copil, iar la sfarsitul rugaciunii sale, dinspre icoana s-a auzit rostit "Amin". Cateva luni mai tarziu, avea sa se nasca biunecuvantatul copil Mina. Tatal sau a murit pe cand el avea 11 ani, iar mama sa pe cand avea 14 ani; la 15 ani el s-a inrolat in armata romana, unde I s-a dat un rang inalt, datorita numelui tatalui sau.

A slujit in Algeria, timp de 3 ani, ca ostas. Aceasta se intampla pe vremea imparatilor romani pagani Diocletian si Maximilian, care au dat porunca sa fie chinuiti si ucisi toti crestinii care nu se vor inchina la idoli. Scarbit si mahnit de privelistea crestinilor obligati a se inchina la idoli, a plecat in pustiu, timp de 5 ani ducand viata de anahoret, in post si rugaciuni catre adevaratul Dumnezeu.

In al cincilea an de pustnmicie, Mina a avut o revelatie, in care a vazut un inger care incununa martirii cu coronite, iar in timp ce se gandea la viziunea sa, a auzit un glas care a spus: " Fii binecuvantat Mina, cel care ai fost chemat la viata pioasa inca din copilaria ta. Tu vei fi incununat cu trei cununi: una pentru puritatea / celibatul tau, a doua pentru viata ascetica, iar a treia pentru mucenicie".

"Si intarindu-se de ajuns si aprinzandu-i-se sufletul cu dumnezeiescul dor catre Hristos, s-a pogorat din munte si, stand in mijlocul inchinatorilor la idoli, a propovaduit pe Hristos. Pentru aceea a fost dat la chinuri: i s-a frecat trupul cu tarsini si a fost ars de foc si tarat fara mila peste ciulini, de i-a spart trupul, in urma carora si-a primit sfarsitul prin sabie" (Sinaxar). A fost martirizat in anul 309, in Frigia.



Manastirea inchinata Sf.Mina in Grecia

Se spune soldatii care l-au ucis pe Mina au aruncat trupul sau in foc, dar timp de 3 zile nu a ars, astfel incat corpul sau a putut fi luat de catre sora sa, care impreuna cu niste soldati l-au dus la Alexandria pentru a fi pus intr-o biserica. Atunci cand persecutia contra crestinilor a incetat, se spune ca un inger i-a aparut Papei Atanasie al Alexandriei, spunandu-i sa ia trupul Sf Mina, sa-l puna pe o camila si sa-l duca in Desertul de Vest. Intr-un anume loc, nu departe de Alexandria, la marginea Lacului Mariut, camila nu au mai vrut sa se miste, oricat au incercat crestinii sa o faca sa mearga mai departe. Au inteles astfel ca este un semn de la Dumnezeu si in acel loc au ingropat trupul Sf Mina.




Timp de cateva secole, nu s-a mai stiut nimic de Mina, ostasul mucenic, pana cand intr-un anume loc din desert, oile bolnave ale unui pastor au inceput sa se vindece miraculous si chiar pastoral insusi s-a tamaduit. Vestea s-a dus repede, bolnavii au inceput sa vina, fara sa stie care este de fapt cauza acestor vindecari. Locul devenise atat de cunoscut, incat chiar fiica Imparatului de la Constantinopole ( Constantin cel Mare sau Zeno), bolnava de lepra,a fost trimisa acolo spre tamaduire. Stand noaptea pe malul apei, in locul in care se faceau minuni, Sf Mare Mucenic Mina i s-a aratat in vis, descoperind ca acolo se afla sfintele sale moaste si poruncind sa se cladeasca o biserica in cinstea sa. Dimineata, fata era vindecata si a spus insotitorilor sai visul
Pe acel loc, la 45 km sud-vest de Alexandria, imparatul de la Constantinopole a ordonat ridicarea nu doar a unei catedrale, ci un intreg oras a fost construit pe acel loc, cuprinzand strazi, cladiri, biserici si baptisteriu, o cladire cu doua aripi pentru bolnavi ( de o parte barbati, de alta parte femei si copii), magazine. Orasul Sf Mina a devenit unul dintre cele mai vestite locuri de pelerinaj si tamaduire ale lumii crestine, sticlute de ulei sau apa sfintita pe care era gravat numele Sf Mina fiind descoperite in siteuri arhelologice din diverse tari apartinand spatiului mediteraneean, ca de exemplu: in Heidelberg - Germania, Milano - Italia, Dalmatia - Croatia, Marsilia - Franta, Dongola - Sudan si in Jerusalim. La mijlocul sec al VII-lea, orasul a fost distrus de catre musulmani. Primele excavari pentru punerea in valoare a siteului arheologic Abu Mena au inceput in tre anii 1905 - 1907.



