miercuri, 23 septembrie 2015

Pentru cei ce nu pot avea copii

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

  • Zamislirea Sfantului Ioan Botezatorul

    Sfântul Zaharia a fost tatăl Sfântului Ioan Botezătorul și fiul lui Varahia, din neamul lui Abia, unul din fiii lui Aaron. El slujea ca arhiereu în Templul din Ierusalim, numărându-se în a opta ceată preoțească din seminția lui Aaron.

    Sfânta Elisabeta, femeia sa, era fiica Sofiei și sora Sfintei Ana, maica Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

    În vremea împăratului Irod, ucigașul de prunci, într-una din zile, sfântul Zaharia era la rând să slujească la Templul de la Ierusalim.
    Sfantul Arhanghel Gavriil i-a vestit lui Zaharia, in timp ce slujea la templu, ca sotia sa Elisabeta, inaintata in varsta, va naste un fiu care se va numi Ioan. Nasterea lui Ioan s-a petrecut cu sase luni inaintea nasterii lui Iisus.
    Sfântul Ioan nu are nevoie de laude omeneşti. L-a lăudat Însuşi Hristos când a spus că, între mulţimile oamenilor care s-au născut până atunci, el este mai presus de toţi (vezi, Matei 11, 11). Este mai presus de Noe, de Avraam, de Iacov, de patriarhi, mai presus de toţi marii bărbaţi.

    Atunci i se arătă îngerul Domnului și frică mare căzu peste el. Iar îngerul spuse către dânsul:

    - Nu te teme, Zaharia! și îi vesti că sfânta Elisabeta va naște un fiu, căci Dumnezeu S-a plecat către rugăciunea lor.

    Însă inima sfântului Zaharia fiind cuprinsă de îndoială căci ei erau înaintați în vârstă, iar nașterea de prunc i se părea cu neputință, spuse îngerului:

    - După ce voi cunoaşte aceasta? Pentru că eu sunt bătrân şi femeia mea trecută în zilele ei.

    Atunci îngerul îi zise:

    - Eu sunt Gavriil, cel ce stau înaintea lui Dumnezeu, şi sunt trimis să grăiesc către tine şi să-ţi vestesc ţie aceasta. Şi, iată, vei fi mut şi nu vei putea grăi până la ziua în care se vor plini acestea, fiindcă nu ai crezut cuvintele mele care se vor împlini la vremea lor.

    Zăbovind Zaharia în altar, oamenii cei ce aşteptau în biserică se minunau. Ieşind, Zaharia le făcu semn că era mut, iar poporul cunoscu faptul că preotul văzu vedenie în biserică.
    Apoi, săvârşindu-şi slujba, sfântul Zaharia se întoarse la casa lui.



    1. Sf Zaharia si Elisabeta, parintii Sf Ioan Botezatorul

    El nu mai putu grăi până ce nu se născu fiul său, iar dânsul scrise pe o tăbliță: „Ioan va fi numele lui” (Luca 1, 63).

    La 6 luni după zămislirea Elisabetei, arhanghelul Gavriil fu trimis de Dumnezeu în cetatea Nazaretului în casa lui Iosif pentru a aduce Fecioarei Maria minunata vestire a Nașterii Mântuitorului notru Iisus Hristos. După puțină vreme, Maica Domnului merse în casa sfântului Zaharia, căci se grăbea să se întâlnească cu sfânta Elisabeta, aflând de la înger de zămislirea ei.



    1. Sf Zaharia si Elisabeta, parintii Sf Ioan Botezatorul

    Atunci sfânta Elisabeta se umplu de Duhul Sfânt și strigă cu glas mare zicând:

    - Binecuvântată ești tu între femei și binecuvântat este rodul pântecelui tău! Și de unde mie aceasta, ca să vină la mine Maica Domnului meu? Caci iată, cum veni la mine glasul închinării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu. Și fericită este aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de la Domnul. (Luca 1, 42-45)

    Atunci Maica Domnului zise:

    - Mărește suflete al meu pe Domnul și s-a bucurat Duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că, iată, de acum mă vor ferici toate neamurile, că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele Lui și mila Lui în neam şi în neam spre cei ce se tem de El. (Luca 1, 46-50)



    Și rămase Maica Domnului împreună cu sfânta Elisabeta vreme de 3 luni, apoi se înapoie la casa ei.

    Apoi sfânta Elisabeta născu prunc pe care îl numiră Ioan. Mare le fu bucuria bătrânilor părinți care mulțumeau lui Dumnezeu pentru mila coborâtă către dânșii.



    1. Sf Zaharia si Elisabeta, parintii Sf Ioan Botezatorul

    După o vreme, când Domnul Iisus Se născuse, iar Irod împăratul începu a ucide pruncii din Betleem, el trimise oameni să-l caute și să-l ucidă și pe fiul sfântului Zaharia, căci auzise toate câte se făcuseră cu Zaharia și în ce chip se născuse Ioan.

    Văzându-i pe ostași venind, sfânta Elisabeta luă în brațele sale pe Ioan care la vremea aceea avea un an și jumătate și, fugind cu dânsul din casă, se duse într-un loc stâncos și pustiu.

    Când văzu că ostașii sunt pe urmele ei, sfânta Elisabeta strigă muntelui:

    - Munte a lui Dumnezeu, primește o maică cu pruncul ei!, iar stânca se despică, ascunzând înlăuntrul ei pe maică și pe prunc.



    Atunci Irod, mâniindu-se că pruncul Ioan nu fusese ucis, porunci ca în locul lui să fie ucis sfântul Zaharia dinaintea altarului.

    Sângele sfântului Zaharia se vărsă pe pardoseala de marmură și se făcu vârtos ca o piatră, spre a da mărturie de fapta cea rea a lui Irod.



    În locul în care se ascunse sfânta Elisabeta cu Ioan se făcu o peșteră din care țășni apă și crescu un finic roditor, toate acestea prin puterea și purtarea de grijă a lui Dumnezeu.



    După 40 de zile de la moartea sfântului Zaharia, se săvârși și fericita Elisabeta, iar pruncul Ioan rămase în pustie, hrănit de un înger și păzit de purtarea de grijă cea dumnezeiască până în ziua cănd se arătă la Iordan.



    S-a născut prin minune, din părinţi bătrâni, Zaharia şi Elisabeta, care era stearpă. Pe cât e cu putinţă ca dintr-o piatră să răsară o floare, tot aşa era cu putinţă ca din cele dinlăuntru ale Elisabetei să se nască prunc. Embrion încă, el a săltat în pântecele maicii lui, când ea a primit-o pe cea asemenea însărcinată, pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu. De atunci era sfinţit. Precum unii sunt Iude, copii ai blestemului, din pântecele maicii lor, aşa alţii sunt binecuvântaţi din scutecele lor.
    Prin ingerii Lui, Dumnezeu a vestit nasterea lui Isaac varstnicei Sara, nasterea lui Samson femeii sterpe a lui Manoe si a lui loan, parintilor varstnici Zaharia si Elisabeta. Sfantul Nicolae Velimirovici spune ”Daca dorim sa stim cum se pot naste copii din parinti sterpi si varstnici, sa nu mergem sa-i intrebam pe oameni, caci nu vor avea ce sa ne spuna. Faptele despre care se intreaba sunt mai presus de stiinta naturala. Mai curand sa mergem sa privim la puterea lui Dumnezeu care le-a facut pe toate din nimic, care nu a avut nevoie de parinti tineri sau varstnici ca sa-l faca pe Adam. Decat sa fim curiosi, mai bine sa dam slava lui Dumnezeu care ne-a descoperit puterea Sa noua pacatosilor.




    Biserica i-a inchinat lui Ioan sase sarbatori: zamislirea lui - 23 septembrie; nasterea - 24 iunie; soborul lui - 7 ianuarie; taierea capului - 29 august; prima si a doua aflare a capului - 24 februarie; a treia aflare a capului sau - 25 mai.
  • sursa Artă si Religie , Marian Pios
  • marți, 22 septembrie 2015

    De ce credinţa ortodoxă este cea adevărată ?


    BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

    Preot Ciprian Stanca

    RĂSPUNS:


