sâmbătă, 29 martie 2014

DUCEŢI-VĂ ŞI VĂ ARĂTAŢI PREOŢILOR (Luca 17: 14

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

                    Părintele arhimandrit Corneliu, stareţul 
                                 Sfintei Mână stiri Că lui



        Iubiţii mei, cum am mai spus şi în alte dăţi ale cuvântului nostru, venirea la Biserica lui Dumnezeu este o datorie sfântă pentru fiecare creştin. La fiecare Sfântă Liturghie Iisus Hristos Dumnezeu se răstigneşte şi învie pentru noi! Iar o parte din voi staţi cu nepăsare faţă de Sfânta Liturghie şi nu veniţi la biserica Lui. Şi nu vor aceia să vină pe cărarea luminii, pe cărarea Împărăţiei, pe calea lui Dumnezeu, nu vor să ştie că la fiecare Sfântă Liturghie şi pentru ei Hristos iarăşi se răstigneşte şi învie. Răstignirea şi învierea, două mari Taine ale lui Hristos, ce se săvârşesc mereu în Biserica Crestin Ortodoxă pentru noi! Cum să stai, frate, nepăsător acasă sau te miri unde te poartă vrăjmaşul, departe de Hristos Răstignit, departe de Hristos Înviat? Îţi pune vrăjmaşul în minte fel şi fel de piedici, care cică nu suportă amânare şi e musai să te duci la ele neapărat în vremea Sfintei Liturghii, când dator eşti faţă de Sfânta Treime, să vii la Biserica pe care Hristos a rânduit-o. 
       Şi dacă despre celelalte amăgiri, care te împiedică să vii la Biserică, am mai spus noi la vremea cuvântului nostru, acum vom vorbi de un motiv mai special, prin care diavolul îţi opreşte drumul către Biserica lui Dumnezeu. Se zice despre creştin că nu se duce la Biserică din cauza preotului, care cică, ba nu ştie să cânte, ba scurtează slujbele, ba nu ţine post, ba e beţiv, ba e avar, ba îi fug ochii după enoriaşe. O fi şi aşa ceva, nu zic nu - Ferească Dumnezeu! -, dar, iubite frate, ţine minte un lucru: nimic nu trebuie să te oprească să vii la Biserica lui Hristos! După cum ştii, iubite frate, popa acesta din cauza căruia tu, cică, nu poţi să vii la biserică, este şi el om, dar şi preot. Ca om, dacă este aşa cum spui tu, îşi va primi pedeapsa aici pe pământ, unde suferinţă, nenorocire, moarte înfiorătoare sau boală grea va veni asupra lui sau asupra urmaşilor lui, ca durerea să-i fie şi mai mare. Iar înaintea Dreptului Judecător,  la Dreapta Judecată, el păcătosul va primi ceea ce a căutat şi ceea ce merită, după faptele sale. Căci aşa scrie în Epistola I către Corinteni capitolele 6:9 şi 10: „Nu vă amăgiţi: nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu“. Deci, iubite frate, lasă-l pe el, omul, în pace şi nu-l mai judeca, că, vezi, are cine să-l judece. Ţie să-ţi fie gândul la ale tale, că nici tu nu eşti sfânt şi nu uita porunca lui Hristos
Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci
cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi şi cu măsura cu cei măsuraţi,
vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău şi bârna din
ochiul tău nu o iei în seamă?“.


 Aşa să gândeşti tu, iubite frate, despre păcatele omului care este preot, dacă le are, şi să nu te împiedice să vii şi tu la Biserică. Dar, cum spuneam mai la început, popa este şi el om, dar şi preot. Iar acest har al Preoţiei, preotul, chiar de este beţiv, desfrânat sau lacom, face Cruce şi apa se sfinţeşte. Poţi şi tu la fel, chiar de te ştii mai curat decât el, şi apa să nu se mai strice? Nu poţi, iubite frate, căci nu ai harul Preoţiei.
           Duhul Sfânt dă Preoţia preotului, ca să sfinţească şi să binecuvânteze pe toţi şi pe toate. Vedeţi dar, cât de mare este harul Preoţiei? Uite, iubite frate, eu la chilia mea să zicem că aş avea nevoie de a lumina cu un bec electric un ungher întunecat. Pentru aceasta de la priză întind un fir, care poartă curentul electric la becul meu. Şi când îl aprind el funcţionează şi luminează, chiar dacă firul, care poartă curentul electric la bec este rupt, înnădit, ruginit. Aşa este şi cu preotul, iubiţii mei, oricât de păcătos ar fi el, este purtătorul luminii lui Dumnezeu către credincioşi, precum poartă şi firul de care vă spuneam curentul electric, oricât de nenorocit ar fi el, firul. Şi atunci iubite frate, ai tu dreptul să huleşti preotul şi în spatele acestei hule să te cuibăreşti în braţele dracului şi să găseşti motiv să nu mergi la Sfânta Biserică? 
         Preotul trebuie cinstit de credincioşi, căci prezenţa lui în parohie este însăşi prezenţa lui Dumnezeu, pentru că preotul îl reprezintă de două mii de ani pe Hristos: „Şi îţi voi da cheile împărăţiei cerului şi orice vei lega pe pământ, va fi legat şi în ceruri, şi orice vei dezlega pe pământ, va fi dezlegat şi în ceruri“ (Matei 16:19), - a grăit Hristos către Sfântul Apostol Petru, Arhiereul Bisericii Lui pe pământ şi piatra pe care Mântuitorul a zidit Biserica Sa. „Adevărat grăiesc vouă: oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate şi în cer“ (Matei 18:18), - spunea Hristos către Sfinţii Săi Apostoli, toţi arhierei ai bisericii sale, cărora El le-a dat Harul Preoţiei, prin aşezarea mâinilor Sale peste ei. Şi harul acesta de la Dumnezeu venit, s-a transmis de la Sfinţii Apostoli, din generaţie în generaţie de preoţi, de ieri, de azi şi de mâine, cât va fi lumea. 
         Însuşi Iisus Hristos S-a lăsat binecuvântat de preot, atunci când, Prunc fiind a fost purtat de Preotul Simeon, preot al Legii Vechi. Dar Hristos a făcut aceasta, pentru ca să ne arate marea Lui smerenie, precum şi rânduiala şi vrednicia pe care a hotărât-o El pe pământ preotului.
      Iar tu, iubite frate, huleşti preotul, îl batjocoreşti şi îl înjuri. Amintiţi-vă Evanghelia celor zece leproşi, când Iisus cobora pe cale spre Ierusalim şi trecea prin mijlocul Samarei şi a Galileii şi zece leproşi s-au apropiat de Dânsul şi i-au cerut ajutor: Iisuse, Învăţătorule, fie-ţi milă de noi!“ (Luca 17:13). Ce le-a spus El atunci? „Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor!“ (Luca 17:14). Deci El, Iisus Hristos Dumnezeu i-a trimis pe ei la preoţi, să caute şi să primească vindecarea.
          Dar credeţi că pe ei i-a trimis? Nu, iubiţii mei, nu pe ei, căci El atunci, pe dată i-a vindecat pe toţi zece, ci pe voi v-a trimis înaintea preoţilor, ca să primiţi vindecare şi voi de lepra păcatelor voastre. Şi dacă El aşa a zis:
Duceţi-vă şi vă arătaţi  preoţilor!,
apoi aşa trebuie să faceţi.
Cel ce vă
ascultă pe voi, pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi, se leapădă
de Mine; iar cel ce se leapădă de Mine, se leapădă de Cel ce M-a trimis pe
Mine“ (Luca 10:16).
Auziţi, iubiţii mei, vorbele lui Hristos? Apoi, să le
 auziti     şi să luaţi seama la ele, căci preotul este lucrătorul lui Dumnezeu. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „A preotului este numai a deschide gura, că harul le lucrează pe toate“.
    Deci, tu, iubite frate, mergi cu mare nădejde la preot, căci el este slujitorul Domnului. Şi tot Sfântul Ioan Gură de Aur mai grăieşte: „Sfântă este limba preotului şi preasfântă este gura lui“. Deci tu, iubite frate, arată-te înaintea preotului şi cu evlavie cere-i binecuvântarea, căci Dumnezeu te binecuvântează prin el şi Domnul te va umple cu toată binecuvântarea Duhului Sfânt, cu care este el îmbrăcat. 