Catedrala Inchinata Sfantului Mina din Alexandria, Egipt

In prezent, la aproximativ 1 km distanta de orasul Sf Mina, Papa Chiril VI al Alexandriei ( papa intre anii 1959 - 1971) a costruit una dintre cele mai impresionante si faimoase manastiri ale Egiptului, in care se afla spre inchinare moastele Sf Mina si ale papei. Aici vietuiesc acum 101 calugari, care slujesc Sfanta Liturghie de 3 ori pe zi ( de la orele 6, de la 8 si de la 10).

Pătimirea Sfîntului Marelui Mucenic Mina

Sfîntul Mucenic Mina era egiptean de neam iar cu credinţa creştin şi cu slujba ostaş, fiind sub stăpînirea tribunului Fermilian în Mitropolia Cotuanului. Atunci împărăţeau Diocleţian şi Maximian, împăraţi păgîni care au dat poruncă în toate părţile ca, creştinii care nu se vor închina idolilor, să fie munciţi şi omorîţi toţi; încît credincioşii pretutindeni erau siliţi spre jertfe idoleşti

Atunci fericitul Mina, nerăbdînd să vadă nevoia aceea, nici voind să privească cum se cinstesc idolii cei fără de suflet, şi-a lăsat ostăşia şi s-a dus în munte în pustie, mai bine voind a vieţui cu fiarele decît cu poporul care nu cunoaşte pe Dumnezeu. Şi umbla din loc în loc prin munţi şi prin pustietăţi, învăţînd Legea Domnului, iar cu postul şi cu rugăciunea curăţindu-şi sufletul său, slujea ziua şi noaptea adevăratului Dumnezeu. Apoi trecînd multă vreme, s-a făcut un mare praznic idolesc în cetatea Cotuanului, la care adunîndu-se mulţime de popor păgînesc, se făceau diferite jocuri şi privelişti, alergări de cai şi lupte în cinstea necuraţilor zei, la care privelişte privea toată cetatea cu luare aminte, de pe locuri înalte.



Acel praznic, văzîndu-l Sfîntul Mina mai înainte cu duhul, s-a aprins de rîvnă după Dumnezeu, şi lăsînd munţii şi pustietatea, a venit în cetate şi în mijlocul priveliştii a stat la un loc înalt, unde putea fi văzut de toţi, şi a strigat cu glas tare: “Venit-am către cei ce nu mă caută pe mine, arătatu-m-am celor ce nu întrebau de mine”. Acestea strigînd sfîntul, toţi cei de la privelişte şi-au întors ochii spre dînsul şi tăcînd se mirau de îndrăzneala lui. Acolo se afla şi Piros, ighemonul cetăţii

Acela îndată a poruncit să prindă pe sfîntul şi, aducîndu-l, l-a întrebat: “Cine eşti tu?” Iar Sfîntul Mina a strigat în auzul a tot poporul, zicînd: “Eu sînt robul lui Iisus Hristos, Care împărăţeşte în cer şi pe pămînt”. Şi iar l-a întrebat ighemonul: “Străin eşti sau eşti locuitor de aici? Şi cum ai îndrăzneala aceasta să strigi astfel în mijlocul priveliştii?” Iar sfîntul nerăspunzînd la cuvintele lui, unul din ostaşii cei ce stăteau înainte l-a cunoscut pe dînsul şi a zis: “Cu adevărat, acesta este Mina ostaşul care era sub stăpînirea tribunului Fermilian”.

