vineri, 29 ianuarie 2016

Peştera celor veşnic osândiţi

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



      Pe muntele Athos, pe teritoriul mănăstirii Marea Lavră, în apropiere de schitul Vigla, la o intersecţie de drumuri, pelerinii puteau să vadă până de curând un indicator pe care scria „Afurismeno”. Poteca duce până în dreptul mării, după care coboară abrupt pe stânci, până la un mic paraclis aflat în faţa unei peşteri acoperită cu bolovani. Pe mai multe limbi este scrisă acolo istoria acestei peşteri. Se spune că în 1278, în timpul patriarhului unionist Ioan al Xl-lea Vekkos, călugării şi preoţii de pe Sfântul Munte au fost obligaţi să ţină slujbe în rit catolic şi să jure credinţă Papei. Pentru că au refuzat acest lucru, au fost consideraţi aroganţi, înfumuraţi şi trădători, iar împotriva lor a început prigoana: mulţi au fost schingiuiţi, mutilaţi, omorâţi, închişi sau alungaţi din munte. Unii au fost luaţi ca sclavi, alţii au fost surghiuniţi şi mulţi au fost înrolaţi în oastea împăratului. Unora din cei rămaşi li s-au scos ochii, altora li s-au tăiat mâinile, unii au fost decapitaţi, alţii omorâţi prin spânzurătoare, unii au fost înnecaţi în mare, alţii îngropaţi de vii şi mulţi au sfârşit în flăcările rugurilor aprinse în faţa mănăstirilor. Spun cronicile că pământul muntelui se înroşise de atâta sânge curs în acel an. Pentru a opri această hărţuire, trei călugări au acceptat să oficieze slujba aşa cum le cereau preoţii catolici. În timpul ceremoniei, altarul bisericii din mănăstirea Marea Lavră s-a prăbuşit peste cei trei călugări, iar acest lucru a fost considerat un semn divin, întărindu-le ortodocşilor ideea că trebuie să reziste în faţa expansiunii catolice. După un timp, trupurile celor morţi în acele evenimente au fost deshumate, iar oamenii au putut să vadă că cele mai multe erau neputrezite şi emanau o mireasmă plăcută. Trupurile celor trei călugări care au slujit în rit catolic erau însă umflate şi urât mirositoare. Înalţii ierarhi ai muntelui Athos au hotărât ca cei care au rezistat asediului catolic să intre în rândul sfinţilor, fiindu-le de atunci pomenit numele în fiecare an pe 22 septembrie ca sfinţi cucernici mucenici. Iar trupurile celor trei călugări unionişti au fost multă vreme expuse public, ca dovadă a pedepsei pe care Fecioara Maria a dat-o celor care n-au ascultat porunca ei de păstrare a dreptei credinţe. După mulţi ani, pentru că erau „înfiorătoare la arătare şi umflate ca toba” (după cum scrie monahul Lazăr Dionisiatul), iar credincioşii se îmbolnăveau numai privindu-le, ele au fost îngropate în peştera de deasupra mării, iar peştera a fost zidită, neintrând nimeni în ea multe sute de ani. În 1998, după 720 de ani, peştera a fost deschisă pentru a îngropa în ea trupul unui alt călugăr care a greşit în faţa Fecioarei Maria. Se spune că în primăvara anului 1996, în faţa pierderii accentuate a simpatiei populare de către preşedintele comunist al unei ţări ortodoxe, sfetnicii lui l-au convins să renunţe la ateismul ostentativ şi să joace rolul unui pios creştin, pentru a recuceri o parte din electoratul pierdut. În mintea unui consilier prezidenţial a încolţit ideea să li se arate alegătorilor un film în care preşedintele intră în Biserica Sfântul Andrei (cea mai mare biserică de pe munte şi a doua biserică ortodoxă din lume ca mărime, după cea de la Moscova) şi 3.000 de călugări şi pustnici i se închină şi îl preamăresc. Un călugăr a fost convins să se ocupe de formalităţile necesare regiei acestui film. Pentru că nici un alt călugăr nu a acceptat să se închine în faţa unui ateu, pe munte au fost aduşi 3.000 de figuranţi (cei mai mulţi salariaţi ai serviciilor secrete şi activişti ai partidului prezidenţial) care au fost machiaţi, îmbrăcaţi în haine monahale şi învăţaţi să se poarte asemenea cucernicilor părinţi ai muntelui. Cu o zi înaintea sosirii preşedintelui la Athos, falşii călugări au fost aduşi în biserică pentru o repetiţie generală. Atunci clopotele bisericii au început să bată singure şi apoi au căzut la pământ sfărâmându-se în multe bucăţi. Erau clopote uriaşe, făcute special de meşterii ruşi la comanda ţarului Petru cel Mare. Falşii călugări au fugit îngroziţi de pe munte, iar călugărul pro-comunist a părăsit mănăstirea, devenind un pustnic rătăcitor. Colegii i-au găsit prin bagaje 10.000 dolari şi au înţeles că a fost plătit să joace o sinistră farsă. De atunci au interzis accesul pe munte la mai mult de 100 de pelerini pe zi, pentru a reduce şansele producerii unor evenimente similare. Călugărul procomunist a murit la scurt timp şi, când a fost deshumat, trupul lui era neputrezit şi degaja un puternic miros de hoit. Atunci consiliul stareţilor de la Careia – capitala muntelui - a hotărât deschiderea peşterii şi aşezarea lui alături de ceilalţi monahi afurisiţi. Din grabă, din neatenţie sau poate cu un scop ascuns, intrarea în peşteră n-a mai fost zidită, ci doar astupată cu pietre, iar cadavrele celor din interior au fost uneori arătate pelerinilor curioşi şi călugărilor care treceau prin faza deznădejdii şi a îndoielii privind menirea lor. În acea peşteră a fost adăpostit Tudor la începutul lunii august a acestui an în timpul celei mai mari razii efectuate pe munte de forţele de poliţie greceşti şi de serviciile secrete ale mai multor ţări ortodoxe. Existau informaţii că pe Athos şi-au găsiţ adăpost câţiva oameni urmăriţi de serviciile speciale, iar pentru căutarea lor s-au pus pe scotocit nu doar în toate cotloanele mănăstirilor şi chiliilor, ci şi în lăcaşurile pustnicilor săpate în piatră, aflate printre stânci, în peşteri sau în colibe greu accesibile. În timp ce se îndreptau spre peştera „Afurismeno”, pustnicul Gorgonie îi povestea lui Tudor despre istoria acestui loc şi îl pregătea pentru a rezista sufleteşte printre cadavrele seculare. - Sfântul Siluan scria că Dumnezeu i s-a arătat şi i-a spus: „Ţineţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Eu îţi spun ţie că acum o să fii nu doar cu mintea, ci şi cu trupul în iad şi deznădejdea o să te cuprindă negreşit. Ca să scapi îţi las o icoană a Fecioarei cu Pruncul, la care să te rogi neîncetat. Cum simţi că te îngrozeşti de locul în care te afli, trebuie să începi rugăciunea. Cel mai rapid e să spui continuu rugăciunea inimii, dar poţi să te rogi în orice fel, numai să nu laşi iadul să-ţi domine mintea. Când au dat pietrele la o parte şi au intrat în peşteră, un miros urât, de ceva stricat, le-a venit în nări, iar la vederea hoiturilor s-au cutremurat amândoi şi au început să se închine spunând: „Doamne fereşte!”