duminică, 14 iunie 2015

URCUŞUL DUHOVNICESC


BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



Să ne cercetăm pe noi ânşine unde suntem, ca să ştim ce trebuie să facem pentru a fi unde trebuie să fim!

Se vorbeşte despre o carte a vieţii. Şi există o carte a vieţii, dar nu ân afară de noi, ci ân noi. Cineva poate citi de pe figura omului, de pe fizionomia lui, realizările lui interioare. Cineva care Îi slujeşte lui Dumnezeu nu se poate să nu aibă o prezentare care să aducă aminte de Dumnezeu, să aducă aminte de o viaţă superioară.

Fericitul Augustin zice că „tatăl omului mare este copilul” şi are dreptate. Are dreptate ân ânţelesul că omul mare moşteneşte pe copil. Nu poţi ajunge om mare ânainte de a fi mic. Şi dacă ajungi mare ânseamnă că ai fost mic şi acumulezi ân tine pe cel mic făcut mare. Şi apoi omul mare străbate prin viaţă şi acumulează multe lucruri din afară, acumulează multe lucruri pe care el ânsuşi şi le-a pregătit prin atitudini, prin felul de a fi, prin acumulările pe care le-a făcut şi le-a ânsumat ân sine.

Noi suntem ântr-un fel proprii noştri părinţi. Din punct de vedere al formării duhovniceşti noi suntem proprii noştri părinţi. Bineânţeles, aducem din străfunduri de existenţă, din moşi-strămoşi, aducem aşa cum aducem figura părinţilor noştri ântr-o altă ediţie, aşa cum aducem figura bunicilor noştri ântr-o altă existenţă, tot aşa aducem şi o realizare din ceea ce facem noi şi o proiectăm apoi mai departe, fiecare ân felul nostru. De aceea e nevoie şi de o ândrumare, de o atenţionare, de nişte jaloane pe care să le aibă ân vedere fiecare şi să ştie că de el depinde fericirea sau nefericirea lui ân viaţă, fericirea sau nefericirea lui la bătrâneţe. Sigur, sunt lucruri şi ân afară de noi, şi anume noi suntem o sinteză, o sinteză a celor dinaintea noastră.

Domnul Hristos vrea să ne âmpodobim cu virtuţile copilăriei la tinereţe şi la bătrâneţe, ân toată vremea, pentru că omul ân fiecare clipă este un rezumat al propriei sale existenţe.

Noi suntem aşa cum e lumina, lumina care e compusă. Cei care aţi studiat fizică ştiţi că lumina e compusă, nu e ceva simplu aşa cum se vede, simplu, e ceva simplu realizat din componente. Aşa e şi viaţa omului. Cum există un spectru al luminii, există şi un spectru vital, nişte antecedente care intră ân componenţa noastră şi de care nu putem face abstracţie. Şi apoi toate lucrurile acestea, ân sinteza care suntem noi la tinereţe şi la bătrâneţe, le ducem mai departe ân veşnicie ân noi şi le lăsăm lucrătoare pentru cei din jurul nostru. Aşa că e foarte mare lucru ca cineva să aibă această conştiinţă, să se gândească şi la responsabilitatea proprie, pentru el şi pentru alţii.

Într-o alcătuire din slujba de la ânainte-prăznuirea Schimbării la Faţă se spune aşa: „Munte ânalt având noi inima curăţită de patimi, să vedem Schimbarea la Faţă a lui Hristos care luminează mintea nostră”. Fiţi atenţi: „Munte ânalt având noi inima curăţită de patimi”. Asta ânseamnă că Domnul Hristos nu s-a schimbat o singură dată la faţă ân Muntele Taborului. Asta este Schimbarea la Faţă din istorie, dar transfigurarea Lui, schimbarea Lui la faţă se realizează ân orice suflet care are inima ca un „munte ânalt”, inima curăţită de patimi fiind ca un munte ânalt ân care apare Domnul Hristos altfel decât L-au văzut cei care n-au avut inima curăţită de patimi.

Omul trebuie să se angajeze la ceva, să nu aştepte rezultatele finale ânainte de a face ceea ce duce la rezultatele finale.

Iubiţi credincioşi, uităm, prea mult uităm. Uităm când vrem să cunoaştem mult.


Arhimandritul Teofil Paraian
 din cartea „Veniţi de luaţi bucurie”.
 


miercuri, 3 iunie 2015

DESPRE SLAVA DESARTĂ....

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

                 CUVÂNT  CĂTRE  CREŞTINII  ORTODOCŞI
                                                   DESPRE
                                        SLAVA      DEŞARTĂ



                                                                                          Preot Ioan
                                  Iubiți credincioşi,
       Slava deşartă este căutarea cinstirii de către semeni, căutarea faimei,
a demnităţilor, a vazei şi a locurilor de frunte. Slava deşartă are nevoie
de ceilalţi: să mă laude, să mă aprecieze, să mă stimeze, etc, însă
mândria nici nu mai are nevoie de cei ce mă laudă; eu ştiu despre mine
că sunt extraordinar, poate să spună ceilalţi orice, eu sunt oricum cineva
şi aceasta duce la schizofrenie (schizofrenii îşi imaginează o lume în care
celălalt să-l laude, să-l aplaude, să-l preamărească...). Aşadar, se
numeşte deşartă pentru că se sprijină pe ceva cu totul nestatornic şi
urmăreşte nimicul, umbra, după cum în nenumărate rânduri au arătat
Sfinţii Părinţi. Slava deşartă este o patimă deosebit de subtilă, greu de
sesizat, care poate să ia formele cele mai diverse, atacându-l pe om din
toate laturile. De aceea, Sfântul Ioan Scărarul o socoteşte „o capcană
greu de ocolit şi foarte primejdioasă“. Patima slavei deşarte are multe
şi felurite feţe, este plină de şiretlicuri şi presară cursele cele mai viclene.
Cel ce nu ia aminte la patima slavei deşarte pierde tot binele şi-şi
primejduieşte însăşi fiinţa sa, după cuvântul Psalmistului David, care
spune: „Dumnezeu a risipit oasele celor ce plac oamenilor“ (Psalm
52:7), iar Sfântul Evanghelist Luca zice: „Oricine se înalţă pe sine se
va smeri“ (Luca 14:11). Cu toţii trebuie să nu uităm că mândria şi slava
fac deşarte toate strădaniile duhovniceşti şi lipsite de orice preţ virtuţile
noastre.
Păcatul slavei deşarte se poate asemăna cu păunul, care este atât
de plin de îngâmfare, încât toată plăcerea sa constă în a-şi admira
penele şi a-şi face coada roată, pentru ca alţii să-l laude.
Despre slava deşartă se spune în cartea Suma viciilor că şi atunci
când oamenii au învins toate patimile, le-a mai rămas patima slavei
deşarte. Referitor la slava deşartă iată ce ne spune o istorioară din                                                                                             Vieţile  Sfinţilor:
                                                       