    Toţi cei care credem în Domnul nostru Iisus Hristos, ne numim creştini. Însă uneori vă puneţi întrebarea de ce sunt mai multe culte (credinţe, confesiuni) creştine? Şi ortodocşi, si catolici, şi protestanţi, şi baptişti, şi adventişti, şi penticostali, şi alte culte. Unde este adevărul, căci toţi aceştia susţin că la ei este adevărul, la ei este credinţa cea adevărată.
    În Sfânta Carte scrie că Hristos este capul Bisericii (nu al bisericilor). Deci Biserica este una, căci Hristos are un singur cap. Care să fie Biserica adevărată ?
    Haideţi să coborâm în timp spre începuturile creştinismului, la origini.
    La Înălţarea la Cer, Domnul Hristos oare a lăsat mai multe credinţe creştine pe pământ ? Noi cunoaştem credinţa de la Ucenicii Domnului, de la Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti. Aţi auzit cumva că unii apostoli erau ortodocşi, alţii catolici, alţii adventişti ? Nu, desigur. La început a fost o singură credinţă, o singură Biserică. Creştinii s-au ghidat mai întâi după învăţătura primită de la Apostoli, care s-a transmis prin tradiţie. Mai târziu o parte din această tradiţie a fost scrisă în Sfintele Evanghelii, în Faptele Apostolilor, în Epistole, în scrierile Sfinţilor Părinţi. O vreme toate au fost bune şi frumoase. Dar ce s-a întâmplat după aceea. Unii oameni, din mândrie, din îngâmfare, au răstălmăcit învăţătura sănătoasă primită de la Ucenicii Domnului, şi au adus unele interpretări, unele inovaţii în cult şi în dogmă. Însă Părinţii Bisericii din toată lumea creştină, călăuziţi de Duhul Sfânt, s-au strâns în Sinoade (Soboare, un fel de congrese internaţionale), unde au discutat problemele apărute şi au restabilit ordinea în Biserică, iar rătăciţii au căzut sub blestemul Bisericii. Au fost şapte asemenea Sinoade în decursul istoriei, la care au participat sfinţi mari (ex. Sf. Nicolae, Sf. Spiridon, Sf. Împărat Constantin cel Mare etc.) unde s-a stabilit cu exactitate cum trebuie să credem, ce trebuie să credem (Crezul), unde s-a demonstrat, uneori în chip minunat, că icoana şi crucea nu sunt idoli, că Sf. Duminică este ziua Domnului, ziua eliberării noastre din robia iadului, şi multe alte lucruri necesare cultului creştin.
    A mers aşa Biserica mult timp, cca. o mie de ani.
    La anul 1054 apare în Biserică Marea Schismă, adică o mare ruptură, o separare a părţii de răsărit a Bisericii (Bizanţ), de partea de apus (Roma), datorită pretenţiei papilor din apus de a-şi exercita supremaţia asupra întregii Biserici creştine, ceea ce nu era în concordanţă cu hotărârile Sinoadelor Ecumenice, mai ales că Apusul făcuse unele modificări în dogmă (ex. Filioque la Crez).
    În cadrul bisericii apusene a apărut o altă ruptură când s-au desprins protestanţii (care au protestat din anumite motive împotriva papei). Din protestanţi s-au desprins alte grupări creştine, care şi-au făurit un cult după bunul lor plac, nemaipăstrând aproape nimic din cultul creştin stabilit la Cele Şapte Sinoade Ecumenice. Prin urmare unii ţin sâmbăta ca zi de odihnă; nu mai păstrează Sfintele Taine ale Bisericii; fug de cruce, de icoană, de tămâie; nu mai au sfinţi, nu mai au preoţie, nu mai au biserică. Unii au ajuns chiar să-i cunune pe homosexuali, să facă femei preoţi, şi multe alte rătăciri.
    După desprinderea de Biserica primară, toate celelalte culte şi confesiuni au făcut tot felul de modificări după poftele şi neputinţele oamenilor.
    Doar Biserica noastră Ortodoxă de Răsărit mai păstrează în totalitate predaniile şi tot ce ne-a fost lăsat de la Sfinţii Apostoli şi de la Sfinţii Părinţii noştri, care şi-au vărsat sângele, ca mucenici, pentru păstrarea neştirbită a sfinţeniei Bisericii Strămoşeşti. Ea este Biserica adevăratei slave (în greacă, ortho = corect, doxa = slavă) a lui Dumnezeu.
    Dumnezeu arată lumii că Biserica Ortodoxă este cea adevărată prin mai multe minuni, şi anume:
    1.În fiecare an, la Ierusalim, în Biserica Sfântului Mormânt, numai şi numai la Paştele ortodox, coboară din Cer o lumină dumnezeiască (Sfânta Lumină), care aprinde vata ce este aşezată pe Sfântul Mormânt şi lumânările din mâinile credincioşilor. Această lumină nu este o lumină materială, căci la început, câteva minute nu frige. I-am văzut pe mulţi trecându-şi mâinile şi bărbile peste această flacără sfântă, fără să se ardă.
    Această minune o văd şi celelalte religii şi culte, dar stau împietriţi în mândria lor şi nu vin la adevărata credinţă.
    2. Ştim cu toţii că Agheasma Mare pe care o săvârşeşte preotul ortodox la Bobotează nu se strică. Eu am băut de la o bătrână din Constanţa agheasmă de 40 de ani, şi era aşa de plăcută la gust ca şi cum ar fi fost sfinţită în acea zi ! Unii spun că agheasma noastă nu se strică fiindcă preotul foloseşte busuioc şi cruce de argint. Nu este adevărat ! Agheasma se sfinţeşte şi cu cruce de lemn, şi tot la fel este. Unii oameni au încercat să prepare şi ei agheasmă, procedând precum preotul, dar mare le-a fost mirarea când au văzut că „agheasma” lor s-a stricat, iar cea sfinţită de preot a rămas curată.
    3. Creştinii care au dus o viaţă sfântă, sunt proslăviţi de Dumnezeu, căci după moarte trupurile lor, în multe cazuri, nu putrezesc şi sunt plăcut mirositoare. De exemplu Sfântul Ioan Iacob de la Hozeva, român de neam. Sau mai recent, după cum ştiţi din presă, Părintele Ilarion Argatu de la Mânăstirea Cernica, la care, când era în viaţă, alergau mulţi creştini pentru rezolvarea necazurilor lor, a fost găsit după şapte ani neputrezit.
    4. Cunoaşteţi destule cazuri de părinţi duhovniceşti ortodocşi plăcuţi lui Dumnezeu, care au primit darul înainte-vederii şi care atunci când aţi alergat la dânşii deja vă cunoşteau necazurile şi ştiau şi cum vă cheamă.
    5. Aţi auzit, sau aţi văzut icoane ortodoxe care plâng cu lacrimi de sânge sau de mir. Uneori mirul care a izvorât din aceste icoane a depăşit cu mult greutatea icoanei.
    Şi sunt multe alte dovezi palpabile din care rezultă că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos. Le veţi afla dacă veţi veni mai des la biserică şi veţi citi mai multe cărţi ortodoxe şi nu toate prostiile de prin reviste şi ziare care fac reclamă păcatelor: desfrânării, violenţei, lăcomiei, lenei, luxului şi altor păcate.

    luni, 21 septembrie 2015

    Sfinti Mari făcători de minuni

    BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
    s

    Zis-a Sfântul Grigorie Dialogul: "Mai mare minune decât rugăciunea este propovăduirea cuvântului, adică a ajuta prin cuvântul învăţăturii, că, a întoarce pe păcătoşi la pocăinţă, mai mult este, decât a învia un mort. Că întru înviere se scoală trupul şi iarăşi moare, iar întru pocăinţă se scoală sufletul, care vieţuieşte în veci. Dar, încă şi din Evanghelie poţi cunoaşte cu adevărat grăirea aceasta. Că, iată, a înviat Dumnezeu pe Lazăr trupeşte, dar Scriptura nu ne spune ce a făcut trupul înviat al lui Lazăr. Însă, a înviat Dumnezeu sufletul lui Pavel şi câte n-a făcut sufletul lui Pavel! A făcut minuni multe cu învăţăturile sale."

    Aşadar, “a întoarce pe păcătoşi la pocăinţă, mai mult este, decât a învia un mort”. Care dintre noi poate învia un mort? Şi chiar dacă am putea s-o facem, mai mare faptă este să aduci un suflet la Dumnezeu.
    Citim în Vieţile Sfinţilor şi în acatiste despre  făcători de minuni, care au înviat morţi, au vindecat boli incurabile prin rugăciune sau numai cu umbra; Sfântul Spiridon a transformat şarpele în aur, alt sfânt a făcut din apa sărată a mării, apă bună de băut; Sfântul Ioan Rusul a trimis prin îngerul Domnului o farfurie de mâncare din Procopie, din Asia Mica, la Mecca, in Arabia; şi multe alte minuni. Şi totuşi minunea cea mai mare e să înviezi un suflet (mort în păcate). Când auzim de cineva că a înviat suflete şi le-a povăţuit pe calea mântuirii, să-l avem la evlavie ca pe un făcător de minuni, ca pe un mare sfânt. Din fericire, cunoaştem şi în zilele noastre părinţi duhovniceşti, care au adus la lumina cunoştinţei de Dumnezeu mii şi chiar zeci de mii de suflete. Să-i cinstim ca pe nişte Sfinţi mari făcători de minuni!

    Icoana Schimbarea la Fata a Domnului Nostru Iisus Hristos

    BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

    Fotografia postată de Pios Marian.
    Icoana ortodoxa a Schimbarii la Fata respecta intru totul stilul bizantin. Ea este icoana Imparatiei lui Dumnezeu, icoana a Luminii si a Transfigurarii.
    Semnificatia tainica a oricarei icoane este vederea lui Dumnezeu si transfigurarea omului, posibilitatea lui de a se indumnezei inca din viata aceasta. In icoana Schimbarea la Fata a Domnului Nostru Iisus Hristos, participarea omului la slava lui Dumnezeu este exprimata in modul cel mai limpede.
    Icoana Schimbarea la Fata a Domnului Nostru Iisus Hristos
    Schimbarea la Fata a Domnului Nostru Iisus Hristos - semnificatii
    Daca denumirea in limba greaca a sarbatorii Schimbarii la Fata a Domnului este Metamorphosis (Transfigurarea), iar in limba slavona Preobrajenie, Sfantul Antim Ivireanul o numeste sugestiv Dumnezeiasca Infrumusetare a lui Hristos. Afla mai multe despre aceasta sarbatoare religioasa.
    Sensurile minunii sunt adancuri teologice inepuizabile: teofania Sfintei Treimi, indumnezeirea firii umane in Hristos, aratarea slavei lui Hristos ca energie divina necreata, prefigurarea Invierii Sale din morti, pregustarea indumnezeirii oamenilor si anticiparea Imparatiei lui Dumnezeu.
    Reprezentarea iconografica a Schimbarii la Fata
    Conform traditiei ortodoxe, realizarea icoanei Schimbarii la Fata a Domnului reprezinta pentru fiecare pictor-iconar debutul si, totodata, masura desavarsirii sale duhovnicesti si artistice. Variantele de icoane pentru Schimbarea la Fata sunt numeroase, insa pastreaza caracteristicile. Vezi mai multe icoane ...
    Formula iconografica obisnuita a Schimbarii la Fata este cea a unei teofanii (aratari dumnezeiesti), avandu-L pe Mantuitorul Iisus Hristos in centru, luminand cu stralucirea slavei Lui pe cei cinci martori, vazatori ai slavei Lui.
    Icoana Schimbarea la Fata a Domnului - persoane, simboluri, sensuri, semnificatii
    § Mantuitorul Iisus Hristos, in icoana Schimbarii la Fata, apare chiar in centru, in partea superioara, fiind inconjurat de o mandorla alcatuita din cercuri concentrice in nuante de albastru, iar fata Sa straluceste ca soarele. Albastrul capata aici intelesul simbolic al lumii ceresti, dar si al intunericului supraluminos ce-L inconjoara. Lumina care izvoraste din Hristos este insusi harul dumnezeiesc cel necreat, prezent in intreaga Sa fiinta. Hristos este imbracat in vesminte albe, stralucitoare, ca semn al curatiei Lui depline si al indumnezeirii trupului Sau - „Cel ce te imbraci cu lumina ca si cu o haina” (Psalmul 103, 2).
    Domnul Iisus Hristos se infatiseaza Apostolilor ca una din Persoanele Sfintei Treimi, stand de vorba cu Moise si cu Ilie despre viitoarea Sa Patima.
    Din trupul transfigurat al lui Hristos pornesc raze care ii lumineaza atat pe Moise si pe Ilie, cat si pe cei trei Apostoli. Aceste raze sunt un semn al slavei Domnului si indica, in acelasi timp, prezenta Duhului Sfant.
    § Muntele Tabor, in icoana Schimbarii la Fata, apare avand trei culmi: o culme este pentru Hristos, iar celelalte doua sunt pentru Moise si Ilie. Muntele apare in multe icoane, fiind un element esential al peisajului biblic. Muntele semnifica apropierea de Dumnezeu si indepartarea de lume, fiind considerat ca locul privilegiat al rugaciunii si al revelatiei dumnezeiesti.
    § Sfintii Prooroci Moise si Ilie, in icoana Schimbarii la Fata, se afla de o parte si de alta a Mantuitorului: Ilie sta in partea stanga (la dreapta lui Hristos), iar Moise sta in partea dreapta (la stanga lui Hristos).
    Fiecare sta pe cate un pisc (simbol al inaltimilor duhovnicesti), in picioare, intr-o atitudine plina de cucernicie, inclinati catre domnul Iisus Hristos. Impreuna cu Hristos poarta aureolele sfinteniei.
    - Moise este reprezentat tanar, sugerand ca omul cu viata in Dumnezeu este mereu tanar, dar si ca Legea divina nu imbatraneste, tinand in maini Tablele Legii.
    - Ilie este reprezentat sub chipul unui batran cu parul lung, semnificand intelepciunea vesnica a lui Dumnezeu.
    § Apostolii Petru, Iacov si Ioan, in icoana Schimbarii la Fata, sunt reprezentati cazuti la pamant, ferindu-si sau acoperindu-si privirea la vederea slavei dumnezeiesti. Atitudinea lor exprima deopotriva teama, uimire si bucurie la vederea lui Hristos, stralucind si la auzul glasului Tatalui ceresc. Deoarece ei nu sunt inca desprinsi de cele omenesti, starea lor exprima in acelasi timp si contemplasie si tulburare.
    Iacov se afla in stanga icoanei, Ioan se afla la mijloc, iar Petru se afla in dreapta icoanei, ridicandu-si o mana spre Hristos si graind catre El sa ridice trei colibe …
    Prezenta lor in numar de trei era ceruta si de Legea lui Moise pentru adeverirea publica a unei marturii. Daca Moise si Ilie reprezinta Taramul Mortii si Cerul, ucenicii ii reprezinta pe cei vii de pe pamant, cu totii aflati sub ocarmuirea lui Dumnezeu.