 Când un creştin se întâlneşte cu un preot trebuie să plece puţin capul şi să zică: „În numele Domnului, binecuvântaţi-mă, părinte!“ Iar preotul îi va face semnul crucii pe cap şi va zice: „Dumnezeu şi Maica Domnului să te binecuvânteze!“ Iar creştinul va zice în continuare. „Amin!“ 

    Iubiţii mei, harul Preoţiei preotului nu se va şterge niciodată, iar la Judecata cea Mare el tot ca preot vine, căci el este chemat de Dumnezeu la cinstea aceasta mare a preoţiei, pe care nu şi-a luat-o singur, ci Dumnezeu ia dat-o
Şi  nimeni  nu-şi  ia  cinstea  aceasta  singur,  ci  numai  dacă este
chemat de Dumnezeu“ (Evrei 5:4).
Dumnezeu a învrednicit preotul cu o
 mare putere, pe care aici pe pământ nu o au nici Sfinţii şi nici Maica Domnului: leagă şi dezleagă păcatele oamenilor! Căci preotul în scaunul spovedaniei este şi părinte şi doctor şi judecător. 
      De aceea, iubiţii mei, nu-l  ocoliţi, cereţi-i binecuvântarea şi aplecarea lui la spovedirea voastră, căci fără spovedanie nimeni nu se va mântui, iar cei nespovediţi în iad se duc
.          Preotul este rânduit de Dumnezeu a fi martor la toate momentele solemne ale vieţii tale: la Botez, la nuntă şi la mormânt, şi el binecuvântează şi sfinţeşte toate.
     Însuşi Mântuitorul a fiinţat Taina preoţiei, când după Sfânta Învierea Sa a chemat la Sine pe Sfinţii Săi Apostoli şi i-a hirotonisit, dându-le puterea, dreptul şi îndatorirea de a învăţa pe oricine, şi de a ierta păcatele şi de a vindeca. Această putere, prin hirotonie peste veacuri s- a transmis şi se va transmite, cât va fi lumea, la toţi slujitorii bisericii. Căci, iată, noi la Taina Sfântului Maslu din Epistola Sobornicească a Sfântului Apostol Iacov aşa citim: „Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage. Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui“ (Iacov 5-13- 14-15). 
             Vedeţi harul şi puterea rugăciunii preotului? Şi atunci folositor este a-l ocoli? 
         Nu, iubiţii mei. Chemaţi-l să sfinţească şi să binecuvânteze leagănul, nunta, patul suferinţei şi patul morţii, căci de negrăită folosinţă pentru voi sunt acestea.
       Eu ştiu că tu, iubite frate, eşti om mare şi cu bani, deştept de-ţi crapă capul (şi gândeşti aşa pentru că nu ai frică de Dumnezeu) şi zici că nevoie nu ai tu de preot şi de ce să asculţi tu cuvântul preotului, că e pierdere de timp, că tu le ştii pe toate. Ţie, iubite frate am să-ţi spun ceva. Mai întâi că nimic eşti înaintea lui Dumnezeu; pleavă, asta eşti, cum suntem toţi. Iar mai apoi îţi mai spun (şi ţine minte vorba aceasta), uneori prin gura preotului îţi vorbeşte Însuşi Dumnezeu! Mântuitorul a împlinit lucrarea mântuirii neamului omenesc prin întreita Sa chemare de Învăţător al Evangheliei, de Mare Preot şi Arhiereu şi Miel al lui Dumnezeu, Care S-a jertfit pentru noi, şi de Împărat, Domn şi Stăpân Atotputernic în cer şi pe pământ. Puterea de slujire şi chemare şi puterea iertării şi dezlegării păcatelor au primit-o Sfinţii Apostoli, când Domnul le-a zis: „Precum M-a trimis pe mine Tatăl şi eu vă trimit pe voi“ (Ioan 20:21). 
           Taina Preoţiei se întemeiază tocmai pe această chemare, putere şi slujire, pe care sfinţii Apostoli au primit-o de la Dumnezeu şi care s-a transmis la urmaşii lor, până în zilele noastre la noi, prin preoţii Bisericii Ortodoxe Române.        Chemarea învăţătorească de propovăduire a Sfintei Evanghelii, slujirea sfinţitoare a sufletelor prin harul Sfintelor Taine şi puterea de păstorire duhovnicească a credincioşilor, prin Biserică pe calea mântuirii, este a oricărui preot, oricâte păcate ar avea el ca om. 
Mergând învăţaţi toate neamurile botezându-le pe ele în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh“ (Matei 28:19). Aşa să ne socotească pe noi oamenii, ca pe nişte slujitori ai lui Hristos şi iconomi (să vârş itori) ai Tainelor lui Dumnezeu“ (1Corinteni 4:1). 
„Cel ce vă ascultă pe voi, pe Mine mă ascultă şi cel ce se leapădă de voi, de Mine se leapădă“ (Luca 10:16).
După cum vedeţi despre aceste chemări, puteri şi slujiri se scrie la Sfânta Scriptură. 
       Iar Preoţia aceasta este: Sfânta Taină prin care cei anume pregătiţi şi aleşi de Dumnezeu primesc, prin punerea mâinilor şi prin rugăciunile arhiereului (episcop, mitropolit sau patriarh), puterea întreită şi chemarea Sfântă de a vesti cuvântul lui Dumnezeu, de a sluji Sfintele Taine şi de a păstori credincioşii la mântuire. Iar cea dintâi şcoală a Preoţiei a fost cea a Evangheliei Domnului, unde au învăţat şi s-au luminat şi s-au sfinţit vreme de trei ani şi jumătate Sfinţii Apostoli, iar cea de a doua a fost cea a sfântului Apostol Pavel, ţinută la cetatea Efes din apusul Asiei Mici, care de asemenea era de trei ani (Fapte 19, 9; 20, 11-31)
            Iubiţii mei, preotul nu trebuie să se străduiască să scrie predici, ci predica lui cea mai bună să fie viaţa, pe care o duce înaintea lui Dumnezeu şi în parohie înaintea oamenilor. De cele de trai, tare să nu se îngrijească, căci prin harul pe care i l-a dat Dumnezeu, toate i le-a făgăduit şi le va avea. Dragostea de oameni să fie la fel cu dragostea de Dumnezeu, dar cârdăşie cu nimeni să nu facă. De oameni să nu stea nici departe, nici aproape, ci să ia calea de mijloc şi să aibă totdeauna respectul lor. La jocuri şi la petreceri să nu se ducă şi viaţa lui să fie cât se poate de retrasă şi curată, ca a Sfinţilor. Fiindcă el este sfânt şi are de la Dumnezeu, aici pe pământ, mare dar, mare har şi putere, şi trebuie să se ostenească să le păstreze curate şi nestricate şi toată viaţa să şi-o închine lui Dumnezeu, pentru că Preoţia este o misiune sfântă de la Dumnezeu. 
                 Arhierii şi preoţii în lumea aceasta sunt izvoarele binecuvântării dumnezeieşti, care şi la voi prin slujbele lor vor veni, de veţi merge la Biserica lui Hristos. Amin. 
               Dumnezeul milei şi al îndurării, al iubirii de oameni şi al smereniei, să vă întărească pe voi şi să vă dea puterea şi tăria să împliniţi întru toate voia Lui. 

Primit de la Preot Ioan

                    Aşa să vă ajute Dumnezeu!

Părinte, ce loc ocupă rugăciunea de mulţumire în viaţa creştinilor?

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Pr. Marius Picu, Parohia Móstoles, Spania
Noi, când vorbim de rugăciunea de mulţumire, ca de fapt când vorbim de tot ceea ce decurge din învăţătura noastră creştină, avem în vedere acel om care îl are în viaţa lui pe Dumnezeu, în care Dumnezeu este prezent şi vorbeşte permanent. Este o precizare pe care o fac de la început, pentru că întotdeauna, în viaţa noastră, vom fi tentaţi şi vom merge fie într-o parte, fie în alta. În viaţa cotidiană nu există un om eminamente laic şi un om absolut duhovnicesc, pentru că trupul şi sufletul formează natura noastră umană, dar înclinarea noastră spre una sau spre cealaltă ne face să fim mai mult sau mai puţin duhovniceşti. Fericitul Augustin spunea că dacă omul nu va fi duhovnicesc până şi în trup, el va fi trupesc până şi în suflet, adică în natura noastră sufletească pătrunde gândul materialităţii sub toate formele pe care le îmbracă în această societate pe care noi o trăim şi care vedem că aleargă mai mult după o bunăstare materială. Dar, la nivelul aspiraţiei personale, această dorinţă de apropiere de Dumnezeu, care se manifestă în întreaga viaţă, se vede mai puţin. Înduhovnicirea este un termen despre care se discută, dar, de fapt, ea nu există, ea se trăieşte. Omul înduhovnicit niciodată nu va recunoaşte că are o viaţă duhovnicească, viaţa întreagă e o mulţumire, el nu face diferenţa între a mulţumi şi a cere şi, în urma mulţumirii pe care o are omul, el primeşte chiar înainte de a cere.
Nu aş vrea să ajungem să vorbim despre această taină la modul "este bine să facem aşa sau altfel" şi să înşirăm anumite metode după care putem să-i mulţumim lui Dumnezeu. Viaţa de comuniune a omului cu Dumnezeu nu este plină de metode, ci pur şi simplu este acea viaţă nouă pe care ne-a dăruit-o Mântuitorul şi atunci rugăciunea de mulţumire este de fapt viaţa omului în comuniune cu Dumnezeu. Rugăciunea nu este o înşiruire nici de cereri, nici de mulţumiri, ea este de fapt o cale care ne apropie de Dumnezeu. În măsura în care parcurgem această cale, apropiindu-ne de Dumnezeu, simţim din ce în ce mai mult prezenţa Lui şi trăim în El, ceea ce ne dăruieşte starea de bucurie care trece dincolo de o simplă cerere sau chiar de mulţumire, este o viaţă în comuniunea cu Dumnezeu.