. După ce i-a aşezat salteaua şi aşternuturile, bidoanele cu apă şi sacoşa cu pâine şi fructe, pustnicul a ieşit astupând la loc intrarea, promiţându-i că va veni să-i dea un semn peste 4 zile despre acţiunile şi intenţiile autorităţilor. La început Tudor a fost preocupat să-şi amenajeze un loc confortabil pentru somn şi citit, cât mai departe de cele patru cadavre. Dar curiozitatea 1-a făcut să se apropie de ele să le privească mai atent. Hamele sau pânzele cu care au fost iniţial acoperite putreziseră de mult şi doar câteva bucăţi de cârpă neagră mai puteau fi văzute lângă ele. Corpurile lor aveau o piele înnegrită, de parcă ar fi fost date cu cărbune. Erau atât de umflate încât păreau că urmează să plesnească rapid şi, din când în când, câte un firicel de puroi sau de zeamă gălbuie se prelingea prin orificiile corpurilor, făcându-şi loc spre crăpăturile aflate în podeaua peşterii. Părul de pe cap, din barbă şi de pe corp era năclăit, iar ochii erau aproape scoşi din orbite, exprimând groaza de parcă ar fi fost vii, dar o groază eternă, neîntreruptă de nici o clipire a pleoapelor. Tudor le-a privit trupurile cu multă atenţie, încercând să vadă dacă poate afla mai multe indicii despre personalităţile lor din timpul vieţii. Unul era înalt de peste 1,85 metri, cu o barbă rară şi un păr albit, ce părea că avea aproape 60 de ani când a murit. Cei doi de lângă el păreau mai tineri, de 35-40 ani, unul şaten şi altul brunet, mai mici de înălţime, de aproximativ 1,75 metri. Cel de-al patrulea, aflat puţin mai departe, probabil călugărul adus recent, părea de aproximativ 50 ani şi era cel mai îngrozitor la înfăţişare, căci ochii lui verzi păreau a plânge continuu, din ei şiroind un lichid alb-gălbui. Cele patru corpuri emanau un miros puternic, înţepător, iute, de ceva stricat dar aflat încă în fermentaţie. Tot privindu-le, Tudor şi a adus aminte de sfatul pustnicului Gorgonie şi s-a îndreptat spre icoana Fecioarei Maria. Voia să spună o rugăciune, dar a început să vorbească în faţa icoanei cu voce tare: - Maică Sfântă, cât de mare a putut să fie răul pe care l-au făcut aceşti patru oameni de nu le laşi corpurile să se odihnească în pace nici după atâta timp? Cât de mult te doare pe tine răul pe care ţi l-au făcut, de nu poţi să-i ierţi pe cei trei nici măcar după 700 de ani? A trecut atâta timp de-atunci, Muntele Athos a revenit ce-a fost şi cei mai mulţi au uitat ce s-a întâmplat atunci. De ce vrei să le-aduci mereu aminte călugărilor şi pustnicilor de greşelile celor patru păcătoşi? Crezi tu că fără aceste patru cadavre credinţa lor va fi mai slabă şi te vor iubi şi slăvi mai puţin? Iartă-i, Fecioară Maria pe aceşti călugări, aşa cum i-ai iertat pe mulţi înaintea lor şi după ei. Sunt ei mai păcătoşi decât atâţia criminali, atâţia violatori, hoţi şi tâlhari, de care te-ai milostivit lăsându-le trupurile să se odihnească? Pe mulţi oameni răi i-ai iertat deşi te-au rănit mai grav decât ăştia. Îţi aduci aminte, Fecioară, de diaconul care a aruncat cu cuţitul în chipul tău pictat pe peretele mănăstirii Vatopedu, supărat că-i închideai deseori uşa trapezei în nas şi nu-1 lăsai să mănânce? Ţi-a sângerat chipul şi l-ai orbit pe loc, dar l-ai iertat după trei ani de cumplite mustrări şi fierbinţi rugăciuni. Iartă-i şi pe călugării ăştia cum l-ai iertat şi pe acela care te-a înjunghiat. Pe măsură ce vorbea cu Maica Domnului din icoană, Tudor punea tot mai mult patos în argumentele lui. Era şi el uimit de cât de multe argumente găsea pentru a o convinge pe Fecioară să-i ierte pe călugării din celălalt colţ al peşterii. Se uita din când în când la trupurile lor pentru a vedea dacă Maica Domnului îi îndeplineşte ruga şi apoi continua cu şi mai mare înflăcărare să vorbească. - Uită-te, Împărăteasa Cerurilor la ochii lor şi milostiveştete de ei. Chiar nu te emoţionează nici un pic groaza din privirea lor? Răul făcut de ei n-a fost până la urmă un lucru bun? Cei trei i-au întărit în credinţă pe călugări şi pe pustnici, iar fapta lor le-a arătat catolicilor zădărnicia încercărilor de a cuceri muntele Athos. Călugărul acesta vândut comuniştilor n-a îndepărtat prin fapta lui pe toţi neaveniţii de acest tărâm sfânt? Înaintea lui intrau pe munte toţi ateii şi duşmanii tăi, maimuţărind truda sfinţilor călugări. Dac-ai reparat răul făcut de ei şi l-ai transformat într-un lucru şi mai bun decât era înainte, de ce nu le ierţi vina şi îţi arăţi mărinimia? Crezi că iertarea lor nu va fi percepută ca o minune, ci ca o slăbiciune a ta? Le spune Fiul tău tuturor oamenilor că rădăcina ultimă a păcatului stă în mândrie şi le cere să renunţe la acest flagel care-i îndepărtează de Dumnezeu şi cufundă lumea în nenorociri şi suferinţe. Nu reprezintă oare aceste cadavre neputrezite o dovadă a mândriei tale? Arată-ţi smerenia ca oamenii să-şi întărească puterea sufletului. Ne cere Fiul tău să-i iubim pe cei din jurul nostru şi să le întoarcem şi celălalt obraz atunci când ne lovesc. Dar tu, Maică Sfântă, de ce nu îi iubeşti pe aceşti călugări care ţi-au greşit? Arată-ţi acum dragostea faţă de ei şi revarsă-ţi harul peste trupurile lor. Tudor o implora pe Fecioara Maria cu o rugăciune întinsă la extrem. Lacrimile îi curgeau din belşug, iar ochii i se îndreptau spre cadavrele de lângă el, aşteptând în orice clipă să vadă miracolul iertării. Dar trupurile rămâneau în nemişcare, iar deznădejdea începuse să pună stăpânire pe el. - Eşti nemiloasă şi neînduplecată, Împărăteaso! Şi-a aplecat fruntea pe icoană şi a început să plângă în hohote. Atunci a simţit cum mâna Fecioarei iese din icoană şi îl mângâie pe păr. S-a retras mirat şi a auzit cum Ea îi spune: - Du-te şi adu-le sufletele în faţa Mea.