    Crucea - semnul iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu

    BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...


        Crucea este, în înţeles material, lemnul pe care S-a răstignit Mântuitorul Hristos. În sens spiritual, crucea presupune un mod de existenţă, din a cărui înţelegere derivă foarte multe adevăruri mântuitoare. Înţelegerea acestor adevăruri şi proiectarea realităţii în perspectiva Crucii îl pot ajuta pe creştinul de astăzi să-şi reorienteze cursul vieţii pământeşti spre viaţa veşnică şi să trăiască bucuria Învierii încă din această lume. Despre sensurile Sfintei Cruci în spiritualitatea ortodoxă şi folosul cinstirii ei ne-a vorbit părintele Gheorghe Holbea, conferenţiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din Bucureşti.

        Părinte profesor, însemnarea cu semnul Sfintei Cruci este un act foarte frecvent atât în cadrul cultului, cât şi în diferitele momente din viaţa creştinului de zi cu zi. Umanismul secular acuză acest gest ca fiind un simplu automatism specific creştinismului, iar unele curente esoterice îl văd ca pe un semn magic. Care sunt semnificaţiile acestui gest în spiritualitatea ortodoxă?
        Gestul însemnării cu Sfânta Cruce îl arată pe creştin ca pe un om a cărui mântuire vine numai din moartea pe Cruce a Mântuitorului Hristos, la care el a fost chemat în mod tainic prin Sfântul Botez. "A purta semnul înseamnă a purta moartea încă de pe când eşti în viaţă, lepădându-te de toate, pentru că nu este deopotrivă dragostea celui ce a însămânţat trupul cu dragostea celui ce a creat sufletul spre cunoştinţă", spune Clement Alexandrinul, în "Stromata".
        Pecetea Crucii sau semnul Crucii poartă întipărirea în care Cel sfânt, nevăzut, se dăruieşte cu o smerenie invers proporţională cu strălucirea nemijlocită a slavei sale. Pecetea lui Dumnezeu Cel nevăzut în lumea văzută ia chipul Crucii. Prin această pecete, sfinţenia nevăzută coboară, armonizându-se cu ceea ce îi oferă lumea văzută. Crucea este o pecete, şi nu un simplu obiect de spectacol. Unde unii văd doar o spânzurătoare pe care se află un cadavru, creştinii văd crucea care din spectacol devine icoană a Învierii. Credincioşii îl recunosc pe Domnul lor prin Sfânta Cruce, singura cale spre viaţa veşnică în lumina Învierii Lui Hristos.
        De aceea, semnul Sfintei Cruci pe care îl facem asupra noastră sau asupra altora este, în mod statornic, o mărturisire a biruinţei pe care Hristos a câştigat-o pe Cruce asupra puterilor vrăjmaşe. Sfinţii Părinţi se slujeau de acest semn statornic atunci când se ştiau confruntaţi cu aceste puteri vrăjmaşe. Sfântul Antonie cel Mare îi învăţa pe ucenicii săi că demonii şi nălucirile lor nu sunt în realitate nimic şi pier repede, mai ales atunci când ne înarmăm cu credinţă şi cu semnul Crucii. Sfântul Atanasie cel Mare spune în scrierea "Viaţa Sfântului Antonie" că, "dacă îţi pecetluieşti deseori fruntea şi inima ta cu semnul Crucii, demonii vor fugi de tine tremurând, fiindcă se îngrozesc cumplit de acest fericit semn". Însemnul Sfintei Cruci, făcut mai întâi în numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar mai apoi în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, este o mare putere. De aceea, nu este îngăduit să se facă din slavă deşartă şi nu trebuie făcut niciodată fără a ne gândi la sensul şi puterea sa.

                                      Ce simbolizează semnul Crucii săvârşit de fiecare dintre noi?

               Sfinţii Părinţi ne-au învăţat ca prin acest semn sfânt să stăm împotriva necredincioşilor şi ereticilor pentru că cele două degete şi o singură mână arată pe Domnul nostru Iisus Hristos, Cel răstignit, cunoscut în două firi şi într-un singur ipostas, iar mâna dreaptă aminteşte de puterea Lui nemărginită şi de şederea de-a dreapta Tatălui. Mâna coboară de sus, arătându-ne pogorârea Lui din cer până la noi şi, trecând de la dreapta spre stânga, izgoneşte pe vrăjmaşi şi arată că prin puterea Sa nebiruită a biruit Domnul pe diavol, care stă la stânga, lipsit de tărie şi întunecat, după cum ne învaţă Petru Damaschinul. După stingerea disputelor hristologice, semnul Crucii şi-a dezvăluit întreaga plinătate a simbolismului său şi şi-a găsit forma definitivă: "Semnul Crucii trebuie făcut cu primele trei degete ale mâinii drepte, fiindcă el este imprimat cu invocarea Treimii despre care profetul spune "Cine ţine pământul cu trei degete?" (Isaia 40, 12), şi anume coborându-le de sus în jos şi de la dreapta la stânga, fiindcă Hristos a coborât din cer pe pământ şi a trecut de la iudei la păgâni".

                                                 Semnul iubirii, imprimat în întreaga creaţie

        Părintele Dumitru Stăniloae vorbeşte despre crucea pusă peste lume ca dar al lui Dumnezeu pentru om. În accepţiunea umană, primirea unui dar stă sub semnul bucuriei. De ce darurile de la Dumnezeu stau sub semnul Crucii, care presupune sacrificiu şi suferinţă?
        Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că "toate cele văzute se cer după Cruce… şi toate cele gândite au nevoie de mormânt". În lumina învăţăturii Sfântului Maxim, întruparea lui Dumnezeu este sensul şi scopul lumii, iar moartea şi Învierea lui Hristos sunt forma concretă a legii lumii în general, întrucât fiinţa creată ca atare este creată în acest ritm al morţii pentru sine şi al învierii pentru Dumnezeu. Lumea este destinată prin natura ei să fie jertfită lui Dumnezeu. De aceea, mântuirea lui Hristos are forma morţii ca jertfă. Părintele Stăniloae ne învaţă că tot ce este natural moare ca să apară singur Hristos, dar nu în sensul dispariţiei creaturii, ci ca totul în noi şi în afară de noi să devină Hristos. Hristos le circumscrie în Sine pe toate. Nu le desfiinţează, ci le ridică în planul relaţiei cu El prin har, adică le mântuieşte prin iubirea lui, nu prin puterile lui naturale.
        La Înviere se ajunge nu prin viaţă, ci prin moarte, nu prin afirmarea de sine, ci prin tăgăduirea de sine a celui ce primeşte în sine Crucea şi mormântul, răstignirea şi îngroparea sa ascetică faţă de lume şi a lumii faţă de el, pentru ca în el să învieze mistic însuşi Hristos, Logosul divin, distinct de toate creaturile sale. Potrivit părintelui Stăniloae, creatura ori se mistuie duhovniceşte pentru Dumnezeu, dacă vrea să trăiască prin El, ori e omorâtă de păcat şi pedeapsă. Ea trebuie să aleagă o moarte: moartea spre viaţă sau moartea spre moarte. Părintele Dumitru Stăniloae arată că semnul Crucii trebuie făcut asupra tuturor actelor vieţii sau a întregului cosmos, pentru a arăta iubirea faţă de Hristos cel răstignit şi domnia Acestuia asupra tuturor lucrurilor.

                                                           Stindardul Învierii din inima postului

        Una din cântările Triodului, din Duminica a treia a postului, spune că Sfânta Cruce "revarsă razele cele luminoase ale Învierii lui Hristos". Care este relaţia dintre Cruce şi Înviere şi cum trebuie să înţelegem această relaţie, astfel încât să facem din crucea personală drum spre învierea noastră?
        Sărbătoarea Cinstitului Lemn pe care a fost răstignit Hristos, Împăratul veacurilor, este aşezată în inima postului, în a treia duminică a Postului Mare, pentru a arăta că această perioadă de înfrânare este o răstignire interioară a Bisericii, pentru a primi slava şi lumina Învierii. Sărbătoarea Crucii este un praznic ceresc în care îngerii împreună cu oamenii înconjoară duhovniceşte Lemnul cel sfânt pe care s-a răstignit Hristos. Crucea este ţinta şi lumina postirii Bisericii, frumuseţea jertfelnică a lui Dumnezeu şi slava tainică a Învierii.
        Biserica lui Hristos este Crucea iubirii sale răstignite, extinsă peste spaţiu şi peste veacuri în aşteptarea Învierii universale. Ea este numită "Raiul cel frumos al Bisericii", "pomul nestricăciunii, care ne-a înflorit desfătarea slavei celei veşnice, uşa Raiului". Sângele cel vărsat de Mântuitorul Hristos pe Cruce este asemuit cu vopseaua sau cerneala cu care Dumnezeu a semnat şi a pecetluit nemurirea omului. Ea este pana cu care Hristos a semnat actul eliberării noastre.
        Dimensiunea pascală a Duminicii şi prăznuirea Crucii se întregesc astfel într-o iconomie teologică unică, în care suferinţa neamului omenesc se uneşte cu nădejdea sigură a Învierii lui Hristos, "Începătura Învierii celor adormiţi" (I Corinteni 15, 20). După cum reiese din Sinaxar, această Duminică a Crucii este şi o lumină profetică a Pătimirilor Domnului, care se apropie. În ea, Biserica a aşezat simetric pedagogia sa teologică, înfigând în inima postului Crucea jertfei şi a biruinţei.
        Venerarea Crucii în mijlocul Postului Mare, ducerea ei în procesiune, apare în Biserică ca o adevărată teofanie. Această parusie a Crucii şi marea solemnitate a ritului venerării ei evidenţiază limpede că, pentru teologia ortodoxă a Crucii, icoanele, moaştele sunt adevărate sfinte taine, mijloace eficace de comuniune în taină cu prezenţa lui Hristos. Ritualul intrării Crucii şi troparul arată că nu există limită foarte strictă între icoană şi euharistie, astfel că venerarea Crucii este în fond o comuniune anticipată cu patima lui Hristos şi Învierea Sa nedespărţită de ea. Cei ce sărută cu evlavie Sfânta Cruce sunt încredinţaţi că primesc Duhul Sfânt şi găsesc o adevărată sfinţire în razele duhovniceşti pe care le iradiază Crucea.