După ce primim ajutorul Domnului într-un necaz, sau boală, omul simte nevoia de a-I mulţumi concret. Cum o poate face?
Cu toţii avem nevoie de ceva concret în viaţă, trebuie să avem nişte planuri după care să ne organizăm propria viaţă şi, atunci când avem parte de bucurie şi împlinire, să ştim să-i mulţumim lui Dumnezeu. Am întâlnit o doamnă bolnavă de cancer de mai mulţi ani şi care, conform tuturor medicilor, ar fi trebuit să fie de mult trecută în veşnicie. Avea tot timpul cu ea o iconiţă cu care intra în toate operaţiile, trecând astfel cu bine de toate intervenţiile, spre uimirea medicilor. Şi mi-a zis aşa: "Noi nu ştim să-I mulţumim lui Dumnezeu pentru cele mai simple lucruri". Nu s-a vindecat, dar a ajuns la o împăcare, că nu ştim ce mare bucurie e propria viaţă. Deci mulţumirea este pentru viaţă.
Într-adevăr, ni se întâmplă, în propria viaţă, să avem împliniri, diferite reuşite, când Îi cerem lui Dumnezeu ceva. Dar în momentul în care se împlinesc, considerăm că s-au împlinit fără ca Dumnezeu să fi intervenit. Cerem un lucru lui Dumnezeu, ni se împlineşte, dar nici măcar nu ne mai aducem aminte că se putea ca Dumnezeu să ne împlinească această dorinţă. De ce se întâmplă aceasta? E o mare ispită în lumea contemporană, a înmulţirii răutăţii, care îmbracă diferite forme şi ne cuprinde pe toţi şi avem senzaţia că cel mai important e să reuşim şi să ne apărăm pe noi înşine. Dacă ne apărăm pe noi înşine uităm că mai există şi altcineva care să ne ajute atunci când avem nevoie.
În viaţa aceasta suntem prinşi de foarte multe iţe, nu ne lasă să avem libertate, dar Mântuitorul a spus: "Cunoaşteţi adevărul şi adevărul vă va face liberi", or, adevărul este Hristos. Mulţumirea fariseului este una standard, corectă, dar Dumnezeu nu aşteaptă din partea noastră corectitudine, ci ne aşteaptă pe noi, cu bune şi cu rele, să ne dăruim Lui şi ne iartă El păcatele noastre. Dacă stăm deoparte, putem fi corecţi, dar corectitudinea ţine de societate şi de contextul în care trăim.

joi, 27 martie 2014

RUGĂCIUNEA PREASFINŢITULUI EREMEI CĂTRE SFÂNTUL MARE MUCENIC PANTELIMON

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

              O, Mare Mucenice şi Tămăduitorule Pantelimon!



        Roagă-te lui Dumnezeu pentru noi şi nu lăsa să rămână în noi bolile trupeşti şi sufleteşti de care suferim. Vindecă bolile pricinuite de patimile şi păcatele noastre

Bolnavi suntem noi de lene, de slăbiciune trupească şi sufletească – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

 Bolnavi suntem noi de dorinţe şi împătimire de lucrurile trecătoare pământeşti – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

                 Bolnavi suntem, o Sfinte Pantelimon … 

 Bolnavi suntem noi de uitare pentru lucrarea mântuirii, pentru păcatele, neputinţele şi pentru datoriile noastre – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

 Bolnavi suntem noi de ţinerea în mintea noastră a răului, de mânie, de ură, de tulburare – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

O, Tămăduitorule a Sfântului Athos şi a întregii lumi!Bolnavi suntem noi de invidie, mândrie, îngâmfare, preamărire, de rând cu nemernicia şi netrebnicia noastră – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

 Bolnavi suntem noi de multele şi feluritele căderi în poftele trupului: în desfrânare, în mâncarea cea fără de saţ, în nereţinere, în desfătare – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

 Bolnavi suntem noi de prea mult somn, de prea multă vorbire, de vorbire deşartă şi de cea săvârşită cu judecată – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon. 

O, Sfinte Pantelimon! Ne dor ochi noştri de privirile păcătoase … 
Ne dor urechile noastre de auzul cuvintelor deşarte, a cuvintelor rele, defăimătoare. 

Ne dor mâinile noastre neîntinse spre săvârşirea rugăciunii şi spre fapta cea de milostenie – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon. 

 Ne dor picioarele noastre nepornite grabnic spre Biserica Domnului, dar care uşor se îndreaptă spre căi rătăcite şi spre locuinţele acestei lumi – tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon.

Dar cel mai mult ne dor limba şi buzele noastre de rostirea cuvintelor zadarnice, deşarte, urâte, de nerostirea cuvintelor de rugăciune, de laudă sau de rostirea acestora cu nepăsare, cu neluare aminte şi fără de pricepere tămăduieşte-ne, o, Milostive! 

                                Tot trupul nostru este bolnav: 

Bolnavă este mintea noastră şi lipsită de înţelegere, înţelepciune şi de cugetare. 

Bolnavă este voinţa noastră, care se întoarce de la lucrurile sfinte şi se îndreaptă spre lucruri păcătoase, dăunătoare nouă şi neplăcute lui Dumnezeu

Bolnavă este închipuirea noastră, care nu doreşte şi nu este în măsură să conştientizeze atât moartea şi suferinţa veşnică a păcătoşilor, cât şi Fericirile Împărăţiei Cereşti, mânia Domnului, patimile lui Hristos pe cruce, răstignirea Lui. O, Sfinte Pantelimon, tămăduieşte-ne. 

Ne doare totul în noi. În neputinţă este sufletul nostru cu toate puterile şi priceperile lui. În neputinţă este trupul nostru cu toate mădularele lui. 

Tămăduieşte-ne pe noi, Sfinte Pantelimon, Tămăduitorul cel fără de arginţi, Doctorule cel mult iubitor. Nu ne lăsa pe noi în urgia bolilor şi neputinţelor, ci tămăduieşte-ne cu puterea Harului tău şi vom lăuda Preasfânta Treime: pre Tatăl, pre Fiul şi pre Sfântul Duh, pe Pre Sfânta Născătoare de Dumnezeu care te trimite spre slujire bolnavilor şi vom mulţumi harului tău purtător de vindecări în veci. Amin.



luni, 24 martie 2014

duminică, 23 martie 2014

Despre credinta

                   CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI 
                                              DESPRE
                                       C R E D I N Ţ Ă

 Motto: Este destul întuneric pentru cei ce nu vor să vadă şi destulă lumină pentru cei ce vor să vadă (Blaise Pascal).
                                                                                                                                                                                     Preot Ioan 