Iar ighemonul a zis: “Oare ostaş ai fost, precum grăiesc aceştia despre tine?” Sfîntul a răspuns: “Aşa este, ostaş am fost şi petreceam în cetatea aceasta; dar, văzînd fărădelegile poporului celui amăgit de diavoli care se închină idolilor iar nu lui Dumnezeu, pentru aceea am lepădat slujba ostăşească şi am ieşit din cetate, ca să nu fiu părtaş fărădelegii şi pieirii lor; şi am umblat pînă acum prin locuri pustii, fugind de oamenii cei necredincioşi şi vrăjmaşi Dumnezeului meu. Iar acum auzind de praznicul vostru cel necurat, am rîvnit după Dumnezeul meu şi am venit să mustru orbirea voastră şi să mărturisesc pe Unul, adevăratul Dumnezeu, Care a zidit cerul şi pămîntul cu cuvîntul Său şi ţine toată lumea”. Auzind acestea ighemonul, a poruncit să ducă pe sfîntul în temniţă şi să-l păzească pînă a doua zi. Iar el, toată ziua aceea s-a îndeletnicit cu prăznuirea şi cu priveliştea.



A doua zi a şezut ighemonul la judecată şi scoţînd din temniţă pe Sfîntul Mina, în toate chipurile voia să-l înduplece pe el la închinăciunea idolească, făgăduindu-i daruri şi cu munci îngrozindu-l. Dar de vreme ce nu a putut să-l înduplece cu cuvintele sale la credinţa cea idolească, a început a-l sili. Şi dezbrăcîndu-l şi întinzîndu-l la pămînt patru ostaşi, a poruncit să-l bată fără cruţare cu vine de bou, încît curgeau şiroaie de sînge din rănile lui. Iar un oarecare dintre cei ce stăteau acolo, cu numele Pigasie, a zis către sfîntul: “Miluieşte-te pe tine, omule, şi te supune poruncii ighemonului, mai înainte, pînă nu va fi zdrobit trupul tău de răni. Eu te sfătuiesc, apropie-te de zei, numai pînă la o vreme, ca să te izbăveşti de muncile acestea; iar pe urmă iarăşi vei sluji Dumnezeului tău. Vei aduce o dată jertfă idolilor şi puţină vreme vei sluji lor, ca să scapi de cumplitele munci”.

Sfîntul a răspuns cu asprime: “Du-te de la mine, lucrătorule al fărădelegii, căci eu am jertfit şi încă voi jertfi jertfă de laudă Dumnezeului meu, Care-mi dă ajutorul Său şi mă întăreşte în răbdare, încît muncile acestea mai mult mi se par uşurare decît cumplită muncă”. Mirîndu-se muncitorul de răbdarea aceasta, a poruncit să pună asupra lui mai multe munci. Deci, sfîntul a fost spînzurat pe lemn şi cu unghii de fier strujit, iar muncitorul, batjocorindu-l, zicea: “Oare simţi vreun fel de dureri, Mina? Oare îţi plac muncile? Voieşti să-ţi mai îndulcesc această dulceaţă?”