        Care este legătura dintre Cruce şi post şi care este folosul duhovnicesc al cinstirii ei în această perioadă de pocăinţă?

        Harul pe care îl primim prin Sfânta Cruce este atât de mare, încât nu ne putem apropia de Cruce decât după ce ne-am curăţit în timpul celor trei săptămâni de post, premergătoare Duminicii Sfintei Cruci: "Cu mulţimea milei Tale, Preaîndurate Doamne, curăţeşte mulţimea păcatelor mele şi mă învredniceşte a vedea cu suflet curat Crucea ta şi a o săruta întru această săptămână a postului", se spune în Stihira a II-a de la Vecernia din Duminica Crucii. Numai postul poate lumina îndeajuns pe om pentru a-l face în stare să vadă, fără să orbească strălucirea Crucii, care este "mai scânteietoare decât soarele". De Cruce ne putem apropia, nu numai prin post, ci prin toate virtuţile Postului Mare, a căror făptuire a devenit cu putinţă prin patimă: "Doamne, Cel ce Ţi-ai întins mâinile pe Cruce de bunăvoie, învredniceşte-ne pe noi să ne închinăm Ei, întru străpungerea inimii, luminându-ne bine cu postirile şi cu rugăciunile, cu înfrânarea şi cu facerea de bine ca un bun şi de oameni iubitor", spune o altă stihiră.
        Sădită în mijlocul Postului Mare, Crucea înfăţişează celor ce s-au curăţit în timpul celor trei săptămâni primele binefaceri duhovniceşti pe care le aduc virtuţile lor. Crucea apare ca un pom al vieţii, din mijlocul Raiului. Ea defineşte şi caracterizează tot timpul celor 40 de zile şi conduce la Sfânta Înviere. Astfel, vremea postului este un timp răstignit care duce la Învierea lui Hristos.
        "Crucea cuprinde esenţa teologică a persoanei umane în unirea ei cu Dumnezeu"
        Până ca Mântuitorul să se răstignească pe cinstitul ei lemn, Sfânta Cruce a fost un obiect de tortură. Chiar şi după Răstignire şi Înviere, cu toate semnificaţiile pe care le-a dobândit ulterior în creştinism, Sfânta Cruce rămâne şi un obiect material. De ce, atât în rugăciunile, cât şi în toate cântările închinate Sfintei Cruci, Biserica i se adresează ca unei persoane?
        Biserica Ortodoxă nu desparte pe Mântuitorul Hristos de Crucea Sa, devenită prin Înviere altar de jertfă veşnică, şi nici nu desparte raţionalist Crucea de Hristos cel răstignit pe ea. În lumina Învierii, slava Crucii pătrunde umanitatea şi cosmosul. De aceea, Biserica i se adresează ei ca unei persoane. Nu este vorba aici despre un antropomorfism ori personalizarea unui obiect, ci Biserica se roagă, ştiind că, pentru veşnicie, Crucea este Hristos cel răstignit. Acesta este şi temeiul expresiilor de genul: "Bucură-te Cruce, păzitoarea creştinilor!", din Acatistul Sfintei Cruci. Crucea cuprinde într-adevăr esenţa teologică a persoanei umane în unirea ei cu Dumnezeu. Ea este verticalitate smerită, orizontalitate extinsă, spaţiu cruciform răstignit pe temporalitatea creată, centru al lumii prin jertfa pe ea a Cuvântului lui Dumnezeu. Ea este locul întâlnirii dintre moarte şi viaţă, dintre timp şi veşnicie, durere mântuitoare, slavă tainică purtătoare de viaţă. Prin Cruce, postul se cinsteşte, înfrânarea străluceşte, rugăciunea se săvârşeşte.

                                                             Răstignirea deschide căile Învierii

        Cum ajută înţelegerea semnificaţiilor Sfintei Cruci în ieşirea oamenilor din angoasa cotidiană, din suferinţă şi din toate încercările vieţii?
        Un teolog contemporan observa că vremurile noastre răsună mai mult de strigătul lui Iov. Majoritatea celor care suferă îl acuză pe Dumnezeu de excesele răului, de absurditatea ororilor din această lume. Dumnezeu "pare că tace atunci când mor inocenţii, iar tăcerea lui Dumnezeu se umple de strigătele celor torturaţi". Pentru toţi inocenţii care suferă, au suferit şi vor suferi în timpul vieţii lor pământeşti, răspunsul nu este unul verbal, ci este unul scris cu sânge. Este Crucea lui Hristos.
        Oamenii trebuie să-şi aducă aminte că Cel care este răstignit şi moare pe Crucea Golgotei este Unul din Sfânta Treime, Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Dumnezeu, prin Hristos, se uneşte cu omul în mod integral. Se uneşte cu el până la moarte, se coboară până la iad, pentru a-l ridica din această stare. Dumnezeu nu ne părăseşte. El ne însoţeşte în întuneric, întrupându-se şi acceptând moartea pe cruce. El este Atotputernic, dar nu în genul dictatorilor şi al călăilor, nu în genul puterii pe care păcătosul o poate exercita prin ură. Atotputernicia Sa este aceea a iubirii, iar iubirea înseamnă respectul nesfârşit faţă de celălalt.
        Mântuitorul Hristos nu coboară de pe Crucea Sa. El va învia în taină. Îl vedem pe Crucea Golgotei ca pe unul care "nu avea chip, om al durerilor şi cunoscător al suferinţei, dispreţuit şi nebăgat în seamă" (Isaia 53, 3), asemenea unui om supus torturii, al cărui chip este acoperit de ura celorlalţi, de sete, de murdărie şi de sânge. Prin Cruce, El s-a identificat cu toţi inocenţii fără de chip, cu toţi nevinovaţii asasinaţi, cu toţi cei care mor fără a înţelege pentru ce anume, cu toţi cei care strigă spre cer: "De ce?".

        Crucea face să irumpă în inima creatului, în inima existenţei noastre o forţă dumnezeiască, o viaţă mai puternică decât moartea. Dumnezeu se răstigneşte pe tot răul lumii pentru a ne deschide căile Învierii. El sfărâmă porţile morţii şi ale iadului, sfărâmă veşmântul răutăţii acestei lumi, dăruindu-ne prin Jertfă şi Înviere lumina şi bucuria vieţii celei veşnice. Crucea este, potrivit lui Nichifor Calist, îndulcirea amărăciunii şi a plictiselii care ne încearcă în mijlocul luptelor.
        "Crucea este înscrisă în inima lui Dumnezeu. De aceea, Dumnezeu se dăruieşte până la a suferi moartea în trup. Dumnezeu devine asemenea lui Iov. Prin cruce, Dumnezeu suferă în toţi umiliţii, ofensaţii, alungaţii şi chinuiţii istoriei. El este împreună cu ei umilit, ofensat, alungat şi torturat. Dar Dumnezeu nu se înmormântează în suferinţa omenească, ci El rămâne Dumnezeu, întrucât în Hristos nimic nu poate despărţi omenescul şi dumnezeiescul. De aceea, la Paşti cântăm: "Cu moartea pre moarte călcând". Dumnezeu - Omul răstignit este Acelaşi cu Dumnezeu - Omul înviat."


    DESPRE V E Ş N I C I E

    BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

                       CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI
                                                         DESPRE
                                                    V E Ş N I C I E


    Motto: „Dumnezeu aşa a iubit lumea încât pe Fiul Său Cel Unul
    Născut L-a dat, ca oricine va crede în El să nu piară, ci să aibă
    VIAŢĂ VEŞNICǍ(Ioan 3:16). Adu-ţi aminte: veşnicia există,
    iar viaţa aceasta este o călătorie spre veşnicie.
                                                                                              Preot Ioan
                                         Iubiţi credincioşi,
             Aici pe pământ sunt mulţi care duc o viaţă plină de păcate, dar
    trăiesc înconjuraţi de toate bunătăţile şi se bucură de toate plăcerile
    lumeşti. Sunt şi oameni buni şi drepţi care trăiesc in necazuri şi
    amărăciuni. Faptul acesta i-a condus chiar şi pe păgâni, pe cei cu mintea
    sănătoasă, la cunoaşterea adevărului că există Dumnezeu. Ceea ce
    cunoşteau păgânii numai din lumina minţii lor, noi creştinii o ştim prin
    credinţă, căci iată ce ne spune Sfânta Scriptură: ... nu avem aici cetate
    stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie“ (Evrei 13:14). Aşadar,
    casa în care locuieşti tu, iubite credincios, nu-i casa ta pe vecie, ci este
    vremelnică. Din ea în curând va trebui să te muţi şi acest lucru se va
    întâmpla când nici nu te gândeşti. Mormântul va fi casă trupului tău până
    în ziua Înfricoşatei Judecăţi, iar sufletul tău va merge pentru veşnicie, ori
    în rai, ori în iad.
    Ar fi nebun un călător, care şi-ar vinde toată moştenirea, ca să-şi
    cumpere o casă în ţara prin care doar trece şi o părăseşte peste puţin
    timp, pentru totdeauna. Zice Fericitul Augustin: „Cugetă că eşti călător
    în lumea acesta; nu te lăsa amăgit de ceea ce vezi, ci priveşte şi mergi
    mai departe şi caută de-ţi agoniseşte locuinţă acolo unde vei rămâne
    pentru totdeauna -în veşnicie“. Unde se va duce sufletul tău după
    moarte, acolo va rămâne pentru totdeauna. Cale de mijloc nu este: sau în
    cer, în fericire, sau în iad, în chinuri. Încotro cade arborele când se taie?
    Cade într-acolo unde se înclină. Oare spre ce înclinăm? Ce fel de viaţă
    trăim? Viaţa noastră este pe placul lui Dumnezeu sau pe placul
    diavolului? Să avem grijă ca mereu să înclinăm spre Harul şi Voia lui
    Dumnezeu, să fugim de păcate, de pricina lor şi astfel vom fi fericiţi.
    Pentru a ne feri de păcate trebuie să avem „gândul cel mare“: „Adu-ţi
    aminte că vei muri şi nu vei mai păcătui“ cum spune Sfântul Antonie
    cel Mare. O femeie care trăia în păcate a fost trezită la realitate şi
    convertită de cuvintele: totdeauna şi niciodată, iar un episcop a dus o
    viaţă de sfânt, pentru că totdeauna îşi repeta în sinea lui cuvintele: „În
    acest moment stau la poarta veşniciei!“. Mulţi s-au ferit de rele şi
    păcate gândindu-se cât mai des la VEŞNICIE.