                                        Râul Iordan
    Iordanul are la origine 3 izvoare care se unesc şi formează un singur curs (acest lucru ne duce cu gândul la Sfânta Treime care de fapt este Una în fiinţă), apoi iar se desparte în două braţe (acest lucru ne duce cu gândul la cele două firi ale Mântuitorului, Om adevărat şi Dumnezeu adevărat) iar se unesc într-un singur curs de apă care se varsă în Marea Moartă. Această apă dulce şi proaspătă a Iordanului care se varsă în Marea Moartă, rămâne şi ea moartă pentru că nu merge mai departe. Este ca şi cum ne-ar spune Dumnezeu: Să nu fiţi morţi în credinţă! Să nu fim mări moarte ci să facem parte şi altora de binecuvântările pe care le-am primit, să întrebuinţăm darurile noastre în slujba lui Hristos şi atunci vom primi binecuvantări şi mai mari. 
                                       O lume pregătită
    Venirea lui Hristos nu era deloc întâmplătoare. El a venit la plinirea vremii, la capătul unui răstimp de pregătire. Hristos a venit la sfârşitul unei lungi perioade de pregătire proorocească. Chiar Sfântul Petru spunea către sutaşul Roman: Pentru El dau mărturie toţi proorocii. Când Magii au întrebat pe Irod unde S-a născut Împăratul iudeilor, Irod s-a sfătuit cu înţelepţii săi şi, fără şovăire, aceştia i-au spus: În Betleemul iudeii. Venirea Lui fusese vestită de prooroci. Lumea fusese pregătită nu doar prooroceşte, ci şi politic. Imperiul Roman unificase lumea. Toate barierele erau doborâte.
        Lumea era ca un imens cartier. Drumurile nu erau blocate de hotare naţionale. Mările nu erau inchise din cauza piraţilor. Pacea romană stăpânea pretutindeni. În marele Imperiu Roman se călătorea liber. Dacă Hristos venea mai devreme, creştinismul ar fi putut fi înăbuşit în leagăn, din pricina certurilor şi războaielor dintre neamuri. 
        Acum propovăduitorii puteau umbla liberi, străbătând drumurile şi trecând podurile construite de Roma, spre a duce Sfânta Evanghelie până la marginile pământului. Puteau vorbi singura limbă ce se vorbea şi se înţelegea pretutindeni în Imperiul Roman: limba greacă. Era o limbă ce abia aştepta să fie folosită de Sfinţii Apostoli la propovăduire, învăţătură şi în scris. Vremea se plinise şi din punct de vedere moral şi religios. Vechii zei ai Greciei şi Romei fie muriseră, fie erau pe moarte. Grecia păgână, cu toată înţelepciunea şi marii ei filosofi, se ducea să caute îndrumare la o fată de ţărani ce intra în transă la Oracolul din Delfi (adică mergeau la o demonizată). Lumea se afla într-o fundătură morală atunci când S-a născut Hristos. Era o lume ce aştepta un Mântuitor. O lume în care aproape fiecare era rob; o lume pregătită pentru învăţătura că: nu este iudeu, nici elin, nu este rob, nici slobod, nu este parte bărbătească, nici femeiască; căci voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus, toţi liberi, toţi egali. O lume cufundată în imoralitate era gata pentru mesajul: Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. O lume ce era pierdută în întuneric era gata pentru Cel ce era şi este Lumina Lumii.
                                    O credinţă uimitoare
    Credinţa în Dumnezeu a apărut după căderea din Rai a protopărinţilor noştri Adam şi Eva. Câtă vreme erau acolo, erau în directă comuniune cu Dumnezeu, nu era nevoie de credinţă fiindcă fiind faţă către faţă exista doar iubirea. Dar după cădere apar nădejdea şi credinţa.
      Ce uimitor lucru este credinţa! E uimitor, de pildă, faptul că păstorii, atunci când cerurile s-au deschis şi îngerii cântau, au putut crede că S-a născut un Mântuitor în Betleem şi că-L vor afla într-o peşteră printre vite. Ce lucru uimitor şi de necrezut! Poate că ar fi trebuit să spună: Cum este cu putinţă aşa ceva? De ce să deschidă Dumnezeu cerurile şi îngerii să cânte păstorilor pe rând? Negreşit, dacă Dumnezeu ar vrea să vestească ceva, ar vesti lui Irod sau marele preot, nu nouă. Nu este oare uimitor ca păstorii să fi crezut că-L vor afla pe Fiul lui Dumnezeu născându-se nu într-un palat, ci într-un staul? Şi totuşi au crezut. 
       Ce uimitor este faptul că Magii au crezut chiar atunci când, ajunşi la Ierusalim, nu au aflat nici un fel de festivităţi pentru naşterea unui împărat. Totul era liniştit. Magii puteau foarte bine să fi plecat acasă. Dar ei au întrat în stânga şi în dreapta şi au cercetat Scripturile, şi nu au şovăit să plece la Betleem. Cu lucru uimitor, să creadă că Împăratul Păcii, Sfetnicul Minunat, Mântuitorul Lumii, Mesia cel făgăduit, să Se nască într-un sătuc înapoiat, în loc de Roma sau Atena! Şi totuşi au crezut!
         Aripile credinţei şi prezenţa lăuntrică a lui Dumnezeu
  Pe lângă rugăciune, Dumnezeu ne-a dăruit şi aripile credinţei; credinţa într-un Dumnezeu Care ne iubeşte şi ne ocroteşte; credinţa întrun Dumnezeu care este Atotputernic; credinţa într-un Dumnezeu Care ne făgăduieşte tot ce este spre binele celor care Îl iubesc şi lucrează împreună cu El.
          Mulţi dintre noi seamănă cu prepeliţa, care îşi ia zborul abia atunci când este împinsă de frică. Îşi foloseşte aripile numai pentru zborul groazei. Şi totuşi, Dumnezeu ne îndeamnă să nu fim prepeliţe, ci vulturi în felul în care ne folosim credinţa. Vântul şuiera către o pasăre aşezată pe un ciot: Am să te azvârl de aici! Dar pasărea i-a răspuns liniştită: Fă ce vrei, eu am aripi.
       Cei ce nădăjduiesc întru Domnul vor înnoi puterea lor, le vor creşte aripi ca ale vulturului (Isaia 40:31).
                          Dumnezeu nu se ascunde de om 
     Dumnezeu nu se ascunde de om. Omul păcătos se ascunde de Dumnezeu, se ascunde până ce Îl pierde cu totul din vedere pe Dumnezeu. Iată o istorioară care ne lămureşte această afirmaţie: Un rabin avea doi copii. S-au hotărât să se joace de-a v-aţi ascunselea. Unul dintre ei s-a ascuns şi a aşteptat ca celalat să-l caute. Dar cel care trebuia să caute a renunţat să-l mai caute, ba chiar a plecat de acolo. Copilul care se ascunsese s-a dus plângând la tatăl său: Tată, uite ce mi-a făcut fratele meu, eu m-am ascuns şi el n-a mai venit să mă caute. Rabinul i-a spus: Nu mai plânge fiule, căci aşa se întâmplă şi cu noi când ne ascundem de Dumnezeu. S-ar putea să nu ne mai caute.... 
                                   Cerul plin de stele 
   Dacă stelele s-ar arăta o dată la o mie de ani, am sta toată noaptea să ne uităm la ele şi să le admirăm. Am vorbi ani în şir despre cele văzute în acea noapte. Dar stelele apar în fiecare noapte. Suntem aşa de obişnuiţi să le avem în jur, încât simţim că îşi pierd fascinaţia. Dar nu ar trebui să fie aşa. Cerul este un minunat mijloc de a ne aduce aminte de măreţia lui Dumnezeu. Ori de câte ori ne uităm la stele, în timpul nopţii, să ne amintim că ele scriu un mesaj către noi: Dumnezeu există şi măreţia Lui este infinită. 
                                    Numele de creştin
      În primele veacuri, numele de creştin era asociat acelor oameni care erau despărţiţi de restul societăţii, care erau stăpâniţi de dragoste, de bunătate şi erau gata să se sacrifice pentru nevoile altora. 
         Deci, numele de creştin era sinonim cu virtutea. Martirii şi oamenii duhovniceşti erau mândri să moară pentru acest nume. Niciodată lor nu le-a trecut prin minte gândul de a se lepăda de Domnul. Mai degrabă, ar fi preferat să devină hrană leilor flămânzi decât să renunţe la Hristos, Care i-a iubit şi Şi-a dat viaţa pentru ei. Adesea ultimele lor cuvinte, înainte de a fi aruncaţi în arenă erau: Noi suntem creştini!
   Vorbind despre creştin şi creştinism, este potrivit să ne întrebăm dacă înţelegem sensul adevărat şi profund al acestor cuvinte. Oare, ce sacrificii am făcut noi ca să ne potrivim viaţa noastră cu numele lui Hristos prin trăirea vie a atributelor creştine? Oare, înţelegem noi cuvintele Sfântului Grigorie de Nyssa, care zice: Nu există şi nu a existat o cinste mai mare decât aceea cuprinsă în numele de creştin! Oare, am făcut ceva în mod personal pentru ca mesajul creştin să ajungă la alţii?