„Odată, un înger în chip de om însoţea un sihastru. Şi mergând
ei pe drum, au găsit un cal mort, care mirosea greu de tot. Călugărul
a început să se ţină de nas din cauza acelui miros atât de urât.
Îngerul părea că nu ia în seamă nimic. Mergând ei mai departe, au
întâlnit într-o grădină o femeie tânără şi foarte frumoasă, îmbrăcată
minunat şi plină de îngâmfare. Atunci îngerul a început să-şi astupe
nasul. Sihastrul s-a uitat la el şi s-a mirat mult. Şi având bănuială
rea împotriva lui, i-a zis: «De ce îţi astupi nasul pentru un lucru atât
de frumos cum este această tânără şi nu l-ai astupat din cauza
hoitului aceluia, pe care l-am întâlnit mai în urmăÎngerul i-a
răspuns: «Pentru că înaintea lui Dumnezeu îngâmfarea miroase mai
greu decât toate hoiturile din lume». Şi spunând aceasta a dispărut
îndată dinaintea lui. Atunci sihastrul a cunoscut că acesta a fost un
înger trimis de Dumnezeu“.
                               Cugetări ale Sfinţilor Părinţi
                        despre slava deşartă şi lauda de sine

            Sfântul Isaac Sirul: „În sufletul cuprins de slava deşartă se
întorc din nou patimile, care au fost odată biruite de el şi care au
ieşit odată dintr-însul“.
     Sfântul Ioan Gură de Aur:„Ce poate fi mai sălbatic decât slava
deşartă care atunci mai ales se sălbăticeşte când este servită mai
mult? O asemenea însuşire n-o au nici fiarele, care, dimpotrivă, se
îmblânzesc când cauţi la ele. Pe câtă vreme slava deşartă procedează
cu desăvârşire altminteri, fiarele cele dispreţuite se îmblânzesc, iar
fiinţele cele cinstite se sălbăticesc şi se înarmează împotriva
cinstitorilor“
          Avva Isaia: „După cum iedera, încolăcită în jurul viţei de vie
distruge rodul ei, tot astfel slava deşartă nimiceşte ostenelile
nevoitorului“.
      Avva Leontie: „Bobiţa ce cade pe pământ putrezeşte repede. Tot
aşa şi fapta bună se prăpădeşte dacă este amestecată cu slava
deşartă.
         Sfântul Ioan Scărarul: „Slava deşartă îi face pe cei preferaţi
mândri, iar pe cei dispreţuiţi pomenitori de rău“.
         Sfântul Grigorie Teologul: „Lauda de sine, nu poate sta laolaltă
cu înţelepciunea. Cel mai uşor lucru este să te înşeli pe tine însuţi şi,
îngâmfându-te cu slava deşartă, să socoteşti că eşti ceva, nefiind
nimic“.
       Sfântul Tihon de Zadonsk: „Din cauza laudei de sine fariseul a
devenit mai rău decât vameşul“.
      Sfântul Dimitrie al Rostovului: „E mai bine să nu faci nimic
slăvit în lume decât, făcând fapte bune, să te lauzi fără măsură“.
„Slava deşartă este păgubitoare şi atunci când ea se ascunde numai
în sufletul omului, asemenea putregaiului şi viermelui din lăuntrul
rodului. Ea este şi mai vătămătoare când se manifestă în afară, în
lauda de sine a omului, când acesta face anumite fapte bune şi
altora“.
        Sfântul Nil Sinaitul: „Un sac găurit nu păstrează ceea ce e pus
într-însul şi slava deşartă pierde răsplata faptei bune“. „După cum
fumul de gunoi nu este îngăduit în loc de tămâie, tot astfel
Dumnezeu nu primeşte rugăciunea omului plin de slavă deşartă“.
„Vântul mătură urmele omului, iar slava deşartă transformă în
nimic milostenia“.
        Sfântul Marcu Ascetul: „Dacă vrei ca Domnul să-ţi acopere
păcatele, atunci nu arăta faptele bune oamenilor, dacă ai vreuna.
Căci aşa cum procedăm noi cu privire la faptele noastre bune tot
astfel face Dumnezeu cu păcatele noastre“.
       Toma de Kempis: „Un om cu adevărat virtuos se teme mai mult
de laude decât de clevetiri“.
    Sfântul Isaac Sirul:  „Socoteşte-te că eşti nimic pentru Dumnezeu
şi nu vei cunoaşte cum se va înmulţi slava ta în toată viaţa ta“.
Sfântul Isaac Sirul: „Adevărata slavă constă în faptul să
dispreţuieşti slava omenească, s-o socoteşti că e un nimic şi să faci şi
să vorbeşti toate numai ca să placi lui Dumnezeu“.
     Avva Teognost: „Dacă vrei să te ştie Dumnezeu, fii după putinţă
necunoscut printre oameni“. „Important este ceea ce suntem noi în
faţa lui Dumnezeu, iar nu ceea ce gândesc oamenii despre noi“.
Cugetări ale filosofilor despre slava deşartă
         ► „Nimeni nu poate arăta prin sine mult timp ceea ce nu are“
(Seneca).
         ► „Să nu fii îngâmfat dacă vrei să fii bun“ (Cato).
        ► „Fructul laudei de sine este batjocura“ (Platon).
        ► „Numele cel fals durează puţin timp“ (Tulio).
        ► „Înălţarea sau îngâmfarea este patima opusă mărinimiei şi
gentileţei şi este de trei feluri: când oamenii vor să-şi arate toate
măreţiile pentru a fi lăudaţi mai mult decât se cuvine; lauda de sine
când te lauzi mult pentru un lucru; când omul vrea să arate ceea ce
nu prea este, sau, mai mult, că nu are păcate“ (Persio).

                       Omul şi conştiinţa nimicniciei sale

„Cine s-a învrednicit să se vadă pe sine, este mai bun decât unul
ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri“, spune Sfântul Isaac Sirul. Viaţa
duhovnicească nu poate fi trăită, nici măcar înţeleasă până ce nu ajungem
la vederea realităţii că suntem nimic. Nu zic de conştiinţa păcătoşeniei, ci
de vederea nimicniciei tale. Din cărţile Sfinţilor Părinţi, înţelegem că
foarte puţini pătrund în viaţa duhovnicească şi de cele mai multe ori
trăim cu o falsă impresie că suntem oameni duhovniceşti. Nu există
înşelare mai mică sau mai mare, există doar înşelare, care nu poate fi
alungată decât prin trăirea acestei realităţi, că suntem nimic, că nu putem
face nimic fără ajutorul lui Dumnezeu. Cum arată această vedere care
deschide porţile vieţii duhovniceşti?Această vedere nu se arată la
începutul nevoinţelor noastre. Ea apare pe măsură ce ne recunoaştem
căderile şi neputinţele, iar această cunoaştere este cu neputinţă să o
dobândească omul cu mintea sa. Trebuie să treacă prin multe şi grele
încercări, fără a avea aceste ispite, nu este posibil să-şi cunoască
slăbiciunea firii. Şi, după ce-şi cunoaşte neputinţa, pe toate le va
cunoaşte şi toate vor fi date în mâinile lui. Atunci este aproape
adevărata smerenie. Împreună cu aceasta vine şi răbdarea, te cuprinde
şi cunoaşterea tainelor, te cuprinde şi vederea clară a lucrurilor. Vederea
permanentă a stării propriei păcătoşenii nu-ţi permite nici cel mai mic
gând de înălţare de sine, nici cea mai mică neluare-aminte. Sfântul
Macarie cel Mare ne învaţă că omul poate fi mântuit chiar dacă îi
lipsesc multe virtuţi. Însă, dacă nu are smerenie, mântuirea nu este
cu putinţă. Vameşul şi tâlharul cel răstignit de-a dreaptea Mântuitorului
nu aveau nici o altă virtute şi au fost mântuiţi numai prin smerenie. Satan
avea însuşirile cele mai bune, însă neavând smerenie a căzut. Dacă
dorim să fim smeriţi, să îndurăm observaţia sau insulta rostită către
noi de ceilalţi.