                                      Ce înţelegem prin Veşnicie

             În cântările Sfintei Biserici Ortodoxe întâlnim formula în vecii
    vecilorcare are înţeles de timp nemăsurat, de veşnicie. În Biblie are
    acelaşi înţeles când se face deosebirea între veacul de acum (Romani
    12:2) şi veacul ce va să fie (Matei 12:32), adică viaţa aceasta de pe
    pământ, trecătoare, şi viaţa veşnică ce va urma. Cuvintele Mântuitorului
    din convorbirea cu femeia samarineancă exprimă clar acest lucru: „Cel
    ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu... se face în el izvor de apă
    curgătoare spre viaţă veşnică(Ioan 4:14). Aşadar veşnicia
    (eternitatea) este timpul nelimitat, fără început şi fără de sfârşit.
    Dumnezeu este infinit, veşnic şi necreat. Dumnezeu este veşnic, veşnicia
    este atributul dumnezeirii. Iată un cuvânt la care foarte puţini oameni se
    gândesc: VEŞNICIE, dar, veşnicia este un fapt cu care mai curând sau
    mai târziu, fiecare ne vom întâlni.
               A trăit Adam 930 de ani şi la moartea lui a venit Sfântul
    Arhanghel Uriil şi l-a întrebat: „Adame, Adame, cum ţi s-a părut
    viaţa?“, iar Adam a răspuns: „Aşa cum aş fi intrat pe o uşă şi aş fi
    ieşit pe alta!“. Auziţi dumneavoastră ce spunea Adam după 930 de
    ani de viaţă, iar noi trăim 60-70-80 de ani şi nici nu ne gândim la
    MOARTE şi la VEŞNICIE.
              Vremea vieţii noastre pe acest pământ este foarte scurtă; fiecare zi,
    fiecare asfinţit de soare ne scurtează sorocul vieţii noastre. Şi astfel, iute,
    pe tăcute, dar hotărât, mergem toţi spre VEŞNICIE. Noi, oamenii,
    suntem „pelerini în drumul către cer“.
               Azi, picioarele noastre stau pe „nisipul vremii“ celei şubrede,
    mâine, urmele picioarelor noastre vor rămâne, dar noi vom fi duşi în
    VEŞNICIE. Azi, mâinile noastre lucreză de zor, ochii privesc, mintea
    gândeşte, face planuri pentru viitor. Mâine, poate, mâinile vor fi
    încrucişate pe piept, ochii închişi şi mintea încremenită, căci omul a
    plecat în VEŞNICIE. Poate că alţii au fost tot aşa de harnici ca şi tine,
    nepăsători faţă de Dumnezeu şi faţă de mântuirea sufletelor lor şi s-au
    dus. Unde? ÎN VEŞNICIE! Va veni şi rândul nostru, dar ne-am gândit
    noi oare cu toată seriozitatea dacă suntem pregătiţi să intrăm în veşnicie?

             O psihiatră din Elveţia a format o echipă de medici, psihologi
    şi teologi cu care a pornit să viziteze spitalele. Au interogat mii de
    muribunzi. La auzul veştii că sunt incurabili, s-au dezlănţuit în ei
    reacţii violente, constatându-se patru faze clare
                       1. Unii au spus: - NU SE POATE!!!
                        2. Alţii au zis: - DE CE TOCMAI EU???
                        3. O parte au strigat: - SĂ MI SE MAI DEA MĂCAR UN
                           AN DE VIAŢĂ!!!
                        4. Şi în foarte rare cazuri au zis: - SUNT GATA!!!

                Trăim oare viaţa noastră în ascultarea poruncilor dumnezeieşti şi
    suntem hrăniţi oare cu acel cuvânt sfânt din Evanghelia Mântuitorului,
    încât să putem spune în orice clipă „Sunt gata!“? Astăzi, este vremea să
    ne alegem locul unde vom petrece Veşnicia: în locul de odihnă şi fericire
    (în rai), sau în locul de suferinţă şi tânguire amarnică (în iad). Să avem
    grijă, căci viaţa omului pe pământ oricât de lungă ar fi ea, faţă de
    veşnicie, nu este decât o clipă. Noi, oamenii, de multe ori căutăm să
    nesocotim acest adevăr, iar când ni se vorbeşte de lucruri veşnice, adesea
    nu dorim să ascultăm, manifestând o totală indiferenţă.

          Cineva îmi vorbea odată despre un tânăr uşuratic, spunâdu-mi:
    „Omul acesta trăieşte de pe o zi pe alta şi niciodată nu se gândeşte
    la viitor!“ Toţi îl socoteau pe acesta drept un om fără minte. Oare
    greşea el mai mult decât atâţia care nu trăiesc decât pentru timpul de
    faţă şi nu se gândesc niciodată la veşnicia care se apropie?

    Ştiind că: „Pe pământ suntem străini şi călători“ (Evrei 11:13),
    suntem oaspeţi iar pământul ne este gazdă, viaţa noastră este de o foarte
    mare importanţă, fiindcă este vreme de pregătire pentru veşnicia de care
    ne apropiem. Ea va hotăUNDE ŞI CUM NE VOM PETRECE
    VEŞNICIA. ţi dintre noi nu ne-am dori să ni se întoarcă vremea
    tinereţii pentru a trăi viaţa cu tot folosul şi multă grijă pentru sufletele
    noastre? Dacă îţi risipeşti această viaţă care este singura vreme de
    pregătire pentru VEŞNICIE, îţi câştigi osânda veşnică.
         Un creştin ortodox mergea adesea să viziteze cimitirele spre a
    învăţa să folosească mai bine timpul şi privind mormintele zicea:
    „Dacă aceşti morţi ar putea să revină la viaţăa ce mult ar face ei
    pentru viaţa veşnică, iar eu care dispun de atâta timp ce fac pentru
    mântuirea mea?!“
    Trebuie să trăim cu multă grijă, ca să ne asigurăm o veşnicie
    fericit, altfel vom moşteni una plină de jale, durere şi ruşine. Marele poet
    Mihai Eminescu ne îndeamnă să ne gândim la moarte prin poezia
    intitulată sugestiv „Memento mori“ („Adu-ţi aminte că vei muri“).

                  Un om mi-a spus într-o zi: „Eu duc o viaţă virtuoasă, mă
    feresc de orice păcat care ar dăuna aproapelui meu. Dar creştinii
    susţin că viaţa mea nu-mi asigură o veşnicie fericită dacă nu cred
    în Iisus Hristos. Eu nu sunt lămurit în această problemă şi te rog
    să mă ajuţi“. Să presupunem că mama dumitale este o femeie dintre
    cele mai bune din lume. Chiar aşa şi este!“, a adăugat el
    nedumerit. Că ea te-ar iubi, mai mult decât iubeşte orice mamă
    copiii săi. Chiar aşa şi este!“, a răspuns acela. Dacă mama
    dumitale ar fi gata să moară ca să-şi scape viaţa şi dacă iubirea
    mamei dumitale este într-adevăr aşa de mare cum susţii, iar
    dumneata ţi-ai îndeplini îndatoririle faţă de soţie, de copii, de vecini
    şi de toţi oamenii cu care vii în contact, iar pe mama dumitale o laşi
    să moară de foame izgonită pe stradă, uitând tot ce-a făcut ea pentru
    dumneata, ce zici despre purtarea asta? Aş spune că sunt un mare
    ticălos!Ei, află că Iisus Hristos este mai bun decât orice mamă ce a
    existat pe pământ vreodată. El te iubeşte mai mult decât îşi iubeşte
    mama copilul. El, nu numai că ar fi gata să moară pentru dumneata,
    ci a şi murit, şi chiar în chip îngrozitor, pe cruce. Şi dacă dumneata
    îţi îndeplineşti îndatoririle faţă de toată lumea, dar de Iisus nu vrei să
    ştii (primind Sfintele Taine: Botez, Mirungere, Cununie, Spovedanie,
    Împărtăşanie şi Sfântul Maslu), apoi ce vei spune despre purtarea
    aceasta a dumitale? „ACUM, VĂD CĂ SUNT UN MARE
    PĂCĂTOS!“
         „Cine crede în Fiul are o viaţă veşnică, dar cine nu crede în
    Fiul nu va vedea viaţa, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el“
    (Ioan 3:36). A crede în Domnul Iisus înseamnă a-L primi pe El ca
    Mântuitor al nostru, care a murit pentru noi şi care ne şterge păcatele
    mărturisite în Taina Spovedaniei, înseamnă a-L recunoaşte ca Stăpân
    al nostru, Singurul care are dreptul să ne ocârmuiască viaţa. Dacă am
    făcut aceasta apoi să fim siguri că am făcut primul pas şi cel mai
    important spre a ne câştiga o Veşnicie fericită.

                                          Deşertăciunea lumii
           Un înţelept din vechime, pe nume Aristip, călătorind cu corabia pe
    mare, a suferit un naufragiu, pierzându-şi toată averea pe care o ducea cu
    el. El însă a scăpat cu viaţă ajungând pe un ţărm îndepărtat. Datorită
    ştiinţei şi înţelepciunii lui, locuitorii acelui ţinut l-au primit foarte bine şi
    i-au dat multe alte bunuri în schimbul celor pierdute pe mare. De aceea a
    scris mai târziu rudelor şi prietenilor de acasă, ca să înveţe din
    întâmplarea lui, să nu alerge după bunuri care se pot pierde într-un
    naufragiu. Acelaşi lucru ni l-ar putea spune rudele şi prietenii noştri,
    care au trecut în veşnicie, dacă ar putea să se întoarcă la viaţa
    pământească şi anume să ne îngrijim de bunuri din acelea pe care nici
    moartea nu ni le poate răpi. Ziua morţii noastre se mai numeşte şi ziua
    pieirii, pentru că o dată cu moartea noastră pier toate bunurile lumeşti pe
    care le-am agonisit şi nu le putem trece dincolo cu noi.
    Iată de ce, pe drept cuvânt, Sfântul Ambrozie ne zice, că noi nu
    putem spune că bunurile pământeşti sunt ale noastre, pentru că nu le
    putem lua cu noi. Dincolo, în cealaltă lume putem duce cu noi doar
    virtuţile. Chiar Domnul Iisus Hristos ne pune întrebarea cea mare: „Ce-i
    va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă iar sufletul său îl va
    pierde“ (Matei 16:26).
               Promisiunile lumii acesteia nu se împlinesc, şi chiar dacă s-ar
    împlini, cât va dura fericirea oferită de ea? Poate să dureze mai mult
    decât viaţa ta? Apoi, ce vei duce cu tine din tot ce-ai agonisit, în lumea
    viitoare? Se află acolo vreun bogat care a reuşit să-ţi ducă măcar un ban
    de aur? Vreun conducător de popoare, care să fi trecut cu ceva din ţara
    lui? Solomon - marele înţelept al lumii vechi - după ce avusese cele mai
    mari bogăţii de pe vremea aceea şi gustase toate desfătările posibile,
    afirmă cu amărăciune un mare adevăr, zicând: „Deşertăciunea
    deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni“. La auzul acestor cuvinte
    mulţi care trăiau în păcate şi în tot felul de desfătări trecătoare şi-au
    schimbat viaţa, trăind în curăţie sufletească şi trupească.