    Botezul în numele Sfintei Treimi, prin care ne-am îmbrăcat în Hristos şi am primit numele Lui, este o nobleţe care ne obligă să alergăm spre Iisus Hristos, ţinta desăvârşirii noastre. Spre această ţintă au alergat, prin veacuri, adevăraţii creştini, jertfindu-se pentru Domnul şi făcând totul ca numele Său să fie cunoscut şi adorat în lume.
   Să dăm doar un exemplu, amintindu-l pe Sfântul Calistrat din Cartagina, care era ostaş în Roma, în timpul împăratului Diocleţian (mort în anul 305). Mărturisind public că este creştin, a fost chinuit până la sânge, târât prin cioburi ascuţite şi aruncat în mare. Dar, din toate a scăpat nevătămat. Aruncat în închisoare, a vestit fraţilor săi de suferinţă Sfânta Evanghelie a lui Iisus Hristos. Scos de acolo şi dus la judecată, trecând pe lângă un templu păgân, s-a rugat şi toţi idolii au căzut la pământ şi s-au sfărâmat. Prin credinţă şi răbdarea sa, prin exemplul său, a atras la credinţă peste 200 de slujitori împărăteşti. Toţi aceştia L-au mărturisit pe Hristos şi lor, dimpreună cu Calistrat, li s-au tăiat capetele, cinstind astfel numele de creştin. 
   Creştinii botezaţi care nu-şi trăiesc viaţa după poruncile Evangheliei sunt vânzători ai Domnului, profitând doar de numele lui Hristos. Nu poţi pretinde că faci parte din Sfânta Biserică creştin-ortodoxă dacă viaţa ta e păgânească. 
  Sfântul Apostol Pavel spune: Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta; nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli (la patimi), nici preacurvarii, nici stricaţii de tot felul, nici sodomiţii, nici hoţii, nici cei lacomi, nici beţivii, nici defăimătorii, nici hrăpitorii nu vor moşteni (nici unul) Împărăţia lui Dumnezeu (1 Corinteni 6-9-10). Nu! Căci nu este de-ajuns numai să te numeşti creştin ortodox, dacă nu faci voia Mântuitorului tău, lepădând păcatul. 
 Sfântul Efrem Sirul  spune limpede: Să nu ne aflăm numai cu numele creştini, iar cu năravul de păgâni, căci creştinătatea înseamnă să urmezi, după putinţă, lui Hristos. Dacă ne mulţumim numai cu Sfântul Botez şi ne vom lenevi la împlinirea celorlalte porunci, ne vom face necredincioşi. Hristos la nimic nu ne va folosi, petrecând noi în răutate şi păcat. Căci L-am auzit grăind în Sfânta Evanghelie: Nu tot cel ce-Mi zice: Doamne, Doamne! va intra în Împărăţia cerurilor, ce acela care face voia Tatălui Meu din ceruri (Matei 7:21).
   Un Sfânt Părinte ne spune: Fiilor, aveţi grijă de sfânta credinţă creştin ortodoxă, este o comoară nepreţuită cu care veţi întra în Împărăţia lui Dumnezeu. Periculos pentru sufletul oamenilor este necredinţa. Chiar şi la creştinii ortodocşi. 
     Nu întreba creştinul dacă crede în Dumnezeu, ci dacă crede în Sfânta Evanghelie, în Vestea cea bună a lui Hristos. Căci dacă spuneţi că el crede în Dumnezeu aşa, după părerea proprie, iar nu după Sfânta Evanghelie, este înapoiat şi păgân, pentru că a ajuns la credinţă precum oamenii de acum mai bine de 2000 de ani, precum - să zicem - nişte filosofi elini sau asiatici.
     Atunci de ce S-a mai coborât Hristos din cer? Şi de ce a pecetluit cu sângele Său descoperirea Sa către lume, Vestea Sa cea bună? Cu adevărat un asemenea creştin a luat asupra capului său sângele preacurat al Fiului lui Dumnezeu, precum aceia care strigau: Răstigneşte-L, răstigneşte-L! 
 Femeia nu poate trăi fără credinţă. După o necredinţă vremelnică se întoarce din nou la Dumnezeu. În caz contrar începe să se descompună repede. Altă treabă este cu bărbatul. El poate vieţui fără credinţă. Împietreşte cu totul, devine stâncă de sare. Şi vieţuieşte aşa împietrit

                                  Calea lui Dumnezeu

    Calea lui Dumnezeu este să te sileşti în toate. Să urmăm cuvântul lui Dumnezeu întotdeauna şi întru toate, având grijă să mărturisim credinţa prin viaţă (Stareţ Serafim Romanţev).            Trebuie să ţinem calea de mijloc, ca să nu cădem nici în bucurie fără margini, nici într-o întristare fără măsură. Extremele i-au condus pe mulţi la un sfârşit rău şi chiar la sinucidere.
 1. Consideră fiecare zi drept ultima şi petrece-o în frică de Dumnezeu şi frângere de inimă. Limitează deşertăciunea, evită lenea. Aminteşte-ţi de Dumnezeu şi strigă către El cu pocăinţă.
 2. Nu judeca şi nu osândi pe nimeni, astfel pe tine însuţi te vei osândi. Nu examina gândurile, faptele, bârfele şi certurile străine. Treci peste aceasta, căci prin ele vrăjmaşul se străduieşte să te risipească şi să te distragă de la rugăciune. 
3. Cunoaşte-L pe Dumnezeu, împlineşte poruncile Lui, ascultă-l pe părintele duhovnic. De la cei din jur primeşte în suflet doar cele bune, conforme cu poruncile lui Dumnezeu. Credinţa noastră este adusă din Cer, de aceea nu vă supuneţi împrejurărilor veacului acestuia. 
    Adevaratul creştin ortodox nu se teme de moartea pământească, ci de cea veşnică. Cel mai rău este să te temi de ceva din lumea aceasta mai mult decât de Dumnezeu şi din această pricină să păcătuieşti. Gândeşte-te totdeauna şi spuneţi că nu vei mai rămâne în această lume mai mult de o zi şi atunci nu vei mai păcătui. Zi şi noapte tânguieşte-te pentru păcatele tale. 

                                            Nu te întrista 

    Nu te întrista, lasă-te în voia lui Dumnezeu, El nu-l va părăsi pe cel ce nădăjduieşte în El. Cele mai înfricoşătoare furtuni îi vor fi spre mare folos robului credincios al lui Hristos. Fie ca aceste furtuni să-ţi slujească drept învăţătură pregătiroare, experimentată spre suportarea unor furtuni şi mai periculoase şi înfricoşătoare! Iar aceste furtuni vor urma negreşit, pentru că astfel a stabilit Preaînţeleapta Pronie (pronie= purtare de grijă) a lui Dumnezeu, ca prin multe necazuri să intrăm în Împărăţia cerului. Crucea este purtătoare de moarte pentru acela care nu a trasformat-o în Crucea lui Hristos, care de pe crucea sa cârteşte şi huleşte împotriva Proniei Dumnezeieşti, care se dedă deznădejdii şi disperării. Unii ca aceştia se pogoară de pe crucile lor doar pentru a coborâ sufletele în mormântul veşnic, în temniţa iadului...
 Bea cu bărbăţie paharul amar al încercărilor la serviciu şi printre rude, aşa cum ţi-l dă Tatăl Cel Atotbun şi Preaînţelept. Gândeşte-te: nu ţi l-a pregătit fariseul, nici Caiafa, nici Iuda, nu Pilat şi ostaşii lui îţi dau acest pahar. OARE NU VOI PRIMI PAHARUL PE CARE TATĂL MI-L VA DA? 

                                       Ajutorul lui Dumnezeu

 ® Nimic nu vine gratuit. Ajutorul lui Dumnezeu întotdeauna este gata şi întotdeauna este aproape, însă este împărţit numai celor car-l caută şi se trudesc şi mai ales lor... şi încep cu toată inima să strige: Doamne, ajută-mă! Dar, cât timp rămâne o nădejde cât de mică în propriile mijloace, Domnul nu Se amestecă, spunând parcă: „Aştepţi să dobândeşti singur! Păi, aşteaptă... Însă, oricât vei aştepta, nimic nu vei dobândi, fiindcă v-am spus: Fără Mine, nimic nu puteţi face“ (Ioan 15:5). Conştiinţa neputinţei este adevărata pregătire pentru primirea ajutorului lui Dumnezeu. 