                                         Sfântul Pahomie

        Întorcându-se odată dintr-o călătorie, pe când se găsea în pustiul
Amnon, pe care trebuia să-l străbată pentru a ajunge la mănăstire, Sfântul
Pahomie a fost înconjurat de o mulţime de diavoli care-l copleşeau cu
laude de genul: „Iată-l pe omul binecuvântat de Dumnezeu!“. Sfântul
Pahomie nu lua în seamă laudele lor insistente şi mincinoase. El se ruga
cu stăruinţă în inima sa şi mărturisea lui Dumnezeu păcatele, dejucândule
planul ispititorilor. După aceea a intrat în dialog cu ei, spunându-le cu
toată simplitatea: „Voi nu puteţi să mă târâţi spre slava deşartă,
răutăcioşilor, căci îmi cunosc păcatele pentru care trebuie să plâng
de teama pedepsei veşnice. Nu am nevoie de cuvintele voastre
înşelătoare şi de vicleniile voastre, prin urmare nu mă interesează
laudele voastre“. Şi l-a tulburat acea mulţime de diavoli până la intrarea
în mănăstire.

                      Umilinţa împăratului Xerxes

      În anul 480 înainte de Hristos, Xerxes, împăratul Persiei, a pornit
asupra Greciei cu armatele sale având 1.600.000 de soldaţi. Vrând sa îmbrăţişeze dintr-o singură privire această mulţime,a dat porunca şi s- a
construit un turn foarte înalt. Dar, suindu-se în turn şi privind acea
mulţime, s-a pornit pe plâns. I-a trecut prin cap gândul că peste 100 de
ani nici unul dintre aceştia nu va mai fi în viaţă. Deci, gândul morţii l-a
smerit pe acest împărat puternic.
Aşadar, să nu te măsori cu nimeni... Smereşte-te!

                          Înțeleptul Solon şi regele Crosus

       Înţeleptul Solon a fost invitat odată la regele Crosus, care i-a arătat
toate comorile şi avuţiile sale, în speranţa că filosoful îl va lăuda şi îl va
socoti drept cel mai fericit om. Dar Solon îi răspunse: „O, Crosus,
nimeni nu poate fi socotit fericit înainte de moarte, căci în orice zi
încă i s-ar putea întâmpla o nenorocire“. Pe Crosus l-au supărat aceste
cuvinte şi nu-şi putea închipui cum este socotit înţelept un asemenea om.
Dar nu peste mult timp se convinse de înţelepciunea lui Solon, căci
multe nenorociri i-au fost rezervate. Fiul său cel mare a fost ucis la o
vânătoare de animale sălbatice. Fiul al doilea s-a născut surdo-mut. Mai
târziu, Crosus şi-a pierdut averile şi împărăţia şi a ajuns prizonier al
regelui Cyrus. Fiind condamnat la moarte, regele Crosus a exclamat: „O,
Solon! O, Solon!“. Regele Cyrus l-a întrebat ce înseamnă aceste cuvinte,
iar Crosus i-a istorisit tot. Şi astfel Solon i-a salvat viaţa.

      Cuvânt al Sfântului Ioan Casian despre slava deşartă

     „Patima aceasta - slava deşartă - este foarte felurită şi foarte subţire
şi nu o bagă de seamă uşor nici însuşi cel ce pătimeşte de ea. Atacurile
celorlalte patimi sunt mai vădite şi de aceea e mai uşoară oarecum lupta
cu ele, căci sufletul cunoaşte pe potrivnicul său şi îndată îl răstoarnă prin
împotrivirea cu cuvântul şi prin rugăciune. Dar păcatul slavei deşarte,
având multe înfăţişări, este greu de biruit. El încearcă să săgeteze pe
ostaşul lui Hristos prin orice îndeletnicire: prin glas, prin cuvânt, prin
tăcere, prin lucru, prin priveghere, postiri, rugăciune, citire, linişte, până
şi prin îndelunga răbdare. Pe cel pe care nu reuşeşte să-l amăgească prin
scumpetea hainelor, încearcă să-l ispitească prin îmbrăcăminte proastă şi
pe cel pe care nu l-a putut face să se îngâmfe prin cinste, pe acela îl duce
la nebunie prin aşa-zisa răbdare a necinstei; iar pe cel ce nu l-a putut
împinge la slava deşartă pentru destoinicia în cuvânt, îl amăgeşte prin
tăcere, făcându-l să-şi închipuie că a dobândit liniştea. Dacă n-a putut
moleşi pe cineva prin belşugul bucatelor, îl slăbănogeşte prin postul pe
care îl ţine de dragul laudelor. Scurt vorbind, tot lucrul, toată
îndeletnicirea dă prilej de război acestui drac viclean.
Slava deşartă şi trufia se petrec de obicei fără participarea trupului.
Cum ar avea nevoie de lucrarea cărnii cele care aduc prăbuşirea
sufletului numai prin voinţa şi râvna de a dobândi slava omenească? Sau
ce înrâurire de la trup a avut vechea trufie a lui Lucifer, de vreme ce ea
s-a zămislit numai în cugetul lui, aşa cum aminteşte proorocul: „Tu,
care ziceai în inima ta: mă voi sui la cer, deasupra stelelor lui
Dumnezeu şi voi aşeza tronul meu. Mă voi sui mai sus de înălţimea
norilor, voi fi asemenea Celui Preaînalt“ (Isaia 14:13-14). După cum
nu a avut pe nimeni aţâţător al acestei trufii, tot aşa numai în gândirea lui
s-a săvârşit lucrarea păcatului şi a prăbuşirii celei veşnice, şi planurile lui
ambiţioase s-au văzut cu totul deşarte.


          Cuvânt al Părintelui Cleopa despre slava deşartă

« În Sfânta Evanghelie se găsesc o mulţime de învăţături, despre
slava deşartă. Mântuitorul nostru Iisus Hristos după ce
făcea minuni preaslăvite, voia să se ascundă şi să se
facă neştiut. Odată, Mântuitorul, după ce a vindecat doi
orbi, le-a poruncit: „Vedeţi, nimeni să nu ştie“ (Matei


9:30). Altădată, vindecând un lepros i-a spus: „Vezi,
nu spune nimănui“ (Matei 8:4). Iar altă dată, după ce

a făcut minunea cu înmulţirea pâinilor, hrănind cu cinci
pâini şi doi peşti aproape cinci mii de bărbaţi, afară de
femei şi copii, a plecat de la locul acela, ducându-se cu corabia pe
celălalt mal al Galileii (Matei 14:22). A vindecat apoi un surdo-mut,
poruncindu-i: „Să nu spui nimănui“, şi un slăbănog la Scăldătoarea
oilor, Vitezda, ascunzându-se după aceasta printre oameni (Ioan 5:13). A
vindecat pe fiica cananeencii şi toată lucrarea minunii a pus-o pe seama
credinţei ei (Marcu 7:29). Ba, mai mult ceartă chiar şi pe diavoli când
aceia Îl arătau că El este Fiul lui Dumnezeu (Luca 4:41).
Mântuitorul nostru a făcut toate acestea, în toată viaţa pământească,
ca să ne înveţe să fugim de prăpastia slavei deşarte, rămânând pildă de
urmat pentru oameni în toate veacurile. El i-a înarmat pe Sfinţii Săi
ucenici şi Apostoli, precum şi pe toţi cei ce credeau în El, împotriva
acestei blestemate patimi, zicând: „Tu însă, când posteşti, unge capul
tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci
Tatălui tău Cel ce este în ascuns, şi Tatăl tău care vede în ascuns îţi
va răsplăti ţie la arătare“ (Matei 6: 17-18).
Asemenea le spune şi despre milostenie: „Tu, însă, când faci
milostenie să nu ştie stânga ce face dreapta. Nu trâmbiţa înaintea ta
precum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie slăviţi de
oameni. Adevăr grăiesc vouă că îşi iau plata lor“ (Matei 6:2)».