                          Cântarul lumii este fals şi amăgitor

         Bunurile trebuie cumpănite cu cumpăna dumnezeiască, nu cu aceea
    a acestei lumi, căci cântarul lumii este fals şi amăgitor. Dacă i-am întreba
    pe bogaţii, învăţaţii, conducătorii şi împraţii care au trecut deja la cele
    veşnice, ce le-a mai rămas din măreţia şi bogăţia lor, toţi ar răspunde:
    „Nimic, nimic!“.
    Când a murit Alexandru Macedon, s-au adunat mulţi filosofi,
    dintre care unul a zis: „Ieri nu încăpea pe Alexandru lărgimea şi
    lăţimea lumii, iar acum numai trei coţi de pământ l-au încăput“.
    Altul iarăşi a zis: „Ieri putea împăratul Alexandru să izbăvească
    mult popor de la moarte, iar astăzi nu poate să-şi ajute lui“. Şi, în
    fine, un altul a zis: „Ieri călca pe pământ cu slavă nepovestită, iar
    astăzi îl acoperă pământul ca pe omul cel mai defăimat şi
    necinstit“. Şi aşa fiecare filosof a vorbit mai multe cuvinte
    vrednice de amintire ca să arate deşertăciunea vieţii celei
    vremelnice şi a slavei omeneşti.
               Căci despre oamenii cei mari ai lumii, care mor, abia se mai aude
    câtva timp vorbindu-se despre ei, apoi se pierde şi amintirea lor. Dacă au
    ajuns nefericiţii în iad, se tânguie amarnic: „Ce ne-a adus nouă bogăţia,
    mărirea şi puterea? Toate au trecut ca umbra şi nu ne-a rămas
    altceva decât tânguire, chin şi disperarea veşnică. O, Doamne, de ce
    oare cei mai mulţi oameni nu se gândesc la sufletul lor în timpul vieţii iar
    în ceasul morţii sunt cuprinşi de spaimă în faţa adevărului, zicându-şi:
    „Cât de amarnic am greşit, neglijând sufletul meu cel nemuritor!
    Omule, mai stai să cumpăneşti vremelnicia cu veşnicia?
    Aşa zice profetul: Şi va merge omul la locaşul său de veci“
    (Ecclesiast 12:5), spre a arăta, că fiecare merge în casa în care vrea să
    meargă; el nu va fi dus, ci va merge acolo după voia sa liberă. Este ştiut
    că Dumnzeu voieşte ca noi oamenii, să ne mântuim, toţi să fim fericiţi,
    dar El nu vrea să ne silească, nici chiar la fericire. Înaintea omului este
    viaţa şi moartea. Ceea ce va alege el i se va da. Dumnzeu ne-a arătat
    două căi: una care merge către rai şi alta care merge către iad. Totuşi este
    un lucru de mirare că toţi oamenii păcătoşi doresc să fie fericiţi, să
    meargă în rai, dar ei se aruncă de bună voie în iad, zicând: „Mai târziu
    mă voi gândi la îndreptarea răului şi voi reuşi“. Această socoteală
    greşită pe mulţi i-a dus la pierzare. MAI STAI SĂ CUMPĂNEŞTI
    VREMELNICIA CU VEŞNICIA? Nu-ţi dai seama omule, cât de mare
    este diferenţa dintre una şi cealaltă? Nu te gândeşti că fericirea sau
    nefericirea veşnică este problema cea mai importantă a vieţii tale???
    Cum poţi să mergi către osândă şi chinuri, când poţi alege fericirea
    veşnică? Cei mai multi oameni se gândesc la aceste lucruri în apropierea
    ceasului morţii, dar atunci pentru unii este prea târziu. Calea şi-au ales-o
    aşa cum au voit. Nu se mai poate îndrepta nimic. Să ne trezim acum, în
    această clipă. Să nu mai amânăm, căci mâine poate va fi prea târziu. Să
    ne întărim în credinţă zicându-ne în sinea noastră: „Cred în viaţa de veci,
    cred că după această viaţă va fi o altă viaţă, ce nu va avea sfârşit“.

                                             Viaţa veşnică

             În timpul războiului, a fost rănit un soldat care făcea parte dintr-o
    patrulă de noapte. Tovarăşii săi, ascunşi în tranşea din apropiere, îi aud
    gemetele. Se tem să meargă să-l ia, îi aud gemetele. Se tem să meargă
    să-l ia, pentru că sunt sub tirul continuu al duşmanului. În sfârşit, unul se
    hotărăşte şi declară: „Merg să-l iau“. „Gândeşte-te bine, ai o singură
    viaţă“, spune locotenentul. „Nu este adevărat, domnule locotenent, mai
    este şi cea veşnică“, a răspuns soldatul. Şi a plecat să-l salveze pe
    tovarăşul rănit. Să nu uităm un lucru: pentru a ne câştiga veşnicia
    fericită, definitorie este ultima clipă a vieţii noastre. Sunt oameni care
    toată viaţa se pregătesc pentru întâlnirea cu veşnicia.

                                          Potopul morţii

          În vreme de potop toţi oamenii rostesc ţi înţeleg cuvântul mântuire.
    Ce-şi salvează oamenii în vreme de potop, sandalele sau fusul? Nu-şi
    salvează nici sandalele, nici fusul, ci lucrul care le este cel mai de preţ:
    viaţa. De la potopul morţii nu se poate salva nici un trup. Ce aşteaptă
    oamenii, de ce nu se mântuiesc? De la potopul morţii numai sufletul se
    poate mântui. Oamenii înţelepţi nu leapădă îndemnul mântuirii. Cei
    amăgiţi deşi stau deasupra mormintelor deschise, râd şi spun: nouă ne
    este bine şi aici pe pământ. De aceea când vedem un om mort să spunem:
    «Pe acest frate al meu l-a ajuns „potopul“ care nici pe mine nu mă
    va ocoli. A reuşit el oare să-şi salveze sufletul?».

                                                 Califul Saldin

               Când a murit Califul Saldin, potrivit poruncii din testamentul lui,
    înaintea sicriului mergea un vestitor care, purtând o suliţă iar în vârful ei
    una din cămăşile pe care le purtase califul în viaţă striga astfel: „Auziţi,
    voi, oamenilor! Marele calif Saladin, cuceritorul Asiei şi spaima
    popoarelor, biruitorul marilor împăraţi ai pământului a murit! Din
    toată slava lui şi din toţi supuşii lui el nu duce nimic cu el în
    mormânt, decât numai această cămaşă mizerabilă!“ Iată aşadar, că
    adevărat este cuvântul Psalmistului care spune: „Că la moarte el nu va
    lua nimic, nici nu se va coborî cu el slava lui“ (Psalm 48:18).

                                           Pomenirea morţii

                      Sfinţii Părinţii ne-au lăsat învăţături despre pomenirea morţii. Ei
    spun că pomenirea morţii este o anume stare a duhului nostru, cu totul
    deosebită de obişnuitul fapt de a şti că într-o zi vom muri. Minunata
    pomenire despre care este vorba, scoate duhul nostru din gravitaţia
    pământului. Fiind o putere ce se pogoară de sus, ea ne ridică mai presus
    de patimile pământeşti, ne slobozeşte de stăpânirea şi legătura pe care
    poftele o au asupra noastră.

                                                Iubiţi credincioşi,

            Cei mai mulţi dintre noi suntem din ce în ce mai atraşi de duhul
    lumii acesteia. Ne interesează doar ce se întâmplă în politică, în lumea
    modei, în lumea sportului, în lumea show-biz-ului. Suntem atât de
    aglomeraţi, din pricina serviciului, a studiilor sau a distracţiilor, încât nu
    mai avem timp să ne gândim la viaţa noastră de după moarte, la
    veşnicie.
    Pe pagina de mai sus este icoana Înfricoşatei Judecăţi. La mijloc,
    unde vom ajunge fiecare dintre noi la vremea hotărâtă de Dumnezeu, se
    află Sfinţii după cum scris este în Biblie: „Au nu ştiţi că sfinţii vor
    judeca lumea“ (1Corinteni 6:2). După ce vom fi judecaţi putem intra pe
    poarta cea strâmtă (cea din stânga, cu cruce pe ea) să mergem în fericirea
    veşnică, acolo unde se vede în partea de sus Sfânta Treime, Maica
    Domnului, Sfinţii şi toate puterile cereşti. Sfântul Apostol Luca ne
    îndeamnă: „Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi, zic
    vouă, vor căuta să intre şi nu vor putea“ (Luca 13:24). Dacă faptele
    noastre ne vor osândi pe noi, vom fi trimişi pe poarta cea din dreapta
    (cea largă care are două coarne pe ea) unde ne aşteaptă moartea cea
    veşnică şi Lucifer cu diavolii lui. Aşadar, să nu uităm că o moarte
    neaşteptată poate stinge oricând flacăra vieţii fiecăruia dintre noi.
    Dacă privim de data aceasta icoana din partea dreaptă, uitându-ne cu
    atenţie la faţa Mântuitorului, vom observa că ochiul din partea stângă
    este blând, iar celălalt este mânios.
              Să preţuim aşa cum se cuvine cele două daruri de la Dumnezeu:
    TIMPUL şi VIAŢA. Ele au o valoare covârşitoare pentru noi. Chiar şi
    păgânii cunoşteau valoarea timpului. Seneca spunea că „Timpul nu se
    poate preţui“. Cei care au cunoscut cel mai bine valoarea timpului, au
    fost Sfinţii Părinţi. Ei spuneau că „Timpul este o comoară a vieţii
    pământeşti de care depinde veşnicia omului: RAI sau IAD. Unii
    oameni îşi petrec acest timp la jocuri de noroc, la cârciumă , discotecă...
          Dacă îi întreabă cineva ce mai fac ei spun că omoară timpul, timp
    după care vor ofta în ceasul morţii atunci când „candela vieţii lor“ se va
    stinge şi vor păşi pragul veşniciei. Iată câteva versuri care ne umplu
    sufletul de bucurie şi nădejde:
           După moarte nesfârşită, / Te va cere iarăşi viaţa / Cum, după ce
    dormi o noapte, / Deschizi ochii, dimineaţa... Iar în viaţa viitoare /
    Vei avea sau nu dureri, / După „binele“ sau „răul“/ Săvârşit în viaţă
    ieri!
      În Pateric se povesteşte despre un stareţ care, dându-şi seama că
    este păcătos, în fiecare dimineaţă, îndată ce se trezea, cobora cu
    mintea la păcătoşii din iad, cugetând la chinurile de acolo, la
    veşnicele torturi, la scrâşnirea dinţilor... şi se ruga să fie izbăvit
    de ele. Stareţii ceilalţi au recunoscut că lucrarea acestui stareţ
    este cea mai de folos şi de nădejde. Prin cugetările dese la
    despărţirea sufletului de trup, la viaţa viitoare şi prin
    rugăciunile fierbinţi se dobândeşte frica de Dumnezeu.
                 Sfântul Siluan Athonitul spunea: Ţine mintea în iad şi nu
    deznădăjdui!“
                Sfântul Ioan cel Milostiv, după ce a fost ales patriarh al
    Alexandriei, a poruncit să-i zidească mormântul şi să nu-l acopere. Un
    diacon care slujea împreună cu el se ducea în toate sărbătorile, când purta
    veşminte arhiereşti şi era împresurat de slavă, zicându-i: „Stăpâne,
    porunceşte să termine mormântul, că nu ştii ziua sfârşitului tău!“
                 Sfântul Vasile cel Mare spunea că „Filosofia cea adevărată constă
    în aducerea aminte de moarte“.
                 ► În Egipt, era obiceiul ca atunci când se făcea vreun ospăţ să
    pună în mijlocul mesei un chip de lemn cioplit şi zugrăvit, astfel încât se
    părea că este chiar moartea. Acela care ţinea chipul cel cioplit spunea
    toturor poftiţilor la masă: „Domnilor, mâncaţi şi beţi din cele puse pe
    masă, dar gândiţi-vă şi la sfârşitul vostru“.
                  ► În Bizanţ, în ziua în care se încununa un împărat i se aduceau
    patru pietre de diferite culori şi era îndemnat să-şi aleagă una, pentru ca
    din acel model să-i zidească mormântul.
                 ► La Roma, când se alegea Papa, i se aducea înainte o bucată de
    câlţi şi o ardeau zicând: „Aşa trece slava lumii acesteia!“
    Toate acestea se făceau pentru ca oamenii cei mari să nu se mândrească
    pentru slava vremelnică, ci amintindu-şi de moarte să se smerească.