Şi în acel moment, întrun colţ mai îndepărtat al peşterii s-a creat un gol, o gaură din care ieşea o lumină roşiatică şi zgomote ciudate veneau dinăuntru. Tudor s-a apropiat încet de acea groapă apărută pe neaşteptate şi a simţit cum o căldură îl cuprinde de la flăcările care ardeau în adâncul ei. Auzea gemete şi urlete, tânguiri şi plânsete într-un amestec nedefinit de durere, jale, disperare, amărăciune şi groază. Ajuns în dreptul gropii, a observat o scară care ducea mult în adânc, fără să i se vadă capătul A început să coboare încet, uitându-se curios la priveliştea care i se înfăţişa. La un moment dat scara a atins solul, deşi ea continua să coboare tot mai jos. S-a depărtat de scară şi a început să meargă spre grupul de oameni cel mai apropiat. A văzut cum un individ puternic le dădea altor oameni să mănânce fecale. Oamenii aceia plângeau şi încercau fără succes să se opună. Înghiţeau porţii mari de mizerii, scoţând nişte sunete de revoltă neputincioasă. Văzându-1 pe Tudor, au alergat spre el strigând: - Un om viu! Un om viu! Ia-ne cu tine! Scoate-ne de aici! Salvează-ne! Încercau să se agaţe de el, dar individul puternic i-a îndepărtat şi 1-a întrebat: -Pe cine cauţi aici, omule? -Îi caut pe cei patru călugări care au greşit faţă de Fecioara Maria pe muntele Athos. -Nu sunt aici. Trebuie să cobori mai jos. -Dar cine sunt cei care se agăţau de mine şi cărora le dădeai să mănânce rahat? - 1-a întrebat Tudor. Cât au fost în viaţă au minţit continuu şi mult rău au făcut oamenilor cu minciunile lor. Acum îşi primesc răsplata. Ceva mai departe, Tudor 1-a văzut pe unchiul lui care fusese activist comunist. Realizase multe emisiuni la radio şi la televiziune sub genericul „În lumina documentelor de partid”. Ani îndelungaţi a fost profesor de materialism dialectic şi istoric la Facultatea de partid „Ştefan Gheorghiu” şi ajunsese într-o vreme vice-prim-secretar pe judeţ, funcţie pe care şi-a exercitato cu severitate şi care i-a adus o tristă notorietate în zonă. - Unchiule, povesteşte-mi cum este aici. Spune-mi cu cine te-ai întâlnit şi cum este organizată această lume. - Dacă-i ceri voie să te însoţesc în căutările tale, îţi voi spune tot ce vrei să afli. L-a întrebat pe individul puternic dacă îl lasă pe unchiul lui să-i fie ghid şi a rămas surprins să vadă cu ce uşurinţă l-a lăsat liber. Aşa cum avea.să afle mai târziu, orice dorinţă a lui, ca om viu, era lege nu doar pentru toţi paznicii şi torţionarii iadului, ci şi pentru orice suflet întâlnit. - Lumea de-aici este construită după mintea pe care-am avut-o cât am fost în viaţă şi după faptele pe care le-am făcut. Eu am mâncat rahat o viaţă întreagă minţindu-i pe oameni de binefacerile partidului comunist şi pentru asta mi se dă să mănânc rahat o veşnicie. Când cineva se roagă pentru noi, porţiile ni se reduc şi ne apropiem tot mai mult de scară. Sunt unii care-au reuşit să urce scara şi să iasă de aici, pentru că au avut dincolo pe cineva care se ruga continuu pentru ei. Dar ăia care-au murit de mult şi nu-i mai ştie nimeni stau prin locurile cele mai groaznice. Aici m-am întâlnit cu cei mai mulţi colegi de partid şi fiecare suntem puşi să ne spunem public fiecare minciună pe care-am debitat-o. Aflăm apoi cât rău a făcut fiecare minciună, chiar şi cele care păreau nevinovate şi pentru fiecare ne primim pedeapsa. Nu doar în înghiţirea fecalelor constă pedeapsa noastră. Dacă minciunile noastre au dus la arestarea unor oameni sau chiar mai rău, la terorizarea sau la moartea unora, atunci suntem puşi să coborâm scara în zonele mai crunte. Când văd câte lumi sunt dedesubtul meu, mă cred norocos că sunt aici. Cel mai rău este focul care nu ne arde, ci ne mistuie şi ne face să ne blestemăm prostiile vieţii, mai ales când vedem lumina vie de la capătul scării. Toţi dorim să urcăm scara şi ne tânguim, plângem sau implorăm sufletele celor vii pe care-i cunoaştem să se roage pentru iertarea noastră. Dar nu cred că ele ne aud, căci atunci când unele rude vin lângă noi, le întrebăm dacă au simţit vreodată chemările noastre de ajutor. Şi nu am cunoscut pe nimeni care să spună că a auzit vocile noastre cât a fost viu, nici în somn, nici în stare de trezie. - Dar care rude au venit aici lângă tine, unchiule? - 1-a întrebat Tudor. - Aici este şi mama ta. - Mama? - a întrebat Tudor emoţionat. Unde este? De ce e şi ea aici? Ce rău a făcut pe lume? Ne-a crescut pe toţi fraţii cu dragoste şi multe sacrificii a făcut pentru noi. Nu se poate să fie aici. - Nu e aici, ci mai jos, în alt palier al iadului. - Vreau s-o văd. Hai cu mine să-mi arăţi drumul - 1-a rugat Tudor pe unchiul său. - Te însoţesc şi la ea şi la călugării pe care-i cauţi. Ăştia sunt şi mai jos, pe ultimele etaje ale infernului, în fundăturile cele mai prăpăstioase în care i-au aruncat blestemele credincioşilor. Fiecare om care le-a văzut trupurile neputrezite şi nu s-a rugat pentru iertarea lor, i-a împins şi mai adânc în mlaştinile iadului. Dar trebuie să-mi promiţi că nu te vei depărta de mine nici o clipă şi nu mă vei lăsa pradă torţionarilor de-acolo. Şi trebuie să fii pregătit să rezişti rugăminţilor şi vicleşugurilor celor pe care-i întâlneşti, care vor vrea să se agaţe de tine să-i scoţi de-acolo. Trebuie să ieşi cât mai repede de-aici şi cel mai mare bine pe care-1 poţi face cuiva din iad este să-i reţii numele şi să te rogi zilnic pentru iertarea sufletului lui atunci când vei fi afară. Mergând umăr lângă umăr s-au apropiat de scară şi au început să coboare. Tudor îl întreba mereu de mama sa, dar unchiul îi spunea să aştepte şi să vadă cu ochii lui. Tot coborând, au ajuns la un moment dat la un nivel la care priveliştea era mai groaznică decât la nivelul anterior: o mulţime de femei erau puse să-şi mănânce pruncii avortaţi în timpul vieţii. Unele trebuiau mai întâi să-i ciopârţească în bucăţi, în timp ce pruncii ţipau: „Nu mă omorî, mamă! Nu mă omorî!” Altele erau puse să le mănânce mai întâi membrele, apoi corpul, în timp ce gurile copiilor urlau: „Nu mă mânca, mamă! Nu mă mânca!” Oricât încercau să se opună strângându-şi pruncii la sân, femeile erau forţate de indivizi înalţi şi puternici să-şi ucidă copii avortaţi, privind neputincioase la durerile acestora. - Ajută-mă! - îl implorau femeile care-1 vedeau. Roagă-te pentru copilul meu nenăscut Ionel şi pentru iertarea mea Ana, păcătoasa - i-a spus o femeie. Roagă-te şi pentru Vasile şi Andreea - i-a spus altă femeie. Şi pentru Laurenţiu şi Daniela, Victor şi Lăcrămioara, Andrei şi Aura, Iolanda şi Tudoriţa, Magda şi Miruna- şi multe femei încercau să-1 facă să reţină numele copiilor avortaţi şi numele lor. - Hai să mergem repede, nu mai sta să le priveşti groaza din ochi, căci nu le faci nici un bine aşa - îi spunea unchiul lui. Şi au trecut printr-un cor asurzitor de nume rostite cu ţipete, cu jale, cu fierbinţi implorări, până în apropierea unei văi în care un alt grup de femei erau pedepsite de alţi indivizi în moduri cât mai înspăimântătoare. - Tina, unde eşti? - a strigat unchiul. Şi atunci, din mulţime a ieşit mama lui Tudor cu pruncul avortat în braţe. - Iartă-mă, Tudorelul mamii, de ce-am făcut, dar aşa am crezut atunci că vă pot creşte pe voi, ceilalţi copii ai mei. Mi-a