         Slava care vine de la oameni şi slava de la Dumnezeu

     Slava care vine de la oameni şi slava de la Dumnezeu sunt cu totul
opuse una alteia, şi una o scoate pe cealaltă din sufletul omului. Omul
trebuie să se lepede de orice slavă lumească ca să ajungă la slava
dumnezeiască, pentru care este menit prin natura sa. Atâta vreme cât
rămâne lipit de slava lumească, el nu poate gusta slava cerească.
„Precum focul nu naşte zăpada, aşa nici cel ce caută cinstea aici nu
se va bucura de cea de acolo“, spune Sfântul Ioan Scărarul. De aceea,
numai prin smerenie ajunge omul să se împărtăşească de slava
dumnezeiască, aşa cum spune Sfântul Vasile cel Mare: „Dacă voieşti să
fii cunoscut de Dumnezeu, trebuie să rămâi neştiut de oameni“.
Omul tinde spre slavă prin însăşi firea sa, însă numai slava de la
Dumnezeu este cea care i se cuvine cu adevărat, şi numai în Domnul să
se laude, aşa cum spune Sfântul Apostol Pavel: „ne lăudăm întru
Hristos Iisus şi nu ne bizuim pe trup“ (Filipeni 3:3).
Origen ne îndeamnă astfel: „Trebuie să fugim de orice mărire
care vine de la oameni, chiar dacă se pare că ea este adusă pentru
ceva frumos şi să căutăm singura mărire adevărată, dată de
Dumnezeu Cel care preamăreşte cu adevărat pe cel vrednic de
mărire şi într-un fel cu mult mai mult decât vrednicia lui“.

                              Leacuri împotriva slavei deşarte

           Un părinte spunea pe bună dreptate că slava deşartă ne face
găunoşi. De aceea când vedem vreun gând că ne făgăduieşte slava
omenească, să ştim sigur că ni pregăteşte ruşine
La întrebarea cum se vindecă cel mândru, Sfântul
Vasile cel Mare a răspuns că se vindecă dacă
crede în judecata celui care a spus: „Dumnezeu
celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi
le dă har“ (Iacov 4:6), altfel spus, dacă se teme
de judecata la care va fi supusă mândria. Există
multe leacuri de folos împotriva slavei deşarte.
            ► Un prim leac de mare folos în lupta
împotriva acestei patimi este aducerea aminte de
moarte, ceasul înfricoşător şi de neocolit când
omul vine la judecată înaintea lui Dumnezeu.
           ► Leacul de căpetenie împotriva slavei
deşarte este primirea necinstirii, iar despre aceasta spune Sfântul Ioan
Scărarul spune: „de nimic nu se scârbeşte, nu se necăjeşte şi nu se
topeşte Satana mai mult ca atunci când omul însuşi doreşte şi iubeşte
necinstirea şi umilinţa; Dumnezeu se bucură văzând că alergăm spre
necinstiri, ca să strâmtorăm, să lovim şi să pierdem închipuirea
deşartă de sine“. Aşadar, omul trebuie să vadă în umilinţele pe care le
are de îndurat, dispreţ, ocară, batjocură şi altele de acest fel, ca leacuri
ale proniei dumnezeieşti: „De-ţi vei aduce aminte de cel ce te-a necăjit
sau te-a necinstit sau te-a păgubit, dator eşti să-ţi aduci aminte de el
ca de un doctor trimis de Hristos, pentru că însuşi necazul tău arată
că-ţi este bolnav sufletul. Că dacă nu boleai nu pătimeai“.
         ► Un alt leac împotriva slavei deşarte este acela de a avea mereu
în faţa ochilor păcatele noastre şi atunci nu se va semeţi inima noastră.
Despre acest leac, Sfântul Ioan Scărarul spune: „Când lăudătorii, mai
bine zis amăgitorii, încep să ne laude, să ne aducem aminte de
mulţimea fărădelegilor noastre, şi ne vom afla nevrednici de cele
spuse sau făcute spre cinstirea noastră“.
         ► Un alt leac împotriva slavei deşarte este rugăciunea. Prin
rugăciune, omul primeşte ajutorul lui Dumnezeu, fără de care este cu
totul neputincios în a birui vreo patimă: „Fără Mine nimic nu puteţi
face“ (Ioan 15:5). Rugăciunea îl ajută pe om să se dezlipească de această
lume, care-i hrăneşte prin lucrurile din ea, slava deşartă.

                De la bătrâni anonimi din Pustia Egiptului,
                                  despre slava deşartă

        ► De te înşală cugetul cumva cu înălţarea, fă şi tu un lucru oarecare
prin care să te necinstească oamenii. Căci să ştii aceasta, că de nimic nu
se scârbeşte, nu se necăjeşte şi nu se topeşte Satana mai mult ca de
aceasta, când îşi doreşte însuşi omul şi îşi iubeşte necinstea şi smerenia.
     ► De te judecă pe tine şi te învinuieşte cu ceva cugetul, sau pentru
vreun lucru te înalţă gândul tău, atunci îndată să te laşi de acel lucru şi să
te apuci de altul, prin care să nădăjduieşti că Dumnezeu îţi va ajuta ţie
printr-însul.
    ► Mai mult decât toate, nevoieşte-te să propăşeşti în smerenie, căci
aceasta este sporirea cea adevărată a sufletului, ca în tot ceasul să fii mai
smerit şi tuturor plecat, zicând în sine că tot omul este mai vrednic şi mai
bun decât tine. Fără această smerenie, departe eşti de Dumnezeu şi fără
smerenie nu este nicio nădejde de mântuire.
   ► De n-ai, frate, umilinţă în inima ta, atunci să ştii şi să pricepi că ai
oarecare înălţare în inimă şi ea nu lasă umilinţa, ci îţi împietreşte inima
către umilinţă.
    ► Zis-a iarăşi un bătrân: fiilor, să ştiţi că smerenia pe mulţi fără
nicio osteneală i-a mântuit şi mărturisesc aceasta vameşul şi fiul cel
rătăcit, care puţine cuvinte au grăit către Dumnezeu şi s-au mântuit. Iar
ostenelile şi faptele cele bune ale omului îl pierd, dacă nu va avea
smerenie, căci osteneala şi faptele cele bune pe mulţi i-au tras la mândrie
şi au pierit.
     ► Cel ce este mult cinstit şi slăvit de oameni în lumea aceasta, acela
în lumea viitoare va fi lipsit de slavă şi de cinste. Pentru că cinstea şi
slava sa şi-a luat-o de la oameni în lumea aceasta. Iar cel ce nu este
slăvit nici cinstit de oameni în lumea aceasta, acela va fi cinstit în lumea
viitoare.
    ► Nu te sili să ai îndrăzneală multă către cel mai mare şi nu merge
adeseori la dânsul, că dintru aceasta încep a se naşte înălţarea şi mândria
în inima ta şi începi a dori să fii mai mare şi poruncitor altora.