                                  Răceala în credinţă 

           Iată cum se naşte răceala: începe prin uitare... Sunt uitate binefacerile lui Dumnezeu Însuşi şi mântuirea întru El, primejdia de a fi  fără Dumnezeu şi pomenirea morţii se depărtează - într-un cuvânt, se închide toată sfera duhovnicească. Acest lucru vine şi de la vrăjmaşul şi din împrăştierea gândurilor prin fapte, griji şi multele legături cu oamenii. Când toate acestea sunt uitate, inima se răceşte şi consimţirea ei la cele duhovniceşti încetează... şi iată răceala, iată nesimţirea încredinţă.
 Răceala este o stare jalnică şi primejdioasă. La Domnul ea stă în rândul mijloacelor de îndrumare, de învăţare şi de îndreptare. Dar se întâmplă să fie şi ca pedeapsă. Pricina acesteia este păcatul vădit, însă, atunci când nu vedem păcatul, trebuie să căutăm pricina în sentimentele şi dispoziţiile lăuntrice. Nu cumva ni s-a strecurat trufia în suflet, cum că nu suntem noi la fel cu ceilalţi? Nu cumva avem de gând să păşim pe calea mântuirii şi să urcăm cât mai sus numai prin mijloacele noastre? Nu cumva ne mulţumim cu această rânduială a vieţii pe care o ducem... şi ne-am culcat pe ideea că nu mai avem de ce să ne îngrijim? Aceste gânduri şi altele asemenea lor duc la nepăsare, iar nepăsarea este primul pas către răceală.      Chiar dacă am ajunge pe trepte înalte, nici una nu este lipsită de primejdie faţă de cădere... Iar calea către vrăjmaş o aşterne nepăsarea - însoţirea răcelii... Să nu credem că ne vom încălzi singuri... Domnul ne va încălzi când va veni momentul. Sarcina noastră este, însă, osteneala şi iar osteneala. La această osteneală tainică trebuie să adăugăm rugăciune către Domnul pentru izbăvirea de această plagă. Toate celelalte lucruri să le lăsăm şi să păstrăm numai această rugăciune împotriva răcelii, spunând: Doamne, izbăveşte-mă de acestă răceală. Şi să nu ne dăm pace până când nu ne vom încălzi. Încălzirea este atingerea Domnului de inimă, iar căldura neîncetată este sălăşluirea Domnului în inimă. Răceala este canonul Domnului pentru noi. Răceala este aşadar urmarea directă a înfumurării şi a mulţumirii de sine.
                                                     A crede 
Ce înseamnă a crede? a fost întrebat Avva Pimen cel Mare. Acesta a răspuns: „A crede înseammă a petrece întru smerenie şi milă“ (Pateric).
      Smerenia nădăjduieşte în Dumnezeu - nu în sine şi nu în oameni; de aceea, purtarea ei e simplă, fără ocolişuri, statornică, măreaţă. Fii cei orbi ai lumii acesteia numesc acest lucru trufie. Smerenia nu pune niciun preţ pe bunătăţile cele pământeşti; în ochii ei, mare este Dumnezeu, mare este Sfânta Evanghelie. 

                                        Credinţa în înviere 

        Credinţa în înviere ne dă mângâierea unui sens al vieţii şi al morţii. Ne face să ne păstrăm cumpătul simţirii şi echilibrul cugetului, pentru că ne dă încredinţarea că peste toate stăpâneşte o rânduială divină. De pe culmile disperării ne trece pe culmea speranţei. N-am apărut întâmplător, nu trăim întâmplător, nu murim întâmplător. Şi ultimul cuvânt nu aparţine morţii, ci lui Dumnezeu autorul vieţii. Nu cu moartea încheiem socotelile, ci cu Dumnezeu care ne aşteaptă întru Împărăţia Sa. Noutatea Învierii este aceasta: Nu murim de tot! Suntem veşnici!
         Credinţa în înviere ne-a fost transmisă în scris de autori contemporani cu evenimentul. Ei ne-au lăsat-o ca pe un testament, în Cartea Sfântă care se numeşte Noul Testament. Că să ne convingă că ceea ce ne spu e adevărat, ei ne pun în faţă cel mai puternic dintre argument: Pe acest Iisus, Dumnezeu L-a înviat, şi la aceasta noi cu toţii suntem martori (Faptele Apostolilor 2:32). Ce fel de martori? Martori oculari: Nu putem să nu grăim ce am văzut şi am auzit (Faptele Apostolilor 4:20)
    Aşadar nu numai că L-au văzut înviat, dar au stat de vorbă cu El după Înviere; nu erau unu-doi, ci sute de bărbaţi şi de femei. Şi nu erau dintre ce care aşteptau învierea Lui, ci dintre cei cuprinşi de deznădejde totală de moartea Lui. De aceea când L-au văzut înviat nici unuia dintre ei nu i-a venit să creadă. Toţi s-au îndoit când li s-a spus că Hristos a înviat. Numai întâlnirea cu El i-a convins. Acesta a fost argumentul hotărâtor. De aceea tocmai pe acesta ni l-au transmis nouă, ştiind că numai aceasta ne va convinge şi pe noi. Ei au ştiut că întâlnirea lor cu Iisus cel înviat va fi şi întâlnirea noastră, a celor ce vom auzi de ea peste veacuri, a celor ce vom vedea prin ochii lor. Prin iubirea de avuţii şi prin grija cea multă de lucrurile pământeşti, noi dăm dovadă de necredinţă în Dumnezeu.

                                                  Lumină 

Întuneric şi lumină! Numai grăirea acestor două cuvinte ne comunică parcă înfiorarea întunericului şi seninătatea luminii.
 ► Când zicem întuneric, toată fiinţa ni se cutremură ca de prezenţa unor puteri ameninţătoare, înspăimântătoare. 
Când zicem lumină, toată fiinţa noastră respiră ca eliberată şi tresaltă de bucurie sub zările senine ale cerului. De altfel, toată viaţa omului e o volbură în care se împletesc întunericul şi lumina, răul şi binele, dar şi o năzuinţă după biruinţa luminii, după biruinţa binelui în lume. De aceea adesea la încrucişările vieţii stăm înfriguraţi şi ne întrebăm: Ce este lumina? Ce este binele? Ce este adevărul? Este întrebarea fundamentală a vieţii omeneşti, din care ţâşnesc toate atitudinile omului, prin care se făureşte întreg destinul lui. 
                                       Lumina!
                                     
 Când vorbim despre lumină, ne gândim întâi la lumina fizică, la lumina solară. E în răsăritul soarelui o aşa magnifică, o aşa grandioasă privelişte încât parcă prin firea toată trece un fior de uimire şi de preamărire. Ciocârlia izbucneşte ca o săgeată în sus şi în tresăltări uşoare se ridică tot mai sus, tot mai sus, până când, scăldată-n lumină, cântecul ei tremură ca o rază de lumină pe altarul vast cât văzduhurile, al răsăritului de soare. Iarba, frunzele, florile, gâzele, toate vieţuitoarele se trezesc sfielnice şi se grăbesc să iasă în întâmpinare lui. Pământul însuşi tresaltă, se bucură de îmbrăţişarea luminii solare, sub binecuvântarea căreia cresc splendorile, îşi pârguieşte roadele. Iar omul cutremurat de ivirea acestui rege al naturii, cântă împreună cu ciocârlia, se-nfioară împreună cu florile, se simte împlinit cu rodul ce se pârguie pe creangă, tresaltă cu pământul întreg, ca ambasador al naturii care salută răsăritul soarelui... 
      Aşa profundă impresie a produs asupra omenirii acest rege al cerului şi al pământului încât au fost vremuri şi popoare care se închinau soarelui ca unui zeu. Dar vremea aceea a trecut, soarele nu mai este zeu, ci un imens glob de energii variate în jurul căruia se învârtesc atâtea planete şi din care se revarsă puterea generatoare de viaţă pe pământ. Cu toate acestea soarele nu impresionează mai puţin, e un fenomen magnific al naturii, în care sufletul sesizează simbolul unui alt soare, de care Despre credinta 12 atârnă existenţa şi viaţa cu adevărat şi care-şi risipeşte lumina peste pământul inimilor, Dumnezeu... Căci pentru om nu e suficientă bucuria luminiii ce o umple zorile de farmec; lumina aceasta îl îndrumă mai sus, spre o altă lumină, după care sufletul nostru tânjeşte şi suspină, aşa cum firicelul de iarbă tânjeşte după raza de soare...