fost teamă să mai am încă un copil, că erau vremuri vitrege şi nu credeam că am să pot face faţă greutăţilor. Şi acum trebuie să suport groaza uciderii lui şi a reproşurilor pe care mi le face mereu că nu mi-a păsat de el. - Vino cu mine mamă şi nu te depărta de noi, căci trebuie să mă duc mai jos după cineva. - Dar acolo căldura este de nesuportat şi pedepsele te paralizează câte-o sută de ani numai cum le vezi. Nu mai coborî fiule; întoarce-te în lumea celor vii şi roagă-te pentru noi. Atunci Tudor s-a dezbrăcat şi a acoperit faţa mamei şi a fratelui nenăscut cu haina lui. S-au apropiat de scară şi au coborât-o cu repeziciune, fără să se oprească la alte niveluri. A apucat să vadă în fugă oameni care erau ucişi cu pietre de alţi oameni, a văzut trupuri mutilate, date pradă fiarelor, a privit linşajul la care erau supuşi unii dictatori şi tirani prea iubitori de statui cu chipurile lor, a urmărit cum unii erau înnecaţi în urina altora sau în lacuri de sânge, a privit carnagiile cele mai greu imaginabile pentru vreun om viu. Şi a auzit cum sufletele torturate îl strigau cu disperare, cerându-i să se roage pentru ele - pentru Cornel, Cătălin, Beatrice, Bogdan, Paul, Roxana, Marian, Nicoleta, Diana, Dorin şi câte şi mai câte nume. Coborând neîncetat, fără să poposească pe alte niveluri ale infernului, a ajuns la capătul scării şi acolo era un râu. S-au suit toţi în barca legată de scară şi au vâslit spre mal. Acolo erau mai mulţi călugări şi preoţi care-şi plângeau continuu neascultarea de duhovnic, nepăstrarea Sfintelor Taine, nerespectarea cuvântului lui Dumnezeu sau hula Domnului. Pământul pe care stăteau era încins, iar corpurile lor se topeau, ieşindu-le prin orificii un lichid alb-gălbui, care se scurgea în lac. Iar ei se făceau tot mai mici, tot mai mici, până se topeau cu totul în pasta vâscoasă prin care barca aluneca. Un lichid în care ochii şi gurile implorau iertarea până când erau inevitabil lovite de vâslele lui Tudor şi se scufundau cu un urlet sfâşietor, revenind uneori la suprafaţă pentru câteva clipe, ca apoi să se afunde definitiv. - Unde sunt călugării de pe Athos? - întreba Tudor pe cei din jurul lui. - Mai departe - i-a răspuns un suflet. Acolo unde începe râul. Să nu puneţi piciorul pe pământ şi să nu atingeţi zeama râului. Şi rugaţi-vă pentru mine, călugărul Mihail. Şi pentru părintele Teofil - a spus altul. Şi un alt cor de nume s-a pornit să-1 implore: Sofronie, Daniel, Gherontie, Sofian, Paisie, Grigore, Leon, Teofan. A continuat să vâslească în pasta tot mai vâscoasă a trupurilor topite ale călugărilor, într-o atmosferă tot mai încinsă şi de nerespirat. Într-un târziu i-a recunoscut pe mal pe cei patru călugări. - Urcaţi în barcă - le-a strigat el. - N-are rost - i-a răspuns cel vârstnic. Cine poate să ierte nişte suflete născute strâmb, încărcate de dispreţul şi hula tuturor credincioşilor? Cum putem să apărem-în faţa Fecioarei când suntem plini de păcatele cele mai grave? Lasă-ne şi du-te. Nu putem ieşi de-aici decât prin rugăciune. Roagă-te pentru noi şi cere-le şi altora să se roage pentru noi şi aşa, încet-încet, ne vom apropia de scară şi ne vom curăţi, pentru a apărea cum se cuvine în faţa Maicii Domnului ca să cerşim iertarea şi binecuvântarea ei. - Urcaţi în barcă acum! le-a poruncit Tudor. Şi a început să-i tragă spre el cu toată împotrivirea lor. În timp ce păşeau prin zeama fierbinte a trupurilor topite ale călugărilor, ei se opreau şi mângâiau suprafaţa ei, spunând: „Iartă-mă, Veniamine! Iartă-mă, Dionisie!”. Urcarea celor patru călugări în barcă a fost o muncă uriaşă pentru Tudor. Căldura dogoritoare îl epuiza, iar privirile pline de groază ale celor din jur îi încetineau eforturile. Se chinuia să le memoreze numele ca să se roage dincolo pentru iertarea lor. Orice suflet pe care-1 ţinea aproape de el îl trăgea în jos şi-i făcea drumul de întoarcere la scară tot mai anevoios. Voia să se oprească să se odihnească, dar şi-a adus aminte de sfatul pustnicului Gorgonie şi a început să se roage Fecioarei Maria să-i dea putere să iasă cu bine din iad. A simţit că forţele i se refac şi a vâslit cu toată energia până la scară. Împingând cele şapte suflete pe trepte sau trăgându-le după el, a început un urcuş greoi. La fiecare nivel auzea ţipetele păcătoşilor şi vedea de departe sufletele unor cunoscuţi pe care ar fi vrut să le ia cu el, dar nu mai putea să facă un efort suplimentar şi nici nu mai putea să încetinească urcuşul. Privind în sus, i s-a părut că o vede la capătul scărilor pe Maica Domnului făcându-i semne să vină la ea. A început să urce treptele mai repede, fără să mai privească înjur, împingând vârtos sufletele buhăite şi leneşe ale celor patru călugări şi târând după el sufletele celor trei rude apropiate. Lumina de la capătul scării se făcea tot mai mare, iar vederea ei îi umplea inima de bucurie. Într-un târziu a ajuns sus în peşteră. S-a îndreptat spre icoană să mulţumească Fecioarei pentru ajutor şi să o roage să primească în împărăţia ei şi sufletele celor trei rude. A pus din nou fruntea pe icoană şi, înainte de a spune ceva, a simţit cum Maica Sfântă îi pune iarăşi mâna pe pâr şi îi dăruieşte o crenguţă cu nişte flori neobişnuite. A adormit imediat fără să mai apuce să privească sufletele lăsate la gura iadului. N-a ştiut cât a dormit - câteva minute, câteva ceasuri, o zi sau mai mult. Când s-a trezit, intrarea în iad dispăruse ca şi când n-ar fi existat. Privind spre trupurile călugărilor de lângă el a văzut că erau descărnate - simple schelete uscate, fără urme de carne, piele sau lichid alb-gălbui. Îşi aducea aminte de călătoria prin iad şi de sufletele chinuite şi a început să se roage pentru toate numele pe care le reţinuse. În această stare de rugăciune era când pustnicul Gorgonie a început să dea bolovanii la o parte şi să intre în peşteră. Schimbarea văzută 1-a cutremurat şi a luat-o la fugă fără să spună nici un cuvânt. A venit repede înapoi împreună cu stareţul Marii Lavre şi cu mai mulţi călugări, pustnici şi muncitori. În jurul peşterii s-a adunat rapid o mulţime de oameni. Câţiva muncitori au început să vorbească destul de tare, acuzându-1 că a mâncat carnea cadavrelor. Cei mai mulţi călugări se închinau, murmurând speriaţi: „Doamne fereşte!”