            Remediul slavei deşarte după Evagrie Ponticul

        Evagrie Ponticul, în cartea intitulată Despre cele opt gânduri ale
răutăţii şi replici împotriva lor, tratează modul în care am putea scăpa de
patima slavei deşarte. El spune: „Greu lucru este să scapi de gândul
slavei deşarte, căci tocmai ceea ce faci spre surparea lui ţi se face
început al altei slave deşarte“. Evagrie Ponticul vorbeşte aici despre
subtilitatea demonului slavei deşarte: „Sunt uimit de iscusinţa
demonilor când îi văd că se folosesc de orice. Pânza aspră (în care neam
îmbrăcat) le serveşte drept slavă deşartă, la fel şi haina de mătase;
şi cuvântul şi tăcerea; şi săturarea şi foamea; şi retragerea şi întâlnirea
cu oamenii. Pe drept cuvânt a numit unul din fraţi slava deşartă un
spin care înţeapă oriunde. Diavolii folosesc o stratagemă perfidă:
adeseori diavolii nu ne insuflă gânduri rele pe faţă, pentru ca mintea
să nu-şi dea seama pe loc de lipsa lor de bun-simţ şi să nu le respingă.
Ci seamănă gândurile rele împreună cu altele care par bune. Dar nu
fac aşa decât cu cei desăvârşiţi, care sunt nepătimaşi. Celorlalţi le
sugerează pe faţă gândurile rele, pe care aceştia nu sunt în stare să le
respingă atât din pricina patimilor lor, cât şi din pricina cunoaşterii lor
lipsite de minte. Aşa i-au spus şi Evei: Veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând
binele şi răul“ (Facerea 3:5).
Cum să prevenim această tactică subtilă a demonilor? Cum să ne
eliberăm de dilema ispitelor diabolice şi a propriilor noastre vise
găunoase? Printr-o discreţie absolută, cum ne-a învăţat Hristos Însuşi
(Matei 6:1) şi cum o recomandă frecvent şi insistent şi Evagrie
Ponticul: „Mireasma ostenelilor tale pecetluieşte-o cu pecetea tăcerii,
nu-ţi face publică înfrânarea ascunsă, nici să nu o arăţi în lumină
multor martori“, pentru că „Tatăl Care vede în ascuns îţi va răsplăti
ţie“ (Matei 6:18).

                           Tămăduirea slavei deşarte

            Lucrarea de tămăduire a acestei boli sufleteşti este deosebit de
delicată şi despre acest lucru zice Sfântul Ioan Casian: „Toate păcatele,
odată biruite, încep să se ofilească şi, după înfrângere, devin din zi în
zi mai slabe, iar cu vremea le scade puterea şi încetează fierberea. Însă
această patimă, odată ce a fost doborâtă, mai cu înverşunare
se ridică la luptă şi, tocmai când crezi că a fost stinsă, atunci se scoală
din moarte şi mai puternică. Celelalte păcate îi atacă de obicei doar pe
cei biruiţi în luptă, aceasta însă îi urmăreşte mai înverşunat pe
biruitorii păcatului, şi cu cât a fost mai puternic strivit, cu atât mai
aprig îi atacă chiar atunci când se mândresc cu izbânda lor“. Astfel,
slava deşartă „îi înşală mai cumplit pe cei neprevăzători fără ca
aceştia să se aştepte“.

      Vindecarea lui Evagrie Ponticul de patima slavei deşarte

             După cum se poate constata din scrisorile sale, viaţa sa ascetică
foarte strictă, renumele de părinte duhovnicesc şi de scriitor, laudele ce i
se aduceau din plin ofereau materie primă visurilor de slavă deşartă. Nu
ducea lipsă însă nici de detractori, pe care-i considera drept binefăcătorii
lui: „Prin răutăţile lor pedepsesc sufletul meu însetat de slavă. Nu-i
blamez pe cei ce mă apasă cu insulte, nici nu resping pe Medicul
sufletelor (Hristos), care prin plasturele dispreţului îmi aduce
sănătatea. Ştiu bine ce se întâmplă cu cei ce se împotrivesc
medicilor: sunt legaţi şi operaţi împotriva voii lor“.

                             V-au înjurat sau v-au lăudat?

       Sfântul Teofan Zăvorâtul a spus: „V-au înjurat şi v-au jignit?
Acesta este semn bun, nu vă pierdeţi! Înjurăturile şi jignirile sunt
îngăduite spre vindecarea sufletelor voastre! Fără aceasta, poate că
aţi fi zburat pe nori cu aripile mândriei. Deci, Domnul, Care vă
iubeşte, a îngăduit să cadă asupra voastră acest noroi, ca să vă
smeriţi“.
„A lăuda este totuna cu a-i pune piedică celui ce se grăbeşte“.
Firea omenească nu poate primi laude fără să se vatăme. Mândria este
premergătoare oricărei căderi, de aceea să nu ne vindem slava viitoare
pentru o laudă care nu costă nimic“. Vrăjmaşul mântuirii îi prinde pe
oamenii care trăiesc cucernici, mai mult cu faptul că le insuflă gânduri
bune despre ei. Dar noi să fim cu băgare de seamă; orice bine am face, să
i-L atribuim lui Dumnezeu.

                                  Trufia şi slava deşartă

          Iată acum şi cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur. Dacă vrei să
cuminţeşti un om mândru, nu folosi cuvinte multe. Aminteşte-i doar de
firea omenească şi de cuvintele înţeleptului Sirah: „Pentru ce se
trufeşte cel ce este pământ şi cenuşă?“ (Ecclesiast 10:9). Iar dacă el va
spune că pământ şi cenuşă va deveni după moartea sa, fă-l să înţeleagă
faptul că şi acum, când trăieşte, nu este nimic mai mult. Să nu se lase
înşelat văzând frumuseţea chipului său, simţind că este sănătos şi
puternic şi că se poate bucura de bunătăţile de pe acest pământ. Pământ
şi cenuşă este, iar stricăciunea frumuseţii sale începe încă de când el este
în viaţă. Cu toţii putem vedea cât de neînsemnată este existenţa noastră.
Nu trebuie să ajungem în clipa morţii ca să ne dăm seama că nu suntem
nimic pe faţa pământului. Dumnezeu ne dă mereu prilejul să devenim
oameni smeriţi.
        Sfântul Teofan Zăvorâtul spune: «Cele trei cuvinte ale smereniei
sunt: „Iertaţi“, „Binecuvântaţi“ şi „Rugaţi-vă pentru mine“.
Smerenia este înţelegerea propriei nimicnicii, care nu are nici o limită,
şi tocmai în aceasta constă izbânda sufletului. Pentru smerenie,
Dumnezeu iartă totul şi nu caută lipsurile nevoinţelor».