    BIBLIOGRAFIE: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Sfântul Ioan Iacob Hozevitul, Hrană
    duhovnicească; Antonie Plămădeală, Cuvinte duhovniceşti, Sibiu, 2000; Mitropolit Firmilian
    Marin, Merinde pentru suflet, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2004; Protosinghel Nicodim
    Măndiţă, Drumul Crucii, Editura Bunavestire, Bacău, 2001; Protosinghel Nicodim Măndiţă,
    Calea sufletelor în veşnicie, Editura Biblioteca Ortodoxiei, Bucureşti, 1990; Pr. prot. Nicolae
    Gheorhe Şincan, Pilde, povestioare duhovniceşti, istorioare nostime, Editura Reîntregirea, Alba
    Iulia, 2006.

              Completare la cateheza „Despre Veşnicie“

          Ce este viaţa? Este un dar al Lui Dumnezeu, dat nouă oamenilor,
    pentru a ne curăţi sufletele de mizeria păcatelor şi să ne pregătim prin
    Iisus Hristos, pentru a primi viaţa veşnică, fericirea veşnică.
         Ce este omul? Omul este o fiinţă creată de Dumnezeu din iubirea
    Lui cea nemărginită, om căruia i-a fost pusă în faţă fericirea şi
    moartea, fiind lăsat să-şi aleagă. Dumnezeu îl îndeamnă mereu să-şi
    aleagă fericirea prin smulgerea din păcat. Dar vrăjmaşul diavolul, îi
    suceşte mintea omului, şi-i împietreşte inima, spre a-i pierde şi a-i
    nimici sufletul (Un sfânt al închisorilor comuniste - Valeriu Gafencu).
       Ce este viaţa veşnică? Viaţa viitoare va fi o Duminică fără sfârşit,
    o lumină fără asfinţit în care Dumnezeu va fi totul în toate (Teologia
    dogmatică, vol. 3., Părintele Stăniloae).

                            VEŞNIC ESTE DOAR DUMNEZEU,
                                 RESTUL BALOANE DE SǍPUN.

                   Dacă clipa morţii ne găseşte în credinţa ortodoxă, spovediţi,
          împărtăşiţi, vom intra în fericirea veşnică, iar dacă ne va găsi
    nepregătiţi (nebotezaţi, necununaţi, nespovediţi şi neîmpărtăşiţi) sau, şi
    mai grav, trecuţi la vreun cult religios (adventişti, baptişti, penticostali,
    iehovişti, evanghelişti...) vom intra în osânda veşnică.

                                                  Veşnicia

               Veşnicia nu este în nici un fel supusă vreunui ceasornic, nici
    ameninţată de venirea serii, căci „ziua“ ei este fără sfârşit, fiind
    „neînserată“, cum frumos se exprimă cărţile noatre de slujbă: „Ziua
    cea neînserată a Împărăţiei“.
              Această „zi“, numită de părintele apostolic Barnaba „a opta“
    (Epistola 15:9), este descrisă astfel de părintele Dumitru Stăniloae:
    „Viaţa viitoare va fi o Duminică fără de sfârşit, sau paradisul regăsit
    în care Dumnezeu va fi totul în toate“.
               ► Timpul trece mai repede ca un râu curgător şi curând va veni
    asupră-ne sfârşitul. Nimeni nu se va putea întoarce din veşnicie ca să
    ia ce a uitat şi să facă ce nu a făcut.
               ► Iată ce spune Psalmistul David despre faptul că suntem datori cu
    o moarte: „Nimeni însă nu poate să scape de la moarte, nici să
    plătească lui Dumnezeu preţ de răscumpărare. Că răscumpărarea
    sufletului este prea scumpă şi niciodată nu se va putea face, ca să
    rămână cineva pe totdeauna viu şi să nu vadă niciodată moartea“
    (Psalm 48: 7-9).
             ► Când conştietizăm că ne aşteaptă veşnicia (raiului sau a iadului)
    în sufletele noastre ia naştere lepădarea de griji şi de toate deşărtăciunile,
    paza minţii şi rugăciunea neîncetată, nelipirea de trup, lepădarea de păcat
    şi aproape orice virtute izvorăşte din ea. De aceea pomenirea morţii să ne
    fie nedespărţită precum ne este răsuflarea. Mulţi se tem de orice
    pomenire a morţii, dar ce va fi în ceasul despărţirii sufletului de trup,
    când demonii vor înconjura patul de moarte şi se vor arăta păcatele
    noastre. Cu amar ne vom căi pentru că nu ne-am adus aminte de moarte
    ca să ne îndreptăm viaţa, vom izbucni în plâns, însă va fi deja prea târziu
    (1000 de întrebări şi răspunsuri despre viaţa duhovnicească, Editura
    Egumeniţa, Galaţi, 2005).
    Avva Ilie spunea că: „De trei clipe îi este teamă, cea în care îi va ieşi
    sufletul, cea în care va ajunge pentru prima dată în faţa Dreptului
    Judecător şi mai ales de aceea în care se va pronunţa mântuirea sau
    osânda sufletului său“.
              ► Atunci când eşti înconjurat de ispite, roagă-te lui Dumnezeu
    pentru curaj şi putere, să rămâi neclintit. Adu-ţi aminte: veşnicia există!
    Trebuie să ne gândim la viaţa veşnică şi să credem în ea.

               Pentru viaţa veşnică trebuie răbdate toate greutăţile

             ◙ Scrie, citeşte, cântă, suspină, păstrează tăcere, roagă-te, rabdă cu
    bărbăţie împotrivirile; vrednică este viaţa veşnică de toate aceste lupte,
    ba şi încă de altele mai mari. Va veni pacea într-o zi cunoscută de
    Domnul: şi nu va fi zi şi noapte ca în veacul acesta, ci o lumină
    neînserată, o strălucire fără de sfârşit, o pace trainică şi odihnă
    netulburată. Nu trebuie să răbdăm, oare, pentru viaţa veşnică, toate
    ostenelile? Nu este puţin lucru să pierzi sau să ştigi împărăţia lui
    Dumnezeu.
             ◙ O, de-ai vedea, cununile neveştejite ale Sfinţilor, de-ai vedea de
    câtă mărire se bucură aceia care odinioară erau neluaţi în seamă de
    această lume şi chiar erau socotiţi nevrednici să trăiască, de bună seamă
    că te-ai pleca până la pământ şi ai dori mai degrabă să fii supus tuturor,
    decât să fii mai mare decât unul numai, nici n-ai dori zile fericite în
    această viaţă, ci mai degrabă te-ai bucura să suferi necazuri pentru
    Dumnezeu şi ai socoti ca cel mai mare câştig să nu fii băgat în seamă de
    oameni (Toma de Kempis, Urmarea lui Hristos, Editura Mitropoliei
    Banatului, Timişoara, 1991).
              ◙ În funcţie de voinţa noastră, a fiecăruia, sufletul ne poate fi încă
    din această viaţă ca un lac liniştit, înconjurat de verdeaţă, în care se
    reflectă albastrul senin al cerului, sau poate fi un mâl de culoarea iadului.
    Voinţa proprie trebuie să fie racordată la voinţa dumnezeiască şi atunci
    avem semnul unei credinţe greu de clintit.
             ◙ Istoria lumii se aseamănă cu un fluviu care, izvorând din oceanul
    veşniciei, s-abate în pământul păcatului, pentru a se întoarce în cele din
    urmă, purificat, să se reverse în acelaşi oacean din care a pornit.

                                Când se isprăveşte, abia începe

          Doi oameni tăiau lemne în pădure. Doborând un copac, unul din ei,
    care părea a fi un om fără de credinţă, zise: „Iată, aşa e şi cu viaţa
    noastră... Trăim, ne zbatem, şi la urmă vine moartea şi ne doboară ca
    pe buşteanul acesta, şi nimic nu se alege de noi...“ Celălalt care era un
    credincios, i-a răspuns: „Nu-i aşa prietene. Abia după ce am doborât
    acest buştean vom putea vedea dacă e bun de clădit sau dacă e
    scorburos şi bun numai de aruncat pe foc. Aşa e şi cu noi. Abia după
    ce murim vede Dumnezeu ce trebuie să facă cu noi: să ne aşeze de-a
    dreapta Lui, întru viaţa veşnică, sau să ne arunce în focul cel
    nestins...“ Tovarăşul căzu pe gânduri şi peste puţină vreme se întoarse şi
    el la credinţă (Alexandru Lascarov-Moldovanu,Viaţa creştină în pilde,
    Editura Multiprint, Iaşi, 2004).

                                  Vezi cum în zbor se duce timpul,
                                   Aşa trecut-au mii de ani;
                                  Şi ne vom trece toţi ca gândul,
                                  Nici urme n-om lăsa măcar.
                                  Aşa se duc o zi cu alta
                                  Şi toate trec în veşnicii;
                                  În grabă vine şi sfârşitul
                                   Întregii noastre omeniri.

               ♦ Zice Avva Cleopa: „Mergeţi drept înainte între două ziduri; în
    dreapta cel al temerii de Dumnezeu, iar în stânga cel al temerii de
    moarte“.
               ♦ Pentru iubirea adevărată vom primi răsplata veşnică, pentru iubirea
    nesocotită vom primi pedeapsa veşnică. Fiindcă în veşnicia de dincolo de
    timp, nimic nu-i schimbător, ci totul e veşnic: şi fericirea şi chinul.
               ♦ Dacă ar şti oamenii ce îi aşteaptă după moarte, zi şi noapte s-ar
    ruga lui Dumnezeu. Dar ei cred că după ce ai murit totul s-a sfârşit. După
    moartea pământească viaţa abia începe. Prin suferinţele de pe pământ ne
    ştigăm veşnicia. Cel care Îl cunoaşte pe Dumnezeu le rabdă pe toate cu
    mulţumire.
              ♦ Totdeauna să avem aducere-aminte de moarte, şi să ţinem continuu
    în minte gândul la că, orice am face, Dumnezeu este de faţă.

                                       Toţi murim!