. Pustnicul Gorgonie le spunea câtorva feţe monahale cum 1-a lăsat şi cum 1-a găsit, spunând adesea: „Uitaţi-vă la ochii lui. A fost dincolo.” Tudor stătea în mijlocul peşterii, lângă icoană, cu crenguţa cu flori în mână, în faţa câtorva zeci de oameni care nu îndrăzneau să înainteze spre el şi nici să-1 întrebe ceva. Stareţul mănăstirii a fost primul care s-a apropiat de el şi a întins mâna după crenguţă. A privit-o câteva clipe în tăcere, a mirosit-o şi apoi s-a întors spre călugări spunând: - E iasomie de Nazareth. Sfântul Siluan a descris-o în amănunt, spunând că Domnul Dumnezeu i-a dăruit Fecioarei Maria această plantă nemaiîntâlnită până atunci în lume. A plantat-o în curtea casei ei şi a avut mereu cu ea în toate călătoriile pe care le-a făcut o crenguţă care nu se ofilea niciodată. A dăruit sfântului Antonie o crenguţă ca mulţumire pentru întemeierea monahală a muntelui. A dăruit şi sfinţilor Grigorie Palama şi Vasile cel Mare o crenguţă similară care nu s-a ofilit decât după adormirea lor. Şi sfântul Siluan a primit de la Maica Domnului o crenguţă identică şi i-a descris-o arhimandritului Sofronie în toate detaliile. E o minune dumnezeiască! a exclamat stareţul cu voce puternică. Cei prezenţi s-au apropiat de Tudor - unii au început să-1 îmbrăţişeze, alţii au căzut în genunchi în faţa lui, iar câţiva s-au mulţumit doar să-i atingă hainele. Alţii mai sceptici - muncitori şi pelerini - s-au apropiat de cele patru schelete şi le-au privit cu atenţie. Erau uscate şi păreau descărnate de mult, dar cu toate astea ei văzuseră recent trupurile buhăite şi purulente. - E ceva necurat la mijloc - îşi spuneau unii altora. O fi vreun vrăjitor care ştie nişte trucuri cu care le-a luat faţa călugărilor. Deodată în peşteră s-a lăsat tăcerea. Nici un murmur şi nici o vorbă nu se mai auzea. Toţi şi-au întors privirea spre intrarea în peşteră. Şapte pustnici bătrâni se apropiau de Tudor. - Sunt marii pustnici ai muntelui - i-a şoptit Gorgonie. Sunt singurii tunşi în Marea Schimă şi sunt sfetnicii de taină a Fecioarei Maria. Sunt stâlpii în viaţă ai ortodoxiei mondiale. Nu i-a văzut lumea de-aici pe toţi la un loc decât la moartea stareţului mănăstirii Vatopedu. E ceva neobişnuit venirea lor. Cel mai vârstnic dintre cei şapte monahi, un om de 96 de ani, foarte slab şi înalt, cu o faţă suptă şi cu o pereche de ochelari cu sticlă groasă, s-a apropiat de Tudor sprijinindu-se în toiag. L-a privit de-aproape şi a început să-i pipăie faţa cu mâinile. Apoi a îngenunchiat şi i-a sărutat picioarele. Tulburat, Tudor l-a ajutat să se ridice. Bătrânul 1-a îmbrăţişat cu atâta emoţie încât şi cei sceptici au rămas impresionaţi de gestul lui. Făcându-şi cu greu loc prin mulţimea de călugări care voiau să-i atingă şi să-i binecuvânteze, ceilalţi şase mari pustnici l-au îmbrăţişat şi l-au recunoscut pe Tudor ca pe un frate de-al lor. - Vino cu noi - i-a spus cel bătrân. Şi întorcându-se către stareţ: Puneţi scheletele în osuar şi faceţi-le o slujbă creştinească. A ieşit cu ei şi a dispărut o săptămână în locuri neştiute. Apoi a coborât la mănăstirea Marea Lavră împreună cu cei şapte sihaştri şi a cerut să fie tuns în monahism. Slujba a fost oficiată de stareţ, iar pustnicul Gorgonie i-a devenit duhovnic şi naş de călugărie. În lumina pală a lumânărilor, înveşmântat în cămaşa albă a curăţeniei, a făcut legământul de credinţă şi fost tuns în patru părţi ale capului în semn de cruce. A primit numele Migdonie, în cinstirea sfântului care a fost băgat de viu într-o groapă la ordinul împăratului Maximian. Dar toţi i-au spus Migdonie Imploratorul, pentru că a reuşit s-o convingă pe Maica Domnului să-i ierte pe cei de neiertat. A trecut prin ritualul îmbrăcării şi înzestrării cu noile sale „arme”: cămaşa (haina veseliei), paramanul, brâul (pentru omorârea trupului şi înnoirea duhului), potcapul (coif al nădejdii mântuirii) şi camilafca (vălul care-1 împiedică să vadă toate deşertăciunile lumii), tunica lungă, mantia şi rasa (hainele mântuirii), sandalele (pentru vestirea Evangheliei păcii), metaniile (sabia Duhului), crucea (cu care-1 urmează pe Mântuitor) şi lumânarea (ca să aducă lumină înaintea oamenilor şi să vegheze păstrarea-credinţei).. A fost pentru prima oară în ultimele secole când un om a primit călugăria fără să petreacă trei ani în mănăstire ca novice purtând scufia şi încă un an ca rasofor purtând rasă cu mâneci largi, dar mulţi din cei prezenţi au spus că în momentul tunderii în monahism biserica se umpluse de îngeri. În semn de cinstire a fost pus în fruntea grupului de pustnici care s-a pornit să oficieze slujba adormirii Maicii Domnului la paraclisul Metamorfosi - cel mai înalt loc de rugăciune aflat în vârful muntelui Athon, la peste 2.000 metri. Pe drumul spre vârf, grupul s-a mărit cu pustnici şi călugări de la toate mănăstirile şi schiturile, în aşa fel încât atunci când au ajuns la Panaghia- puţin mai jos de vârful Athonului - Biserica Maicii Domnului era plină de oameni şi înconjurată de o mare de părinţi în tunici negre. Niciodată n-au făcut acel greoi urcuş atâtea mii de călugări în acelaşi timp. A fost una din cele mai emoţionante slujbe la care au asistat, iar Migdonie i-a impresionat pe toţi cu harul său. Au coborât muntele bucuroşi, discutând despre viitorul fratelui Migdonie Imploratorul. Dar bucuria le-a dispărut rapid, căci în faţa mănăstirii Iviru a fost arestat de poliţia greacă. Mergând spre portul Daphne, pe drumurile neasfaltate, înguste şi întortocheate ale muntelui, şoferul care conducea maşina poliţiei a pierdut controlul volanului şi s-a răsturnat în prăpastie. Când au ajuns la locul accidentului, autorităţile au găsit trupurile poliţiştilor mutilate de fiarele maşinii, dar n-au dat nicăieri de urma lui Migdonie. Pentru găsirea lui au suplimentat forţele de ordine, dar toate căutările au fost în zadar. Dispariţia neobişnuită a noului călugăr a tulburat minţile sihaştrilor. Despre el au început să circule tot felul de informaţii. Pustnicul Gorgonie, duhovnicul lui - a spus celor din jur că Migdonie îl vizitează deseori. Serviciile secrete l-au pus sub atentă observaţie şi au văzut că mergea uneori vorbind singur, dar nu în acelaşi mod în care merg toţi părinţii muntelui, murmurând neîncetat rugăciunea inimii, ci vorbind cu cineva nevăzut. În jurul lui era în acele momente un miros puternic de iasomie. La scurt timp, indicatorul „Afurismeno” de lângă schitul Vigla a fost înlocuit de cineva necunoscut cu altul pe care e scris „Peştera Implorării”. În faţa peşterii a fost plantată crenguţa de iasomie de Nazareth, iar mirosul ei se simte şi acum de la mare depărtare, aducând tuturor aminte că trebuie să se roage nu doar pentru cei buni, ci şi pentru cei răi...
sursa Mail