         Cum a murit Constantin Brâncoveanu cu copiii săi 

    Plenipotenţialul veneţian la Ţarigrad, Andreea Memno a fost de faţă în dimineaţa zilei de 15 august 1714, la execuţia lui Constantin Brâncoveanu Vodă şi ai membrilor familiei sale ucisă din porunca sultanului Ahmed. În scrisoarea sa către regele Veneţiei, plenipotenţialul său raportează astfel: Duminică 15 august de dimineaţă s-a tăiat capul bătrânului principe al Valahiei, tuturor fiilor lui şi a unui boier care-i era vistier. Iată cum s-a făcut: încă de dimineaţă sultanul Ahmed se puse într-un caiac împărătesc şi veni la seraiul zis foişorul lui Talitalacos, pe canalul Mării Negre, în faţa căreia era o piaţă unde a adus pe Brâncoveanu Voievod, pe cei patru băieţi ai lui şi pe vistierul Văcărescu. I-au pus în genunchi unul lângă altul, la oarecare depărtare. Un gâde le-a scos căciulile de pe cap şi sultanul i-a mustrat făcândui haini. Apoi le-au dat voie să-şi facă o scurtă rugăciune. Înainte de a se ridica securea deasupra capului, au fost întrebaţi dacă vor să se facă turci şi atunci vor fi iertaţi. Glasul cel înăbuşit de credinţă al Brâncoveanului a răsunat şi a zis înspăimântat de această insultă: Fii mei! Iată, toate avuţiile şi tot ce am avut am pierdut; să nu ne pierdem însă şi sufletele! Priviţi la Hristos Mântuitorul nostru, câte a răbdat pentru noi şi cu ce moarte de ocară a murit.
    Credeţi tare întru Iisus Hristos şi nu vă mişcaţi, nici nu vă clătinaţi în credinţa cea pravoslavnică, pentru viaţa şi lumea aceasta. La aceste cuvinte Ahmed s-a făcut ca un leu turbat şi a poruncit să li se taie capetele. Gâdele înfiorător a ridicat securea şi capul marelui vistiernic Enache Văcărescu s-a rostogolit la pământ. Apoi a început uciderea copiilor, începând cu cel mai mare. Cum gâdele a ridicat securea asupra capului celui mai tânăr dintre copii, Mateiaş, de numai  13 ani, acesta s-a îngrozit de spaimă. Sărmanul copilaş văzând atâta sânge de la fraţii lui şi de la Văcărescu s-a rugat de sultan să-l ierte, făgăduindu-i că se va face turc. Însă părintele său, Domnul Brâncovean, al cărui cap a căzut la urmă, a înfruntat pe fiul său şi i-a zis: Mai bine să mori să mori în legea creştinească decât să te facă păgân, lepădândute de Iisus Hristos, pentru a trăi câţiva ani mai mult pe pământ. Copilaşul ascultă şi ridică capul, cu glas îngeresc a zis gâdelui: Vreau să mor creştin! Loveşte! În urmă ucise şi pe Brâncoveanu. O, Doamne, Doamne, pana-mi tremură când vă scriu execuţia, ce am văzut şi mă întreb: putut-a fi de faţă cineva să nu fi plâns, văzând capul nevinovatului Mateiaş, tânăr tinerel, rostogolindu-se pe jos, la capul părintelui său, care se apropiase de al copilului, parea a-l îmbrăţişa. Gâdele stropit cu sânge creştinesc a făcut un salut sultanului Ahmed şi s-a retras. Sultanul însoţit de plenipotenţialii Germaniei, Rusiei, Angliei, s-a retras să plece. Văzându-mă cu ochii înlăcrimaţi, spuse sultanul că regretă ce a făcut!

                               Credinţa unui savant

        În secolul al XVIII-lea un savant de renume mondial care s-a bucurat de multe bogăţii şi de tot felul de onoruri. Înainte de a muri a chemat la sine pe soţia şi pe copiii lui, i-a insemnat pe toţi cu semnul sfintei cruci pe frunte şi le-a zis: Ştiinţă, frumuseţe, onoare, putere, bogăţii - toate acestea sunt nimic fără credinţă. Singură credinţa te susţine, atât în viaţă cât şi după moarte. N-a lasat, oare, să se înţeleagă acelaşi lucru şi marele matematician şi fizician francez Louis Pasteur, care a murit spunând crezul şi sărutând sfânta cruce? 
                       Rugăciunea mi-o ascultă 
                       Doamne acum la greu, 
                       Să nu tremure credinţa 
                       Sufletului meu,
                       Din izvorul milei Tale 
                       Umple-mă cu har, 
                       Să pornesc pe drumul mântuirii, iar. 

                              Credinţa contează

      Dacă crezi că la cârma Universului nu se află nimeni, că nu faci altceva decât să te învârţi printr-un spaţiu fără ţintă, atunci ai dreptul să fii mânios, furios, să o iei razna şi să faci tot ce-ţi trece prin cap. Dar dacă ai credinţă şi crezi că cineva se ocupă de acest Univers, că acel cineva este Dumnezeu, Care aşa a iubit lumea, încât şi pe Fiul Său cel Unul născut l-a dat ca tot cel ce crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică, atunci şi tu asemeni lui Ghedeon şi multor altor oameni, poţi birui împăraţii. 
                                Ce este credinţa 
Credinţa este răspunsul omului la făgăduinţele lui Dumnezeu. Credinţa înseamnă să priveşti un prunc nou născut şi să-l slăveşti pe Ziditorul.
 Credinţa înseamnă să mergi prin ploaie, ştiind că totuşi soarele va străluci din nou.
 Credinţa înseamnă să ai mereu în faţă răstignirea, ştiind totuşi că nu este capitolul ultim al vieţii. În lume necazuri veţi avea, dar îndrăzniţi Eu am biruit lumea (Matei 10:22). 
Credinţa are o soră geamănă numită iubirea; căci credinţa nelegată de iubire e moartă. 
Credinţa primeşte, iubirea dăruieşte.
 Credinţa se cultivă; ea creşte prin rugăciune şi cercetarea cuvântului lui Dumnezeu: Prin urmare, credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos (Romani 10:17).
 Credinţa înseamnă să-L crezi pe Dumnezeu pe cuvânt, la fel cum crezi când savantul îţi spune că soarele se află la 92 de milioane de km de pământ, deşi nu ai măsurat niciodată. 
Credinţa înseamnă să te pleci înaintea celor descoperite de Dumnezeu: De primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu mai mare este; că aceasta este mărturia lui Dumnezeu care au mărturisit pentru Fiul Său. Cela ce cred în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în sine;  cela ce nu crede lui Dumnezeu, mincinos L-a făcut pe dânsul, pentru că nu a crezut în mărturia pe care a mărturisit-o Dumnezeu pentru Fiul Său. Şi aceasta este mărturia, că viaţă veşnică ne-a dat nouă şi această viaţă întru Fiul lui este (1 Ioan 5:9-11)
Credinţa înseamnă să spui cu convingere Cred şi să crezi ce spui: Cred că voi vedea bunătăţile lui Dumnezeu din pământul celor vii; Cred că Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme?; Cred că Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa? (Psalm 27)
Credinţa nu merge împotriva raţiunii; ea trece dincolo de raţiune. Credinţa însemnă să garantezi cu viaţa ta că Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitorul lumii şi să rişti totul pentru aceasta. Credinţa nu înseamnă doar să crezi în existenţa lui Dumnezeu, ci să te laşi în voia Lui: Doamne, precum vrei şi precum ştii, miluieşte! Să ştii nu numai că Dumnezeu există, ci şi că-ţi poartă de grijă. 
Credinţa este mâna ce primeşte binecuvântarea. 
Credinţa primeşte ceea ce Dumnezeu dă, nu ca pe ceva ce am merita, ci ca pe un dar al harului Său.

                               Libertatea omului 

     Un profesor susţinea ideea că omul nu este liber să facă alegeri morale. Spunea că singurul factor determinant al comportamentului uman este mediul înconjurător. După părerea lui, omul nu acţionează asupra lumii, ci lumea acţionează asupra omului, determinându-i fiecare decizie. Altcineva alege în locul nostru, zicea el, iar noi suntem neputincioşi să acţionăm contrar felului cum am fost programaţi prin ursitori. În această concepţie criminalul nu este răspunzător când încalcă legea - este vina trecutului şi a societăţii, iar singurul mod de a îmbunătăţi lumea este schimbarea condiţiilor n care oamenii se nasc şi trăiesc. Dacă este adevărat ce spune acest profesor, atunci cum se face că în cazul protopărinţilor Adam şi Eva, care trăiau în Gradina Edenului - mediul cel mai prielnic care a existat vreodată, acest mediu nu i-a împiedicat să păcătuiască? Şi ce ne facem cu acel om care zicea:
 M-am născut în mahala, dar mahalaua nu s-a născut în mine??? 
    Zidit după chipul lui Dumnezeu, omul are voie liberă şi harul lui Dumnezeu de a se ridica deasupra oricăror împrejurări. Nu atât societatea, cât firea omenească trebuie să se schimbe. Atunci când firea omenească este preschimbată de Hristos, ea va crea un mediu mai prielnic. 

                                Diamantul fără cusur 

    Un expert în diamante are o meserie grea. Înconjurat de duzini de sertare cu diamante finisate, el trebuie să determine valoarea şi să le pună în sertarul cu un anume preţ. Într-o zi un asemenea expert a fost întrebat: Cum se face că poţi să priveşti toată ziua sute de diamante fără să le încurci? Cum îţi păstrezi simţul valorilor? El a zâmbit: E simplu, prietene. Ridicându-şi mâna, a arătat către un fabulos inel cu diamant pe degetul său. Acest diamant este perfect. Nu are nici un cusur. La fiecare jumatate de oră îl pun sub lupă. Imaginea diamantului perfect îmi redă simţul valorilor! 
     Domnul Iisus Hristos este pentru noi DIAMANTUL CEL FĂRĂ DE CUSUR. Privind mereu spre El şi măsurând toate în lumina desăvârşirii Sale şi a poruncilor Sale, păstrăm simţământul a ceea ce este cu adevărat important şi ce nu, a ceea ce este bun şi ce este rău, a ceea ce este veşnic şi ce este vremelnic, a ceea ce este scump şi ce este ieftin, a ceea ce merită credincioşia noastră şi a ceea ce nu merită.

                                  Ce este credinţa? 