           Unii oameni însă, deşi ştiu că viaţa aceasta este trecătoare, o trăiesc
    pe una veşnică. Adună bogăţii, adună laude, adună cuceriri, toate pentru
    a-şi satisface propriile patimi. Alexandru Macedon a alergat mai în toată
    lumea şi a înconjurat-o cu arme biruitoare, pentru a o supune. Acest
    împărat aflând oarecare bărbaţi, filozofi iscusiţi întru toate, ale căror
    cuvinte priveau pe toţi cei ce le auzeau, ducându-se acolo, a voit să-i
    cerceteze. După această cercetare cea cu fapta şi din răspunsurile lor s-a
    încredinţat că sunt bărbaţi de o ascunsă şi prea adâncă înţelepciune
    ştiutori şi a zis către dânşii:
    - Cereţi vreun dar de la mine şi îndată îl veţi
    lua. Şi cătrea aceasta au răspuns filozofii: Voim să ne faci să nu murim!
    A râs Alexandru Macedon de aceste vorbe şi i-a batjocorit pe filosofi
    zicând către dânşii:
    - Eu până acum v-am socotit înţelepţi, dar acum am
    cunoscut neînvăţarea şi necunoştiinţa voastră. Mie, ceea ce-mi cereţi
    să vă dăruiesc, îmi este cu neputinţă. Cum vă voi dărui vouă ceea cemi
    cereţi? Au zis către dânsul filosofii, cu o mirare prefăcută: - Şi tu eşti
    muritor? 
    - Negreşit, sunt muritor, a răspuns Împăratul. Zis-au ei atunci
    către dânsul: - Pentru ce dar, ca şi când ai fi nemuritor, tulburi toată
    lumea şi cu atâta sârguinţă şi sete a inimii tale te sileşti să o supui?
    După ce a înfipt acest cui în sufletul lui Alexandru Macedon, filosofii sau
    dus.
    Iată de ce, este esenţial cum trăim viaţa aceasta, căci după
    moarte nu mai putem face nimic pentru noi înşine. Viaţa de acum
    devine preţioasă pentru cel ce o priveşte în lumina veşniciei, ca
    mijloc şi bun prilej pentru mântuire. Şi atunci, nu merită orice
    osteneală, frig, foame, bătăi, boli, suferinţe, nedreptăţi, renunţări de
    tot felul, pentru o viaţă veşnică ce ne aşteaptă?

                                             Filosoful şi viaţa veşnică

                    Un mare filosof, muncit de gândurile vieţii veşnice, a scos din
    adâncul cugetului său acest adevăr: Dacă am fi siguri, absolut siguri de
    viaţa veşnică, n-am mai putea să ne gândim la altceva. Dacă ar ajunge
    la ochii sufletului nostru o cât de slabă licărire a vieţii de dincolo, cum sar
    mai schimba lumea! El nu era creştin; el nu cunoştea strălucirea
    Sfintei Biserici Ortodoxe a lui Hristos. Noi însă, cei ce trăim în
    Ortodoxie, ştim sigur că nu vom muri, ştim sigur că porţile de lumină ale
    vieţii veşnice ne sunt deschise, nouă ni s-a dat arvuna vieţii. Şi nu numai
    ştim, nu numai cunoaştem, ci chiar simţim, trăim, puterea şi lumina vieţii
    veşnice. N-avem numai o licărire de dincolo, nu. Ci însuşi Dumnezeu,
    lumina cea negrăită, s-a coborât pe pământ, s-a îmbrăcat în haină de lut şi
    s-a făcut om. El este cu noi până la sfârşitul veacurilor; El a sălăşluit
    cerul pe pământ. Unde? În Sfintele lui Biserici Creştin Ordodoxe, pe
    Sfintele Altare. Aici este vatra pe care arde focul cel neapropiat al
    Dumnezeirii, flacăra cea negrăită a Duhului. De aici se revarsă peste
    lume, nu numai licăriri, ci torente de har, vâlvătăi ale Duhului Sfânt.
    Căci Trupul şi Sângele Domnului ce se aduce jertfă pe Sfântul Altar, foc
    este care curăţeşte şi sfinţeşte toată făptura. Cu adevărat Dumnezeu pe
    pământ a venit şi omul la cer s-a suit; Dumnezeu om s-a făcut şi cele
    pământeşti la cer le-a înălţat. Aceasta este marea vestire, marea bucurie,
    marea taină pe care o trăim în Ortodoxie: taina suirii omului la cer, prin
    coborârea cerului la el. De aceea ne rugăm şi cântăm cu bucurie, cu
    luminată glăsuire: În Biserica măririi Tale Doamne stând, în cer a sta ni
    se pare... (Mitrop. prof. dr. Nicolae Mladin, Prin zbuciumul vremii -
    Predici, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007) .
                                  O, om !
                                 (Sfântul Ioana Iacob Hozevitul)
                                  O, om! ce mari răspunderi ai,
                                  de tot ce faci pe lume,
                                 de tot ce spui în scris sau grai,
                                 de pilda ce la alţii dai,
                                  căci ea, mereu, spre iad sau rai
                                  pe mulţi o să-i îndrume.
                                  Ce grijă trebuie să pui,
                                 în viaţa ta, în toată,
                               căci gândul care-l scrii sau spui,
                                s-a dus... în veci nu-l mai aduni,
                               şi vei culege roada lui,
                               ori viu, ori mort, odată.
                                Ai spus o vorbă, vorba ta,
                                mergând din gură-n gură,
                               va-nveseli sau va-ntrista,
                               va curăţi sau va-ntina,
                               rodind sămânţa pusă-n ea,
                               de dragoste sau ură.
                               Scrii un cuvânt... cuvântul scris
                               e-un leac sau e otravă,
                               tu vei muri dar tot ce-ai scris,
                               rămâne-n urmă drum deschis,
                               spre moarte sau spre paradis,
                               spre-ocară sau spre slavă.
                              Ai spus un cântec, versul tău,
                              rămâne după tine,
                               îndemn spre bine sau spre rău,
                              spre curăţie sau desfrâu,
                              lăsând în inimi rodul său
                             de har sau de ruşine.
                             Arăţi o cale, calea ta,
                              în urma ta nu piere,
                              e calea bună sau e rea,
                              va prăbuşi sau va-nălţa,
                             vor merge suflete pe ea,
                             spre cer sau spre durere.
                             Trăieşti o viaţă... viaţa ta,
                             e una, numai una,
                             oricum ar fi tu nu uita,
                             cum ţi-o trăieşti vei câştiga,
                             ori fericire pe vecie,
                             ori chin pe totdeauna.
                             O om! ce mari răspunderi ai,
                             tu vei pleca din lume,
                             dar ce ai spus prin scris sau grai,
                             sau laşi prin pilda care-o dai,
                             pe mulţi, pe mulţi spre iad sau rai,
                             mereu o să-i îndrume.
                             Deci nu uita... ! Fii ortodox,
                             cu grijă şi cu teamă,
                             să laşi în urmă luminos,
                             un semn, un gând, un drum frumos,
                            căci pentru toate, neîndoios
                             la urmă vei da seamă.

                                      Ce este moartea?

                  Ce este moartea? Uriaşă întrebare, uriaşă lege a firii. Fizic est
    destrămarea vieţii, negarea ei şi a lumii. Spiritual este trecerea din timp
    în veşnicie... o veşnicie bună sau rea. Un credincios smerit spunea aşa:
    „Eu sunt un pumn de praf, care la vremea lui, vântul morţii îl poate
    împrăştia“. De aceea, pune în inima ta, o , omule gândul că trebuie să
    pleci şi nu conteni să-ţi spui: „Iată, îngerul a venit să mă ia, este la uşă.
    De ce sunt aici şi nu fac nimic? Voi pleca pentru totdeauna, nu există
    întoarcere“.
                   Este important să fii sănătos, însă nu acesta este lucrul cel mai
    important, fiindcă, într-o zi, fiecare va trebui să moară. Este important să
    avem bani, însă nici acesta nu este lucrul cel mai important, fiindcă într-o
    zi va trebui să lăsăm tot ceea ce posedăm. Este important să ne bucurăm
    de viaţă, însă nici acest lucru nu ţine veşnic. Dacă ne gândim cât de scurt
    este timpul şi cât de lungă e veşnicia, atunci nu există decât un lucru care
    este cu adevărat hotărâtor: Trebuie să ne îngrijim de obţinerea locului în
    care ne vom petrece veşnicia. Tu şi cu mine trebuie pur şi simplu să ştim
    dacă veşnicia noastră se numeşte CER sau IAD. Iisus a pus întrebarea
    cea mai hotărâtoare: Şi ce-i foloseşte unui om să ştige toată lumea,
    dacă îşi pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul
    său?" (Marcu 8:36-37).

                                     Bucuraţi-vă şi vă veseliţi

      „Bucuraţi-vă şi vă veseliţi că plata voastră multă este în ceruri“. Atât ne
    poate oferi Domnul: cerurile şi pe Sine Însuşi! Pentru la El, acolo, găsim
    iubirea, mila, îmbrăţişarea de care avem nevoie. Restul nu mai contează.
    Viaţa este o clipă înaintea intrării în veşnicie. O încercare de a afla
    fericirea. Unii eşuează, alţii gustă încă de aici fericirea. Prigoniţi, cu
    lacrimi în ochi sau în suflet, însetaţi şi înfometaţi sufleteşte,
    ocăţi...însuşiri ale lui Hristos Cel printre oameni şi ale creştinilor Lui.

    Însă numai iubirea contează! Amin!

    Lista mea de bloguri

    Arhivă blog

    DACA VREI SA ASCULTI...PORNESTE...

    Ruga catre Dumnezeu

    Previzualizaţi

    Doamne, Da-le tuturor celor care mi-au vrut raul, atata fericire pe masura raului pe care ei mi l-au dorit.
    Doamne, Da-la celor care nu ma plac, atata placere pe masura neplacerilor pe care ei mi le doresc.
    Doamne, Da-le celor care m-au crezut prost, atata intelepciune functie de cata prostie au crezut ca am eu.
    Doamne, Fie-ti mila de cei care nu mi-au aratat ce e mila.
    Doamne, Da-le celor care mi-au refuzat dragostea, toata dragostea pe care eu nu am putut sa le-o ofer.
    Doamne, Te mai rog ca tuturor celor pe care eu i-am intristat sa le dai numai lucruri vesele de care sa se bucure cat mai mult.
    Doamne, tuturor celor care m-au lovit, mangaie-i si iarta-i, pentru ca eu i-am iertat demult, si nu lasa sa fie loviti de nimeni.
    Doamne, celor care ma urasc, da-le numai iubire pentru ca ura ii duce la pierzanie.
    Doamne, nu ma lasa sa urasc pe nimeni, indiferent de cat de mult ma displace celalalt.
    Doamne, daca nu te superi, te mai rog ceva, desi stiu ca sunt doar un biet pacatos care de multe ori uita de Tine. Te mai rog ca toti cei cu care ma voi intalni in acest an sa aibe parte numai de noroc, fericire, iubire si sanatate si sa fie mereu plini de energie si iubiti de toti.