                            Despre trufie

„Înaintea prăbuşirii merge trufia şi semeţia merge înaintea
căderii“ (Pildele lui Solomon 16:18). Dintre toate cele care se află
răspândite în cele patru zări ale lumii, care să fie lucrul, omule muritor,
care să te facă să te trufeşti, dacă nu cumva prostiile şi închipuirile
diavoleşti? Oare nu goi şi sărmani am intrat în această lume şi nu la fel
vom ieşi din ea? Oare nu cu împrumut avem toate câte le avem? Iar la
moartea noastră, oare nu va trebui să dăm totul înapoi? Oare de câte ori
nu am auzit aceste cuvinte? Să-l ascultăm pe Sfântul Apostol Pavel,
care zice: „Că noi n-am adus nimic în lume, tot aşa cum nici nu
putem să scoatem ceva din ea afară(1 Timotei 6:7). Încă şi când
aducem jertfă lui Dumnezeu din pâinea şi vinul obişnuit, spunem: „Ale
Tale, dintru ale Tale, Ţie-ţi aducem de toate şi pentru toate“ (Liturghia
Sfântului Ioan Gură de Aur). Căci nimic din cele ce avem în lumea
aceasta nu este al nostru: nici măcar o fărâmă de pâine sau un strop de
vin, adică nimic care să nu ne fi venit de la Dumnezeu. Cu adevărat
trufia este fiica prostiei, fiica minţii întunecate, zămislită din legătura
necurată cu dracii. Trufia este fereastra cea largă prin care zboară afară
toate meritele şi faptele noastre cele bune. Nimic nu ne face mai goi în
faţa oamenilor şi mai nevrednici în faţa lui Dumnezeu decât trufia. Dacă
Însuşi Domnul nostru nu S-a trufit, cum îndrăznim să ne mândrim noi?
Şi încă El S-a smerit luând trup de rob, rob al întregii lumi, rob până la
moarte şi încă moarte pe Cruce!

                                         Lecţii de viaţă
În munţii Anzi, pe potecile foarte înguste din munţi, se întâlnesc
uneori doi ţapi ce vin din direcţii opuse. Nu pot trece amândoi
deodată. Unul ar trebui să cedeze. Se spune că unul dintre ei se
aşază în genunchi spre salvarea amândurora. Aşa ar trebui să facă
şi oamenii atunci când se ivesc conflicte între ei. Pentru salvarea păcii,
măcar unul dintre ei să pună piatra jos, lăsând mândria la o parte.
Un frate s-a dus la Avva Macarie Egipteanul şi i-a zis: „Avva,
spune-mi un cuvânt de mântuire“. Şi bătrânul i-a zis: „Du-te în
cimitir şi ocărăşte morţii“. Şi acela s-a dus, i-a ocărât, a aruncat cu
pietre în morminte, după care s-a întors la bătrân. Acesta l-a întrebat:
„Nu ţi-au zis nimic?“ El a răspuns: „Nu“. Bătrânul i-a zis: „Du-te şi
mâine şi laudă-i“. Fratele s-a dus şi, lăudându-i, le zicea: „Apostoli,
sfinţi şi drepţi...“ S-a întors iarăşi la bătrân şi i-a spus: „I-am lăudat!“
Şi bătrânul l-a întrebat: Ţi-au răspuns ceva?“ Fratele a zis: „Nu“.
Bătrânul i-a zis atunci: „Acum ştii ce insulte le-ai adresat, fără ca ei
să-ţi răspundă ceva, şi ce laude le-ai adus, fără ca ei să-ţi vorbească!
Aşa fă şi tu: dacă vrei să te mântuieşti, să fii ca un mort! Precum
morţii nu mai iau în seamă nici dispreţul oamenilor, nici laudele
lor, aşa să faci, şi vei putea să te mântuieşti !“.
Un frate a mers la un preot bătrân şi l-a întrebat: „Părinte, ce să
fac pentru că mă supără mândria şi înălţarea?“ Bătrânul i-a
răspuns: „Bine faci, fiule, că doar tu ai făcut cerul şi pământul“.
Auzind aceasta, fratele s-a smerit cu inima şi i-a făcut bătrânului
părinte metanie până la pământ şi a zis: „Iartă-mă părinte, că nici
una dintre acestea nu le-am făcut eu“. I-a zis lui bătrânul: „Dacă Cel
Ce a făcut cerul şi pământul S-a smerit pentru noi, apoi noi, care
suntem tină şi ţărână, pentru ce să ne înălţăm?“ Şi aşa s-a smerit
fratele de cuvintele acelui bătrân şi cu multă învăţătură a mers la casa
sa, smerindu-se şi umilindu-se în inima lui.
Spune părintele Arsenie Boca: „Nimeni din lume nu este
absolut necesar pentru nimic. Vei fi sau nu, vei interveni sau ba,
progresul, lumina tot se vor face, cu tine sau fără tine. Există o
energie ascunsă care mână lucrurile înainte. Să nu-ţi închipui,
sărmană făptură pieritoare - oricât de bine ai fi înzestrată - că dacă
nu eşti tu, lucrurile n-au să meargă înainte. Lumina tot se face şi
fără tine, pe deasupra capului tău. Poţi fi folositor, dar absolut
trebuitor nu eşti pentru nimic. Prin urmare, trebuie să ne străduim
după putere. Oricum vor sta lucrurile, tu îndeplineşte-ţi menirea pe
care o simţi, dacă o simţi“.