Interiorul catedralei din Alexandria,Egipt

Iar mucenicul, deşi pătimea, a răspuns ighemonului: “Nu mă vei birui muncitorule cu muncile acestea de scurtă vreme, pentru că-mi stau înainte ostaşii Impăratului ceresc care îmi ajută şi pe care tu nu-i vezi”. Iar ighemonul a poruncit slugilor să muncească mai aspru pe sfîntul şi zicea: “Nu mărturisi aici alt împărat afară de împăraţii romanilor”. Iar mucenicul răspundea: “Dacă aţi fi cunoscut voi pe adevăratul Împărat, nu aţi fi hulit pe Cel mărturisit de mine; pentru că Acela este cu adevărat Impărat al cerului şi al pămîntului şi nu este altul afară de Dînsul. Iar voi, neştiindu-L pe El, Il huliţi şi-L asemănaţi cu împăraţii voştri cei muritori, cărora Cel de sus le-a dat cinstea cea împărătească şi stăpînirea, Însuşi fiind Domn a toată făptura”

Ighemonul a zis către dînsul: “Cine este Acela Care dă stăpînire împăraţilor şi stăpîneşte peste toţi?” Mucenicul a răspuns: “Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care totdeauna viază, Căruia toate I se supun, cele din cer şi cele de pe pămînt. Acela este Care aşează în scaune pe împăraţi şi le dă stăpînire”. Muncitorul a zis: “Oare nu ştii că împăraţii romanilor se mînie asupra tuturor celor care mărturisesc numele lui Hristos şi au poruncit să-i omoare pe dînşii?”



Răspuns-a mucenicul: “Domnul a împărăţit, să se mînie popoarele. Dacă împăraţii voştri se mînie asupra lui Hristos şi asupra creştinilor care mărturisesc numele Lui, ce-mi pasă mie? Eu de acea mînie nu ţin seama, fiind rob al Hristosului meu. Numai de aceasta am grijă, ca să petrec în mărturisirea Preasfîntului Său Nume pînă la moarte şi să mă îndulcesc de dragostea Lui, de care cine mă va putea despărţi? Necazul sau strîmtorarea, sau prigoana, sau foamea, sau nevoia, sau sabia? Nimic nu mă va despărţi pe mine de dragostea lui Hristos!”
După aceasta muncitorul a poruncit să frece rănile lui cu petece de păr. Şi acestea făcîndu-se, mucenicul zicea: “Acum mă dezbrac de haina cea de piele şi mă îmbrac cu veşmîntul mîntuirii”. Apoi a poruncit muncitorul să-l ardă pe sfînt cu făclii aprinse şi a fost ars tot trupul lui, iar el tăcea. Şi l-a întrebat pe el ighemonul: “Oare nu simţi focul, Mina?” Sfîntul a răspuns: “Dumnezeul nostru pentru Care pătimesc, este foc mistuitor şi-mi ajută mie şi pentru aceea nu bag în seamă focul acesta cu care mă ardeţi şi nu mă tem de muncile voastre cele de multe feluri. Pentru că îmi aduc aminte de cuvintele Domnului meu din Evanghelie: Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, căci sufletul nu pot să-l ucidă“.

Zis-a lui ighemonul: “Cum grăieşti tu acestea, căci ai petrecut toţi anii vieţii tale în oaste şi ştii carte?” Sfîntul a răspuns: “Domnul nostru Iisus Hristos a zis nouă: Cînd veţi fi duşi înaintea împăraţilor şi a domnilor pentru Mine, nu vă îngrijiţi cum sau ce veţi grăi, că vi se va da în acel ceas gură şi înţelepciune cu care veţi grăi”. Iar ighemonul a întrebat: “De unde a ştiut Hristosul vostru că veţi pătimi pentru Dînsul unele ca acestea?



Sfîntul a răspuns: “De vreme ce este Dumnezeu adevărat, apoi este şi înainte-văzător. El a ştiut şi ştie toate cele ce vor fi şi mai înainte de a se face oarecare lucruri; toate sînt ştiute de El, şi chiar şi gîndurile noastre le cunoaşte”. Iar ighemonul neştiind ce să spună împotriva acestora, a zis către sfîntul: “Mina, lasă cuvîntarea cea multă şi alege una din două: sau fii al nostru, ca să nu te muncim mai mult, sau fii al lui Hristos, ca să te pierdem odată”.