Rugaciune pentru dobandirea de prunci, catre Sfantul Efrem cel Nou

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...


Te-ai invesmantat in sangele mucenicesc, dumnezeiescule Parinte Efrem, Hristos Domnul tesandu-ti haina nepieritoare, urzita dintru Invierea Sa din morti. Innoieste firea omeneasca prin revarsarea sfintelor tale rugaciuni, Preacuvioase, iar intru lumina imbratisarii tale sfinte invredniceste-ne si pe noi a dobandi de la Dumnezeu darul nasterii de prunci. Nu ai incetat pana azi sa savarsesti lucruri peste fire, iar toti care aud vestirea minunilor tale, isi intaresc nadejdea intru grabnica ta mijlocire. Urcus de taina se fac minunile tale, Sfinte Efrem, izvodindu-le pe acestea precum niste trepte trebuincioase sporirii noastre in credinta.

Proslaveste-te, Cuvioase, mijlocindu-ne si noua darul nasterii de prunci buni, caci am aflat ca toti cei care au dobandit copii prin mijlocirea ta, au vestit tuturor grabnicul tau ajutor. Credem cu adevarat ca inainte de a veni in lume pruncii pe care tu i-ai daruit parintilor, prin Duhul Sfant ai cunoscut ca le vei fi ocrotitor acestora in toata vremea vietuirii pamantesti. Intru netarmurita ta bunatate si mila, nu ne trece nici pe noi cu vederea si umple vietile noastre de bucurie, daruindu-ne om nou care sa vina in aceasta lume in sanul familiei noastre. Plineste, Cuvioase Efrem, cererea fierbinte ce ti-o facem si primeste lacrimile noastre putine, iar la vremea randuita invredniceste familia noastra sa aduca roada intru care sa Se preamareasca Dumnezeu, Cel Caruia I se cuvine toata slava, cinstea si inchinaciunea, acum si pururea ?i in vecii vecilor. Amin.


Rugaciune pentru bolnavi, catre Sfantul Efrem cel Nou

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

                                    Rugaciune pentru bolnavi, catre Sfantul Efrem cel Nou

Sfinte Efrem, mare mucenice al lui Hristos, asculta acum putina noastra rugaciune pentru robii lui Dumnezeu (numele) care sunt incercati de boli, suferinte si de ispite. Venim la tine ca la un doctor ceresc si credem ca vei primi cererea noastra si vei usura suferintele lor. Ai spus ca ai leacuri pentru toate felurile de boli, si de aceea nadajduim ca iubirea ta de oameni nu s-a imputinat. Cine poate spune multimea minunilor tale? Cine stie cati suferinzi au aflat izbavire prin rugaciunile tale?

Ajuta-i, Sfinte Efrem, ajuta-i pe cei suferinzi! Roaga-te lui Hristos Dumnezeu pentru ei si, daca le este de folos sa fie tamaduiti degraba, fa sa se intample aceasta spre slava lui Dumnezeu. Iar daca le este mai de folos sa duca mai departe crucea suferintei lor, ajuta-i sa rabde fara sa carteasca, ca sa primeasca luminoasa cununa a rabdarii.