                        MANDRIE DUHOVNICEASCĂ

           Cei ce se trudesc în lucrarea mântuirii trebuie să aibă în vedere
primejdia de a cădea în îngâmfare; de a avea o părere bună despre sine şi
de a spune: noi nu suntem ca ceilalţi oameni. S-a întâmplat ca
vrăjmaşul să semene acest păcat al mândriei şi în sufletele smerite ale
asprilor nevoitori. Cu atât mai mult trebuie să se păzească de această
ispită cei cărora le place să caute pretutindeni pentru sine numai slavă
deşartă.
Primul pas pe această cale rătăcită este autoaprecierea, sentimentul
mai mult sau mai puţin ascuns că suntem cineva, nu un nimeni.
Al doilea pas este îngâmfarea, sentimentul că suntem nu numai
cineva, ci cineva important şi înaintea oamenilor, şi înaintea lui
Dumnezeu. Din acestea două se naşte apoi toată mulţimea gândurilor şi
sentimentelor pline de mândrie, care sunt potrivnice lui Dumnezeu. De
aceea să ne străduim prin toate mijloacele să avem sentimentul sincer al
deplinei umiliri de sine. Când vine lauda de sine, să adunăm atunci din
viaţa dinainte tot ceea ce, conform conştiinţei, nu putem lăuda şi să
umplem aceste gânduri care vin, aşa cum scânteia de foc este acoperită
de pământ ca să nu ia naştere din ceva mic un incendiu mare. Pentru
înăbuşirea îngâmfării să ne deprindem în primul rând, să-I atribuim lui
Dumnezeu tot binele, ca adevăratei cauze să-I mulţumim... Acesta este
începutul smereniei. Sfântul Teofan Zăvorâtul spune că patima slavei
deşarte este nesăţioasă, căci la fel ca şi iubitorul de argint, care mai rău
însetează pe măsură ce-i creşte avuţia, şi iubitorul de slavă, pe măsură ce
creşte în rang, se face şi mai nesăţios de mărire. Acest adevăr este
cunoscut şi învederat. Avem pilde înaintea ochilor noştri, dar şi din
istorie ştim că, mulţi păgâni, nefiind mulţumiţi cu numirea de împărat, au
dorit şi au poruncit să fie numiţi auguşti. Sfinţii Părinţi spun „nu te
măsura“. Cea mai bună măsură este „nu am nimic“. Vrăjmaşul ne duce
până acolo încât să ne măsurăm, pentru a stârni în noi îngâmfarea şi să
strice toată lucrarea. Întotdeauna să ne spunem: „nu am nimic, nu are
rost să mă măsor“.
Deci, să nu îngăduim să se strecoare în noi autoaprecierea. Diavolul
acesta al îngâmfării este mai viclean decât toţi diavolii şi se strecoară în
suflet prin cea mai mică deschizătură. Se aşază acolo şi vatămă totul. Să
ne rugăm lui Dumnezeu să ne ajute să vedem relele care există în inimile
noastre: „Căci de se socoteşte cineva că este ceva, deşi nu este nimic,
se înşală pe sine însuşi“ (Galateni 6:3).
Începutul omului este ţărâna. Gândul despre acest început ar trebui
să ne slujească ca un izvor nesecat de smerenie, spune Sfântul Ignatie
Briancianinov. Dar, din nenorocire, mândria şi singurătatea sunt
nedespărţite. Nu există om mândru care să aibă comuniune cu
ceilalaţi.Orice cădere este spre izbăvirea de mândrie şi trebuie folosit
acest prilej spre a afla smerenia. Laudele nasc laudele de sine şi
mulţumirea de sine - simţăminte dăunătoare care duc la slava deşartă şi
la mândrie. Să ne ferească Dumnezeu!

                Cele două jertfe primite de Dumnezeu

    Sfântul Simeon Noul Teolog arată în chip grăitor însemnătatea
pentru mântuire a smereniei pe care trebuie să o avem: Două sunt
jertfele primite de Dumnezeu Tatăl, care aduc mila Sa asupra
oricărui om şi asupra lumii întregi. Prima este Jertfa Domnului
nostru Iisus Hristos şi cea de-a doua jertfă este inima zdrobită şi
smerită a celui ce crede în Dumnezeu. Omul nu trebuie să dea nimic
altceva în schimbul sufletului său, fără numai înţelegerea că este
nimic“.

                  Iubirea de slavă pricinuieşte multe rele

Iubirea de slavă îi învăţă pe oameni să linguşească, să imite pe cei
mai mari şi să le împrumute obiceiurile, chiar dacă sunt stricate; să
numească în chip neruşinat virtuţile păcate şi păcatele virtuţi, să
înşele, să mintă, să viclenească pentru a se face astfel iubiţi de cei maimari,
primind în acest chip cinstirea dorită.
Iubirea de slavă îi învaţă pe oameni să clevetească pe aproapele, să
numească răi, pe cei buni, şi buni, pe cei răi, pentru a plăcea astfel celor
a căror părută milă o caută.
Iubirea de slavă îndeamnă la lăcomie, căci pentru a primi cinstea
dorită trebuie umplute mâinile unora şi altora, aşadar cel iubitor de slavă
deşartă se foloseşte de nedreptate.
Iubirea de slavă împinge la vărsare de sânge omenesc nevinovat.
Astfel, Abesalom a cugetat să tragă sabia împotriva blândului şi
nevinovatului David, împăratul lui Israel; fiul nelegiuit a voit să-şi
omoare părintele cel drept pentru a pune stăpânire pe împărăţia lui Israel
(2 Regi 15). Aşa a făcut şi cel însetat de slavă deşartă, nelegiuitul rege
Irod: a pus să fie ucişi toţi pruncii de la doi ani în jos din Betleem şi din
toate hotarele lui (Matei 2:16). A socotit vicleanul rege Irod să îi omoare
pe prunci pentru a omorî împreună cu ei şi pe Pruncul Iisus Hristos,
Împăratul iudeilor, ca să nu piardă cinstea împărătească.
Iubirea de slavă nu are tihnă nici după ce a dobândit cinstea dorită,
iar de aici iau naştere multe necazuri, căci omul de vază trebuie să aibă
podoabe pe măsură; trebuie să-şi modernizeze şi să-şi mărească locuinţa;
trebuie să întindă mese bogate...
De aici a ajuns la defăimarea altora şi Cel ce o păzea de desfrânare S-a
îndepărtat, iar ea, a căzut în adâncul necurăţiei. Pentru aceasta, fraţilor,
ca binele pe care-l puteţi face să fie spre slava lui Dumnezeu, pe cât vă
este cu putinţă, să-l ascundeţi de oameni. Pentru că lucrul care se face
spre plăcerea oamenilor este urât de Dumnezeu.

                               Nu căutăţi slava omenească

            Slava omenească este ca iarba: „Pentru că tot trupul este ca
iarba, şi toată slava lui ca floarea ierbii: uscatu-s-a iarba şi floarea a
căzut“ (1 Petru 1:24).
Nu căutaţi slava omenească: „Deci, când faci milostenie, nu
trâmbiţa înaintea ta, cum fac făţarnicii în sinagogi şi pe uliţe, ca să fie
slăviţi de oameni; adevărat grăiesc vouă: şi-au luat partea lor“ (Matei
6:2). „Slava de la oameni este tot aşa de şubredă ca şi înşişi oamenii
proslăviţi“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).
Să fugiţi de slavă deşartă: „Să nu fim iubitori de mărire deşartă,
supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii“ (Galateni
5:26). „Vrei slavă? Fugi de slavă şi vei avea slavă chiar dacă n-o
doreşti“ (Sfântul Tihon de Zadonsk).
Să nu faceţi nimic pentru slava deşartă: „Nu faceţi nimic din duh
de ceartă, nici din slavă deşartă, ci cu smerenie unul pe altul
socotească-l mai de cinste decât el însuşi“ (Filipeni 2:3). „Cine
neglijează slava omenească acela se învredniceşte de slava lui
Dumnezeu“ (Sfântul Isaac Sirul).
Nu slăviţi pe oameni: „Aşa că nimeni să nu se laude cu oameni“
(1 Corinteni 3:21). „Omul care se laudă cu neamul său este asemenea
unei sticle care străluceşte la soare; dar dacă primeşte cea mai mică
lovitură se sparge. A te lăuda cu slava şi nobleţea strămoşilor tăi este
ca şi cum ai căuta la rădăcină roadele care ar trebui să se găsească pe
ramuri“ (Sfântul Tihon de Zadonsk).
Însuşi Mântuitorul a spus: „Slavă de la oameni nu primesc“
(Ioan 5:41). Câtă vreme a fost pe pământ, Mântuitorul nu voia să fie
slăvit de oameni, după cum o şi spune: „Vezi, nu spune nimănui, ci
mergi, arată-te preotului...“ (Matei 8:4).
Să nu descoperiţi nimănui şi să nu trâmbiţaţi faptele voastre nimănui
căci: „Cel ce îşi descoperă şi-şi trâmbiţează faptele bune este asemenea
semănătorului care seamănă sămânţa la suprafaţă; vin păsările
cerului şi mănâncă seminţele. Iar cel ce-şi acoperă viaţa este asemenea
celui ce o seamănă pe brazdele arăturii, el va aduna rod îmbelşugat“
(Vechiul Pateric).
O faptă bună este desăvârşită când izvorăşte din iubire de
oameni şi se săvârşeşte spre slava lui Dumnezeu. Cine vrea să
facă bine, să nu-l facă din mândrie ori ca să capete laudă de la
oameni. Oricine face fapta cea bună, anume ca să fie văzut de
oameni, este ca unul care-şi aruncă oaia în mijlocul lupilor.
Trebuie aşadar, când facem o faptă bună, să ne păzim a stârni fie
laudele, fie invidia celorlalţi.