Sfîntul a răspuns cu mare glas: “Al lui Hristos am fost, sînt şi voi fi!” Iar ighemonul a zis: “Dacă voieşti, te voi lăsa două sau trei zile ca să te gîndeşti bine şi să ne dai răspunsul cel de pe urmă”. Sfîntul a răspuns: “Nu două sau trei zile au trecut de cînd sînt creştin, şi n-am cugetat niciodată să mă lepăd de Dumnezeul meu. Deci nu se cade mai mult a gîndi, nici a nădăjdui ighemoane altceva a auzi de la mine, decît numai acest răspuns de pe urmă: de Dumnezeul meu nu mă voi lepăda şi idolilor voştri nu voi jertfi, nici nu voi pleca genunchiul meu înaintea celor fără de suflet”.

Atunci ighemonul, mîniindu-se mai mult, a poruncit să aştearnă pe pămînt cîrlige şi multe cuie de fier şi peste acelea să tîrască legat pe Sfîntul Mina. Iar el, ca şi cînd ar fi fost tras pe nişte flori, mai cu îndrăzneală defăima pe zei şi nebunia poporului celui înşelat de diavoli. Iar ighemonul a poruncit să-l bată cu vergi de plumb şi a fost muncit astfel mult timp. Iar unul din ostaşii care erau acolo, anume Iliodor, a zis către muncitorul: “Stăpîne ighemoane, nu este tăinuit luminării tale cum că neamul creştinesc este nepriceput şi nu bagă seama de munci, ca şi o piatră sau lemn fără suflet, iar moartea o socotesc ca pe o băutură dulce. Deci, nu te osteni mai mult, ci porunceşte mai degrabă a sfîrşi pe acest creştin împietrit”.



Îndată ighemonul a dat această hotărîre asupra sfîntului: “Pe Mina, ostaşul cel rău, care a căzut în credinţa creştinească, iar porunca împărătească nu a vrut s-o asculte, nici a voit să jertfească zeilor, poruncim să se taie cu sabia, şi trupul lui să fie ars în foc înaintea tuturor”. Deci, luînd ostaşii pe Sfîntul Mucenic Mina, l-au dus după cetate şi i-au tăiat capul; apoi aprinzînd un foc mare au aruncat într-însul sfîntul trup mucenicesc. Iar oarecare dintre credincioşi, după ce s-a stins focul, au venit acolo şi au apucat părţi din moaştele sfîntului care rămăseseră din foc. Învelindu-le în pînză curată, le-au uns cu aromate, iar după puţină vreme le-au dus în patria lui şi le-au pus la loc cinstit, pe care loc mai pe urmă au zidit şi o biserică în numele lui; şi multe minuni se săvîrşeau într-însa cu rugăciunile sfîntului.

Povestirea lui Timotei, Arhiepiscopul Alexandriei, despre minunile Sfîntului şi Marelui Mucenic Mina

După moartea păgînilor şi urîtorilor de Dumnezeu împăraţi ai Romei, împărăţind dreptcredinciosul împărat Constantin cel Mare, şi credinţa în Domnul nostru Iisus Hristos sporind, atunci oarecare iubitori de Hristos din cetatea Alexandriei, căutînd moaştele Sfîntului şi slăvitului Mucenic al lui Hristos Mina, au zidit o biserică în numele lui. În aceeaşi vreme un negustor bine credincios din pămîntul Isauriei, venind în Alexandria după neguţătorie, a auzit de minunile şi de tămăduirile cele multe ce se făceau în Biserica Sfîntului Mina şi a zis întru sine: “Mă voi duce dar şi eu şi mă voi închina cinstitelor moaşte ale Sfîntului Mucenic şi voi duce un dar în biserica lui, ca Dumnezeu să-mi fie milostiv, prin rugăciunile răbdătorului Său de chinuri”.