Sfinte Mare Mucenice Efrem, tu ai rabdat suferinte de nespus, iar viata noastra este plina de desfatari. Dar chiar daca suntem pacatosi si intinati prin tot felul de patimi, indraznim a ne ruga tie. Caci nu pentru noi ne rugam tie, sfinte, ci pentru bolnavii acestia pe care suferintele i-au ingenunchiat. Fii lor pazitor, povatuitor, ocrotitor si tamaduitor, ca sa iti multumeasca cu inima smerita si sa Il slaveasca pe Dumnezeu care te-a acoperit cu harul Sau, aratandu-te mare facator de minuni, in vecii vecilor. Amin.

sâmbătă, 23 ianuarie 2016

DESPRE POCĂINŢĂ

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

               CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
                                         DESPRE
                                     POCĂINŢĂ
                                                         
  
                                                                                             Preot Ioan
         Moto: Când un om pierde o oaie dintr-o sută, lasă pe cele 99
şi o caută pe cea rătăcită până o găseşte. «Şi dacă a găsit-o o pune
pe umerii săi cu bucurie şi, sosind acasă, cheamă pe prietenii şi
vecinii săi zicându-le: „Bucuraţi-vă împreună cu mine, că am găsit
oaia cea pierdută. Zic vouă că aşa şi în cer va fi mai mare bucurie
pentru un păcătos care se pocăieşte decât pentru 99 de drepţi
cărora nu le trebuie pocăinţă“» (Luca 15: 4-7).

                 Pocăinţa - a se pocăi - înseamnă părere de rău, odată cu
făgăduinţa de îndreptare a greşelilor săvârşite. Pocăinţa, Spovedania
sau Mărturisirea păcatelor este una din cele 7 Sfinte Taine ale
Bisericii, care constă în mărturisirea păcatelor la preotul duhovnic. A
fost o pocăinţă şi o mărturisire care la oamenii maturi neîncreştinaţi
până atunci preceda Sfântul Botez. Atât Sfântul Ioan Botezătorul
cât şi Domnul Iisus Hristos şi-au început activitatea chemând la
pocăinţă prin acelaşi îndemn: „Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia
cerurilor“ (Matei 3:2; Matei 4:17). Este şi o altă pocăinţă, după
Botez, pentru păcatele săvârşite în urmă şi ca o pregătire pentru
primirea Tainei Sfintei Împărtăşanii. Cei care, în vârstă fiind, veneau
să fie botezaţi de către Sfântul Ioan Botezătorul (Matei 3:6; Marcu
1:5) sau de către Apostoli (Faptele Apostolilor 19:18), îşi mărturiseau
păcatele făcute înainte, căindu-se de ele. Taina pocăinţei are harul şi
puterea iertării păcatelor ispăşite de către Hristos ca urmare a spălării
lor prin „sângele Lui“ care ne curăţeşte de orice păcat (1 Ioan 1:7).
Pocăinţa a început a se săvârşi ca Taină doar după Cincizecime. Cât
timp Mântuitorul Hristos, „Care are toată puterea în cer şi pe
pământ“ (Matei 28:18), a trăit în trup pe pământ, El însuşi ierta
păcatele celor în sufletul cărora observa căinţă şi lacrimi, sau pe care
le mărturiseau. Aşa, spre exemplu, Sfântul Apostol Petru s-a mărturisit
păcătos (Luca 5:8). Tâlharului de pe cruce care-şi recunoaşte faptele
nelegiuite şi se căieşte apoi, rugându-se de iertare şi de pomenire în
Împărăţia Sa, Domnul îi răspunde: „Astăzi, vei fi cu Mine în rai“
(Luca 23:41-43). După cuvântul Arhimandritului Macarie
„Pocăinţa este lupta cu păcatul“.

                 PĂRŢILE POCĂINŢEI (TAINEI SPOVEDANIEI)

            Păcatele omeneşti depăşesc 365 câte zile sunt într-un an.
            Aceste păcate sunt împărţite în:

        ► păcate împotriva Duhului Sfânt,
        ► păcate strigătoare la cer,
        ► păcate împotriva celor 10 porunci,
        ► cele 7 păcate de moarte,
        ► păcate străine,
        ► păcate împotriva milei sufleteşti,
        ► păcate împotriva milei trupeşti,
        ► păcate împotriva celor 4 virtuţi cardinale,
        ► păcate împotriva celor trei virtuţi teologice.
Taina Spovedaniei are patru părţi: Înfrângerea inimii,
mărturisirea păcatelor, canonul cuvenit şi dezlegarea păcatelor.
Mărturisirea păcatelor cu înfrângerea inimii sau durerea inimii este o
condiţie esenţială dar mai trebuie să mai aibă 10 însuşiri şi anume:
       1. Să fie simplă şi scurtă, să nu spui cuvinte deşarte, povestiri
şi basme.
       2. Să fie smerită, să recunoşti că eşti păcătos.
       3. Să fie adevărată, fără minciună şi încercarea de a justifica
păcatul, să nu spui mai puţine păcate decât ai făcut şi nici mai
multe, ci numai pe cele pentru care te mustră cugetul. Şi pururea
să te osândeşti numai pe tine.
       4. Mărturisirea să fie cât mai grabnică, adică cum ai păcătuit
să şi alergi la duhovnic.
       5. Să fie cu ruşine adică să te smereşti şi să te căieşti că ai
mâhnit pe Dumnezeu şi ai vătămat sufletul tău şi al aproapelui
tău. Pentru că ruşinea este o parte a pocăinţei.
        6. Mărturisirea să fie întreagă, adică să nu ascunzi nimic ca să
mai spui altui duhovnic.
        7. Să fie lămurită prin cuvinte înţelepte şi aşezate.
        8. Să fie tainică, să nu audă altcineva, căci cine destăinuieşte
taina altuia păcătuieşte greu.
        9. Mărturisirea să fie tânguitoare, cu lacrimi şi întristare în
inimă, cu ură împotriva păcatului, cu hotărâre să nu-l mai faci. Să
fugi de locul şi persoana cu care ai căzut în păcat. Iar de nu vei
face aşa, pocăinţa ta nu este adevărată şi nici primită de
Dumnezeu.
        10. Trebuie să fii gata de primirea canonului, şi să-l faci cât
mai grabnic. Iar dacă ai uitat să te spovedeşti pentru vreun
păcat de moarte din nepăsarea ta, nu eşti desăvârşit iertat.
În Mărgăritarele Sfântului Ioan Gură de Aur, găsim scris
aşa: „Înainte de a merge la spovedanie, cercetează-ţi
conştiinţa ta mult şi vezi că sunt greşeli mici care de multe ori
pot deveni mai vătămătoare ca cele mari. Scrie clar tot ce ai
greşit, caută un preot duhovnic iscusit şi nu lesne iertător,
căci niciun duhovnic înţelept nu va nesocoti Canoanele
Sfinţilor Părinţi. Şi mărturisindu-te, cere singur canonul
cuvenit şi fă-l îndată, căci nu-ţi ştii ceasul morţii. Dacă îţi dă
voie să te împărtăşeşti, încă nu te grăbi, că foc este şi arde“.