                   Toate să le faceţi spre slava lui Dumnezeu

        Cea dintâi armă duhovnicească cu care putem surpa slava deşartă
este să urmărim ca în toate să avem un scop bun, adică să facem orice
faptă bună spre slava lui Dumnezeu, precum ne învaţă Sfântul Apostol
Pavel: „Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate să le
faceţi spre slava lui Dumnezeu“ (1 Corinteni 10:31). Iată ce spune
Sfântul Maxim Mărturisitorul în această privinţă: „Meşteşugul prin
care gonim slava deşartă este acesta: Să sporim cantitatea de
rugăciune şi să facem fapte bune în ascuns“ (Filocalia 2). Iar
meşteşugul prin care gonim mândria este: „să punem pe seama lui
Dumnezeu toate faptele noastre cele bune“ (Filocalia 2).

                          Din Lavsaiconul lui Paladie

     Aflându-mă în Ierusalim, am văzut o fecioară care purta pe deasupra
un lanţ şi nu l-a scos vreme de şase ani. Trăia închisă, cu râvnă
desăvârşită şi cu înfrânarea poftelor. Însă a căzut şi ea în mândrie,
socotindu-se sfântă şi că a ajuns la treapta cea mai de sus a desăvârşirii.
Din cauza acestui gând, a părăsit-o harul Celui ce nu-i iubeşte pe cei
mândri şi a căzut ea în prăpastia fărădelegii, fiindcă a căzut în desfrânare
cu slujitorul care îi aducea cele de trebuinţă şi a păcătuit cu stricăciunea
fecioriei. Acest lucru s-a întâmplat fiindcă săvârşea fapta bună pentru a fi
lăudată de oameni, iar nu pentru a plăcea lui Dumnezeu.

                     Bătrânul sihastru şi osânda copilului

         Un sihastru oarecare trăia în pustie şi avea un frate mirean la ţară,
într-un sat. Iar după câtăva vreme a murit fratele lui şi i-a rămas un
copilaş de trei ani. Iar sihastrul, auzind de moartea fratelui său, a mers
acolo, a luat pruncul şi l-a dus cu sine în pustie, la chilia lui, hrănindu-l
cu finice şi cu alte verdeţuri din pustie. Şi n-a văzut copilul nici un om,
decât pe bătrânul sihastru care îl hrănea. N-a văzut nici femeie, nici sat,
nici măcar pâine n-a mâncat, nici n-a ştiut ce este şi cum este viaţa lumii
acesteia. Totdeauna era în pustie cu Bătrânul, postind, rugându-se şi
lăudând pe Dumnezeu. Şi aşa a petrecut optsprezece ani şi a murit apoi
copilul. Iar după îngroparea lui, a început sihastrul a se ruga lui
Dumnezeu ca să-i descopere despre aceste copil, în care ceată de sfinţi
este pus. Şi i-a arătat Dumnezeu, într-un vis, un loc întunecat şi plin de
toată scârba în mijlocul cărui loc era copilul aruncat, zăcând în chinuri şi
supărare nespusă. Aceasta văzând Bătrânul, s-a mirat şi a început a grăi
către Dumnezeu: „Doamne, ce este nedreptatea aceasta? Au doară nu
era curat acest copil de toate spurcăciunile trupeşti şi necurăţiile
lumeşti? El, care în toate zilele şi în toate nopţile Te proslăvea şi Te
lăuda pe Tine, postea, priveghea şi se ostenea şi de nici un păcat
lumesc nu era atins! Dar acum ce este aceasta de-l văd în acel loc de
chinuri pedepsit? Iar noi, care suntem născuţi, crescuţi şi
îmbătrâniţi în păcate, ce nădejde de mântuire să mai avem? O, amar
şi vai mie!“
Acestea şi mai multe cu plângere şi cu tânguire grăindu-le Bătrânul,
a stat înaintea lui îngerul Domnului şi i-a zis: „Ce plângi aşa, Bătrâne,
şi te tânguieşti pentru acel copil, care cu adevărat de păcatele cele
trupeşti şi lumeşti neatins a fost şi l-ai învăţat a posti, a priveghea şi
a se ruga, dar smerenia, adică a se smeri pentru ce nu l-ai învăţat?
Că avea mândrie mare şi înălţare în inima sa, socotindu-se pe sine,
pentru curăţia şi viaţa lui cea neatinsă de lume, că este om mare şi
sfânt, mai mult decât toţi cei din lume şi cu acea gândire înaltă în
inimă a şi murit. Deci să cunoşti că nu este nedreptate la Dumnezeu,
căci tot cel ce se înalţă pe sine cu gândul său, necurat este înaintea
lui Dumnezeu, precum zice Proorocul“.
Acestea zicând Îngerul, s-a făcut nevăzut. Iar Bătrânul s-a trezit din
somn şi venindu-şi în fire a tot plâns pieirea copilului, până la sfârşitul
vieţii sale.

Lista mea de bloguri

Arhivă blog

DACA VREI SA ASCULTI...PORNESTE...

Ruga catre Dumnezeu

Previzualizaţi

Doamne, Da-le tuturor celor care mi-au vrut raul, atata fericire pe masura raului pe care ei mi l-au dorit.
Doamne, Da-la celor care nu ma plac, atata placere pe masura neplacerilor pe care ei mi le doresc.
Doamne, Da-le celor care m-au crezut prost, atata intelepciune functie de cata prostie au crezut ca am eu.
Doamne, Fie-ti mila de cei care nu mi-au aratat ce e mila.
Doamne, Da-le celor care mi-au refuzat dragostea, toata dragostea pe care eu nu am putut sa le-o ofer.
Doamne, Te mai rog ca tuturor celor pe care eu i-am intristat sa le dai numai lucruri vesele de care sa se bucure cat mai mult.
Doamne, tuturor celor care m-au lovit, mangaie-i si iarta-i, pentru ca eu i-am iertat demult, si nu lasa sa fie loviti de nimeni.
Doamne, celor care ma urasc, da-le numai iubire pentru ca ura ii duce la pierzanie.
Doamne, nu ma lasa sa urasc pe nimeni, indiferent de cat de mult ma displace celalalt.
Doamne, daca nu te superi, te mai rog ceva, desi stiu ca sunt doar un biet pacatos care de multe ori uita de Tine. Te mai rog ca toti cei cu care ma voi intalni in acest an sa aibe parte numai de noroc, fericire, iubire si sanatate si sa fie mereu plini de energie si iubiti de toti.