Deci, sculîndu-se, a plecat luînd cu sine o pungă plină cu galbeni. Şi venind la un iezer format de revărsarea mării, a aflat o trecătoare şi a venit la locul ce se zicea Locsonita. Acolo, ieşind la ţărm, îşi căuta loc unde să se odihnească peste noapte, că era seară. Aflînd o casă, a zis gazdei: “Prietene, fie-ţi milă şi mă primeşte în casa ta, ca să rămîn aici, fiindcă a apus soarele şi mă tem a merge singur pe cale şi nici n-am tovarăş să călătorească cu mine”. Iar cel cu casa a zis: “Intră, frate, şi rămîi aici pînă ce se va face ziuă”




Deci, intrînd oaspetele în casă, s-a culcat şi a adormit. Iar cel cu casa, văzînd la oaspete punga cu galbeni, a rîvnit spre dînsa şi îndemnat fiind de diavolul, a gîndit să ucidă pe oaspetele său ca să ia aurul. El s-a sculat la miezul nopţii şi l-a sugrumat cu mîinile; apoi, tăindu-l bucăţi, a pus acestea într-o coşniţă pe care a ascuns-o în cămara sa cea mai ascunsă, căutînd după aceea un loc foarte retras unde să îngroape pe cel ucis

Aşa cugetînd acela, s-a arătat Mucenicul lui Hristos Mina, şezînd pe cal, venind ca un ostaş de la împăratul şi, intrînd pe uşă în casa ucigaşului, întrebă despre oaspetele cel ucis. Iar ucigaşul a zis către dînsul: “Nu ştiu ce spui, stăpîne, n-a fost la mine nimeni”. Iar sfîntul, pogorîndu-se de pe cal, a intrat în casa cea ascunsă, şi aflînd coşniţa a tras-o afară şi a zis către ucigaş: “Ce este aceasta?” Iar el înfricoşîndu-se, s-a aruncat la picioarele sfîntului. Apoi sfîntul, alcătuind bucăţile celui tăiat şi rugîndu-se, a înviat pe cel mort. După aceea a zis către dînsul: “Dă slavă lui Dumnezeu!”

Iar el, sculîndu-se ca din somn şi cunoscînd ce a pătimit de la cel cu casa, a preamărit pe Dumnezeu, mulţumind şi închinîndu-se ostaşului care se arătase. Apoi sfîntul, luînd aurul de la ucigaş, l-a dat omului celui înviat şi a zis: “Mergi în calea ta cu pace!” După aceea, întorcîndu-se către ucigaş, l-a certat pe dînsul şi l-a bătut, iar acela cerea iertare. Sfîntul dîndu-i iertare şi rugîndu-se pentru dînsul, a încălecat pe cal şi s-a făcut nevăzut de la ochii lui.



Sfantul Mina in voia Domnului

Era în Alexandria un om cu numele Eutropie. Acesta s-a făgăduit să dea Bisericii Sfîntului Mina un vas de argint. Deci, chemînd pe argintar, i-a poruncit să-i facă două vase; unul cu numele sfîntului şi să scrie pe dînsul cuvintele: “Vasul Sfîntului Mare Mucenic Mina”, iar pe celălalt numele lui şi să scrie pe dînsul aşa: “Vasul lui Eutropie, cetăţeanul Alexandriei”. Iar argintarul, cînd a săvîrşit amîndouă vasele, al Sfîntului Mina a ieşit mai frumos decît celălalt. Iar Eutropie, cînd era odată pe mare şi se ospăta dintr-însele, văzînd vasul cel făcut pe numele Sfîntului Mina mai frumos decît cel făcut pe numele lui, nu voia să-l mai dea sfîntului, ci a poruncit slugii sale să pună într-însul bucate, iar pe cel cu numele său să-l trimită la Biserica Sfîntului Mina.
După ce s-a sfîrşit masa, a luat sluga vasul mucenicului şi mergînd la marginea corăbiei a început a-l spăla în mare. Şi spălîndu-l, a căzut asupra lui o spaimă, căci a văzut un om ieşind din mare, care răpind vasul din mîna lui, s-a făcut nevăzut. Iar sluga, tremurînd de frică, s-a aruncat în mare după vas. Acestea văzînd stăpînul lui, s-a spăimîntat şi plîngînd zicea: “Vai mie, ticălosul, pentru ce am oprit vasul sfîntului, căci am pierdut şi pe rob şi vasul. Dar Tu, Doamne Dumnezeul meu, nu Te mînia pînă în sfîrşit şi fă milă cu sluga mea, că iată, dau făgăduinţă că dacă voi afla măcar trupul slugii mele, apoi voi face alt vas ca acela, pe care-l voi da plăcutului Tău, Sfîntul Mina, sau voi da preţul vasului pierdut la biserica sfîntului”.