                    SFINŢII PĂRINŢI DESPRE POCĂINŢĂ

           ● „Dacă n-ar fi pocăinţa n-ar fi nici cei ce se mântuiesc“
(Avva Isaia).
          ● „A nu-ţi recunoaşte păcatele înseamnă să ţi le înmulţeşti.
Cel ce păcătuieşte şi se laudă cu păcatul păcătuieşte de două ori.
Este de condamnat nu atât săvârşirea păcatului cât neruşinarea
de după păcat“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).
          ● „Dacă sufletul se va învinovăţi înaintea Domnului,
Domnul îl va iubi“ (Avva Pimen).
          ● „Cel ce este nemulţumit de sine însuşi se află pe calea cea
bună şi poate să aştepte iertarea păcatelor“ (Fericitul Augustin).
          ● „Cine se îndreptăţeşte se desparte de pocăinţă(Avva
Isaia).
           ● „Nimeni nu este atât de bun şi de milostiv ca Domnul; dar
pe cel ce nu se pocăieşte nici El nu-l iartă(Sfântul Marcu Ascetul).
           ● „Dumnezeu care e Sfânt, Unul, Fără de păcat, n-a cruţat
pentru tine pe Fiul său Unul născut, iar tu, un păcătos care nu te
pocăieşti, nu ai milă de tine însuţi?“ (Sfântul Efrem Sirul).
          ● „Vezi să nu-ţi pui pocăinţa în minte de abia atunci când nu
va mai fi vreme şi loc decât numai pentru deznădejde“ (Sfântul
Isidor Pelusiotul).
          ● „Socoteşte postul drept armă, rugăciunea - perete şi
lacrimile - baie“ (Sfântul Nil Sinaitul).
          ● „Dumnezeu de obicei se întoarce nu atât din faţa celor ce
păcătuiesc cât din faţa celor ce făcând păcatul nu se întristează
(Sfântul Ioan Gură de Aur).
         ● „De va cădea cineva în vreo greşeală şi nu se va întrista pe
măsura ei atunci uşor va cădea în aceeaşi cursă(Sfântul Marcu
Ascetul).
         ● „Plânsul tău să corespundă cu păcatele tale. Dacă a ta
cădere nu este mare, îţi sunt de ajuns lacrimile. Dacă căderea ta
este mare, plânsul să-ţi fie un râu de lacrimi. Dar dacă eşti curat
împrumută-ţi lacrimile altuia şi plângi pentru fratele tău. Însă,
de-am plânge noi măcar şi numai pentru păcatele noastre“
(Sfântul Ioan Pustnicul).
         ● „Fericit este omul pe care îl vei certa, Doamne, şi prin
legea Ta îl vei învăţa pe el, ca să-l linişteşti pe el în zile rele...
(Psalm 93: 12-13).
          ♦ Sfântul Chiril al Ierusalimului afirmă datoria păcătoşilor de
a se pocăi şi sarcina preoţilor, succesori ai Sfinţilor Apostoli, de a-i
Despre pocăinţă
5
ierta sau excomunica. El spune că: „timpul de faţă este timpul
mărturisirii“.
          ♦ Sfântul Epifaniu admite o singură renaştere, o singură
Pocăinţă perfectă care e Botezul. Dacă totuşi cineva mai păcătuieşte
după Botez, uşa mântuirii nu este închisă pentru el, având putinţa
curăţirii prin Pocăinţă.
         ♦ Sfântul Ioan Scărarul, în cartea sa Scara, la a patra treaptă
a suirii spre cer scrie că: „Fără Spovedanie nu este iertare de
păcate“.
         ♦ Sfântul Atanasie Sinaitul, patriarhul Antiohiei, vorbind despre
pregătirea demnă pentru Cuminecare prin Spovedanie, spune:
„Mărturiseşte-ţi lui Dumnezeu, prin preot, păcatele tale“.
Sfântul Ioan Damaschin scrie: „Pocăinţa este întoarcerea,
prin asceză şi osteneli, de la starea cea contra naturii la starea
naturală şi de la diavol la Dumnezeu“. După acelaşi Sfânt Părinte,
Pocăinţa are un caracter curăţitor ca şi Botezul. Primul botez a fost
prin potop, al doilea prin mare şi nor, al treilea cel prin Lege, al
patrulea a fost botezul pocăinţei Sfântului Ioan Botezătorul, al
cincilea Botezul Mântuitorului, al şaselea prin Pocăinţă şi lacrimi, al
şaptelea prin sânge şi mucenicie.
           ♦ Sfântul Ioan Gură de Aur, încă înainte de a se preoţi, spune
despre Pocăinţă, întemeiat pe texte şi pilde biblice: -
Nabucudonosor, Ahab, Manase, David, Onisim, fiul risipitor,
incestuosul, ninivitenii - şi cele mai mari păcate, spovedite cu
lacrimi urmate de îmbunătăţirea vieţii. Iată ce mare este virtutea
Pocăinţei“.
        ♦ Sfântul Grigorie de Nazianz numeşte Pocăinţa „Botezul
lacrimilor“.
        ♦ Sfântul Grigorie al Nyssei urmând învăţătura Sfinţilor Părinţi
despre Pocăinţă se adresează penitenţilor şi-i cheamă la tratament
duhovnicesc. El spune că preotul se întristează de păcatul fiului său
duhovnicesc, aşa cum s-a întristat Iacob la vederea hainei iubitului
său fiu Iosif. Trebuie să vă încredeţi în cel ce v-a născut în Dumnezeu
mai mult decât în cei ce v-au născut trupeşte. Descoperiţi-i cu
îndrăzneală secretele cele mari, descoperiţi-i tainele sufletului vostru,
precum se descoperă doctorului rănile cele mai secrete. El va purta
grijă de sănătatea voastră.

Lista mea de bloguri

Arhivă blog

DACA VREI SA ASCULTI...PORNESTE...

Ruga catre Dumnezeu

Previzualizaţi

Doamne, Da-le tuturor celor care mi-au vrut raul, atata fericire pe masura raului pe care ei mi l-au dorit.
Doamne, Da-la celor care nu ma plac, atata placere pe masura neplacerilor pe care ei mi le doresc.
Doamne, Da-le celor care m-au crezut prost, atata intelepciune functie de cata prostie au crezut ca am eu.
Doamne, Fie-ti mila de cei care nu mi-au aratat ce e mila.
Doamne, Da-le celor care mi-au refuzat dragostea, toata dragostea pe care eu nu am putut sa le-o ofer.
Doamne, Te mai rog ca tuturor celor pe care eu i-am intristat sa le dai numai lucruri vesele de care sa se bucure cat mai mult.
Doamne, tuturor celor care m-au lovit, mangaie-i si iarta-i, pentru ca eu i-am iertat demult, si nu lasa sa fie loviti de nimeni.
Doamne, celor care ma urasc, da-le numai iubire pentru ca ura ii duce la pierzanie.
Doamne, nu ma lasa sa urasc pe nimeni, indiferent de cat de mult ma displace celalalt.
Doamne, daca nu te superi, te mai rog ceva, desi stiu ca sunt doar un biet pacatos care de multe ori uita de Tine. Te mai rog ca toti cei cu care ma voi intalni in acest an sa aibe parte numai de noroc, fericire, iubire si sanatate si sa fie mereu plini de energie si iubiti de toti.