Intrarea bisericii Sfantul Mina din Bucuresti

Apoi ajungînd corabia la ţărm, a ieşit Eutropie la uscat şi se uita pe marginea mării, voind să vadă trupul slugii aruncat de mare, ca să-l îngroape pe el. Şi luînd aminte cu sîrguinţă, a văzut pe slugă cu vasul ieşind din mare şi, înspăimîntîndu-se, a zis cu mare glas: “Slavă lui Dumnezeu. O, cu adevărat, mare este Sfîntul Mina!” Apoi au ieşit toţi din corabie şi văzînd pe slugă ţinînd vasul, s-au mirat şi slăveau pe Dumnezeu. După aceea l-au întrebat pe el cum a rămas viu în mare şi cum a ieşit sănătos. Iar el le-a spus, zicînd: “Cînd m-am aruncat în mare, un bărbat slăvit împreună cu alţi doi, m-au apucat şi au călătorit pînă aici împreună cu mine, ieri şi astăzi”. Eutropie luînd pe slugă şi vasul, s-a dus la biserica Sfîntului Mina şi, închinîndu-se, a lăsat vasul cel făgăduit sfîntului şi s-a dus, mulţumind lui Dumnezeu şi preamărind pe plăcutul Său, pe Sfîntul Mina.

O femeie oarecare cu numele Sofia, din părţile Fecozaliei, mergea la Sfîntul Mina să se închine. Şi a întîmpinat-o un ostaş, pe cînd mergea pe cale şi poftind-o pe dînsa, voia să o silească la desfrînare. Iar ea, împotrivindu-se, chema în ajutor pe Sfîntul Mucenic Mina, care n-a trecut-o cu vederea, ci şi pe siluitor l-a certat şi pe femeie a păzit-o nevătămată. Pentru că ostaşul acela legînd calul de piciorul său cel drept, voia să siluiască pe femeie.

Iar calul sălbăticindu-se, nu numai că a apărat pe femeie, ci şi pe stăpînul nelegiuit l-a tîrît pînă la Biserica Sfîntului Mina, nechezînd şi sforăind, încît a scos pe mulţi ca să-l vadă, căci era praznic şi se adunase mulţime de popor la biserică. Ostaşul acela, văzînd adunare de bărbaţi, iar calul tot speriat şi că nimeni nu poate să-l ajute, s-a temut ca să nu pătimească de la cal ceva mai rău; deci, fără de ruşine şi-a vădit fărădelegea sa, mărturisind-o înaintea tuturor. Atunci îndată a stat calul şi s-a făcut blînd, iar ostaşul, intrînd în biserică, a căzut în genunchi, rugîndu-se şi cerînd iertare pentru greşeala sa.



Un şchiop şi o femeie mută şedeau lîngă biserica sfîntului, împreună cu alţii mulţi, pentru tămăduire. Iar la miezul nopţii, cînd dormeau toţi, sfîntul s-a arătat ologului şi i-a zis: “Apropie-te încetişor de femeia cea mută şi o atinge pe dînsa la picior”. Iar şchiopul a zis: “Sfinte al lui Dumnezeu, oare desfrînat sînt eu, de-mi porunceşti aceasta?” Iar sfîntul i-a zis şi a doua oară şi a treia oară: “Dacă nu vei face aceasta, nu te vei tămădui”. Iar ologul s-a tîrît, după porunca sfîntului şi a atins-o pe cea mută la picior; iar ea deşteptîndu-se, a început a striga, supărîndu-se asupra şchiopului, care temîndu-se de ea, s-a sculat şi sărind, a fugit. Apoi au cunoscut amîndoi vindecarea lor, că şi femeia cea mută a vorbit şi omul cel olog a sărit ca cerbul; şi au dat mulţumire lui Dumnezeu şi Sfîntului Mucenic Mina.

Un evreu oarecare avea ca prieten un creştin. Deci, ducîndu-se evreul într-un loc departe, a dat prietenului său spre păstrare o lădiţă cu o mie de galbeni. Apoi evreul zăbovind cîtăva vreme în acea latură, creştinul a gîndit în inima sa să nu-i mai dea înapoi galbenii cînd se va întoarce, ci să-i tăinuiască, ceea ce a şi făcut. Venind evreul, a cerut de la creştin să-i dea galbenii ce i-a încredinţat spre păstrare. Iar creştinul a tăgăduit, zicînd: “Nu ştiu ce vorbeşti, căci nu mi-ai dat nimic”.

Evreul, auzind aceasta, s-a mîhnit şi s-a deznădăjduit de aurul său, dar a zis creştinului: “Frate, nimeni nu ştie de aceasta, numai Unul Dumnezeu şi dacă tăgăduieşti aurul cel dat ţie spre păstrare zicînd că nu l-ai primit, apoi spune cu jurămînt. Deci, să mergem la biserica Sfîntului Mina şi acolo jură-te că n-ai luat de la mine lădiţa cu o mie de galbeni”.

Şi au mers amîndoi împreună şi creştinul s-a jurat înaintea lui Dumnezeu că n-a luat de la evreu aurul în păstrare. După sfîrşitul jurămîntului, au ieşit amîndoi din biserică şi cînd au încălecat pe caii lor, a început calul creştinului a se speria încît nu mai era cu putinţă a-l ţine; căci rupînd frîul, a fugit şi a aruncat la pămînt pe stăpînul său. Căzînd creştinul de pe cal, i-a ieşit inelul din deget şi o cheie din buzunar. Apoi, sculîndu-se, a prins calul şi l-a îmblînzit şi încălecînd, iarăşi mergea împreună cu evreul.



Icoana Sfantul Mina din biserica ortodoxa cu acelasi hram din Egipt

Ajungînd la un loc, a zis creştinul către evreu: “Prietene, iată locul este frumos, să descălecăm de pe cal ca să mîncăm”. Şi descălecînd, au slobozit caii ca să pască, iar ei au început a se ospăta. După puţin, creştinul a văzut pe sluga sa că venise şi stătea înaintea lui ţinînd în mînă lădiţa evreului, iar în cealaltă, inelul căzut din degetul lui şi cheia; şi văzîndu-l, s-a spăimîntat. Apoi a zis către slugă: “Ce este aceasta?” Sluga a zis: “Un ostaş înfricoşat, călare, a venit la stăpîna mea şi i-a dat cheia şi cu inelul şi a zis către dînsa: “Trimite în grabă lădiţa evreului, ca să nu cadă bărbatul tău în primejdie. Deci, mi-a dat mie acestea ca să ţi le aduc precum mi-a poruncit”.



Evreul văzînd, s-a spăimîntat de această minune; apoi, bucurîndu-se, s-a întors cu creştinul la Sfîntul Mina, s-a închinat pînă la pămînt cerînd cu credinţă Botezul, pentru o minune ca aceasta pe care singur a văzut-o. Iar creştinul ruga pe sfîntul să-i dea iertare pentru că a defăimat legea lui Dumnezeu. Şi amîndoi au primit ceea ce au cerut, adică unul Sfîntul Botez iar altul iertare. Şi au mers fiecare întru ale sale, bucurîndu-se şi slăvind pe Dumnezeu şi pe plăcutul Său, Sfîntul Mina.