Credinţa seamănă cu astronautul care spune: Am probleme aici, în capsula spaţială, dar am încredere în cei de la centru de control spaţial din Huston: Centrul nostru de control este Dumnezeu. Credinţa este raţiunea ce se odihneşte în Dumnezeu (Fericitul Augustin).
 Credinţa nu înseamnă să-ţi arunci biletul şi să sari din tren când intră într-un tunel întunecos, ci să ai încredere că mecanicul te va scoate din întuneric la lumină. Opusul credinţei nu este necredinţa, ci deznădejdea.
 Credinţa este ca un potir. Fiecare dintre noi duce un potir al credinţei la altar şi fiecare este umplut pe măsură. După credinţa voastră, fie vouă, spunea Iisus Hristos (Matei 9:29).
 Credinţa este ochiul cu care ne uităm la Hristos, mâna cu care ne prindem de Hristos, limba cu care gustăm cât de bun este Hristos, piciorul cu care mergem la Hristos.
 Credinţa este mâna omului întinzându-se să apuce mâna cea întinsă a harului lui Dumnezeu.
 Credinţa este un salt, o săritură, o plonjare nu într-un gol întunecat, ci în braţele Celui ce m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine.
 Credinţa înseamnă a aştepta cetatea ce are temelii, al căreia meşter şi lucrător este Dumnezeu (Evrei 11:10).
 Credinţa este acel lucru care i-a făcut pe Ghedeon, Samson, Neftali, David şi Samuel, pe prooroci şi pe mii de oamenii să rabde focul, primejdia, sabia, sa biruiască împăraţi, să se întărească în slăbiciune.

                                  Încrederea noastră 

        Scufundarea vasului Titanic, în anul 1912 a pus omenirii multe semne de întrebare. De ce nu a avut vasul destule bărci de salvare? În bărcile existente aveau loc numai 1180 de persoane în loc de 2200. De ce a mers mai departe Titanicul cu viteză maximă, deşi a primit nenumărate atenţionări de la alte vapoare despre existenţa asberg-urilor, cu mult înainte de coliziune? Şi de ce au fost ocupate locurile din bărcile de salvare de numai 711 persoane? Opinia publică a considera - sub influenţa presei - Titanicul, nescufundabil. Şi îndr-adevăr, societatea armatoare şi echipajul navei gândeau la fel. Chiar şi după ciocnire, un însoţitor de bord a spus către un pasager: Nici chiar Dumnezeu nu poate scufunda acest vapor! Oamenii au gândit că vaporul lor nu este aşa de vulnerabil ca altele, că vaporul lor face o excepţie. Când au fost ocupate barcile de salvare, unii pasageri n-au îndrăznit să sară în ele. Ei s-au încrezut în giganticul mărilor mai mult decât în bărcile slabe de salvare. Trebuia să se urce în bărcile de salvare, ca toţi ceilalţi, cu nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu. 
Atâta timp cât eşti mândru, nu-1 poţi cunoaşte pe Dumnezeu. Omul mândru priveşte întotdeauna de sus, în jos, spre oameni şi lucruri. Şi atunci evident nu poate vedea ceva ce este deasupra lui. 

                                   Calea lui Dumnezeu 

    Calea lui Dumnezeu este să te sileşti în toate. Să urmăm cuvântul lui Dumnezeu întotdeauna şi întru toate, având grijă să mărturisim credinţa prin viaţă (Stareţ Serafim Romanţev). Trebuie să ţinem calea de mijloc, ca să nu cădem nici în bucurie fără margini, nici într-o întristare fără măsură. Extremele i-au condus pe mulţi la un sfârşit rău şi chiar la sinucidere. 
1. Consideră fiecare zi drept ultima şi petrece-o în frică de Dumnezeu şi frângere de inimă. Limitează deşertăciunea, evită lenea. Aminteşte-ţi de Dumnezeu şi strigă către El cu pocăinţă.
 2. Nu judeca şi nu osândi pe nimeni, astfel pe tine însuţi te vei osândi. Nu examina gândurile, faptele, bârfele şi certurile străine. Treci peste aceasta, căci prin ele vrăjmaşul se străduieşte să te risipească şi să te distragă de la rugăciune.
 3. Cunoaşte-L pe Dumnezeu, împlineşte poruncile Lui, ascultă-l pe părintele duhovnic. De la cei din jur primeşte în suflet doar cele bune, conforme cu poruncile lui Dumnezeu. 
    Credinţa noastră este adusă din Cer, de aceea nu vă supuneţi împrejurărilor veacului acestuia. Adevăratul creştin ortodox nu se teme de moartea pământească, ci de cea veşnică. Cel mai rău este să te temi de ceva din lumea aceasta mai mult decât de Dumnezeu şi din această pricină să păcătuieşti.
      Gândeşte-te totdeauna şi spuneţi că nu vei mai rămâne în această lume mai mult de o zi şi atunci nu vei mai păcătui. Zi şi noapte tânguieşte-te pentru păcatele tale. Nu te întrista, afieroseşte-te voii lui Dumnezeu, El nu-l va părăsi pe cel ce nădăjduieşte în El. Cele mai înfricoşătoare furtuni îi vor fi spre mare folos robului credincios al lui Hristos. Fie ca aceste furtuni să-ţi slujească drept învăţătură pregătiroare, experimentată spre suportarea unor furtuni şi mai periculoase şi înfricoşătoare! Iar aceste furtuni vor urma negreşit, pentru că astfel a stabilit Preaînţeleapta Pronie (pronie= purtare de grijă) a lui Dumnezeu, ca prin multe necazuri să intrăm în Împărăţia cerului. Crucea este purtătoare de moarte pentru acela care nu a trasformat-o în Crucea lui Hristos, care de pe crucea sa cârteşte şi huleşte împotriva Proniei  Dumnezeieşti, care se dedă deznădejdii şi disperării. Unii ca aceştia se pogoară de pe crucile lor doar pentru a coborâ sufletele în mormântul veşnic, în temniţa iadului... Bea cu bărbăţie paharul amar al încercărilor la serviciu şi printre rude, aşa cum ţi-l dă Tatăl Cel Atotbun şi Preaînţelept. Gândeşte-te: nu ţi l-a pregătit fariseul, nici Caiafa, nici Iuda, nu Pilat şi ostaşii lui îţi dau acest pahar. OARE NU VOI PRIMI PAHARUL PE CARE TATĂL MI-L VA DA? 

                            Lecţii de pe vaporul Titanic 



    Oare ce putem învăţa din istoria Titanicului? în acest eseu vom analiza una dintre bine - cunoscutele întâmplări din istorie. Cred că din istorie se pot învăţa multe, mai ales atunci când aplicăm principiile Cuvântului lui Dumnezeu la întâmplarea pe care o studiem. 

     În 1985 s-au descoperit rămăşiţele marelui vas Titanic. Acestea au fost sub ape, la o adâncime de 13.000 de picioare, timp de peste şaptezeci de ani. Întreaga istorie a Titanicului este fascinantă şi plină de suspans. De asemenea, sunt o mulţime de lecţii pe care le putem învăţa din experienţa Titanicului şi a celor care au fost la bord.
       Unii poate ştiu deja că Titanicul a fost construit în Belfast într-un timp record. De fapt, Titanicul era una din cele două nave construite de White Star Lines. Titanicul era o navă avansată pentru zilele sale. Avea un sistem electric complet. Avea un radio telegrafic cu un cod Morse. Era o adevărată capodoperă de artă. Căpitanul vasului se numea John Smith. Era la vârsta când se apropia de pensie. Dorind să-l onoreze, constructorii vasului l-au lăsat să conducă croaziera inaugurală a Titanicului peste Oceanul Atlantic. Smith era genul de om mândru. Era sigur că vasul Titanic este invincibil, atunci când reporterii i-au luat interviu. Unul dintre reporteri l-a întrebat: „Este adevărat că Titanicul este invincibil?”. Smith a răspuns: „Nici măcar Dumnezeu nu poate scufunda acest vas!”. O doamnă care a ascultat interviul şi a auzit afirmaţia lui Smith a refuzat să mai plece în voiaj spunând: „Dumnezeu nu va îngădui unui om slab să-şi trosnească degetele în faţa Lui!” Fiica acestei doamne, pe nume Emma Wolf, este încă în viaţă. Căpitanul Smith dorea să se retragă în culmea gloriei, şi nu dorea doar să traverseze Atlanticul, ci să-l traverseze într-un timp record! Titanicul avea trei elice uriaşe şi patru coşuri pentru fum. Aşa că atunci când a pornit, nava înainta repede. Titanicul a fost singura navă din istorie din vrema aceea care a avut lumină continuu la bord. 
Exista un circuit electric într-una din camere care a luat foc, dar echipajul vasului a preferat să închidă uşa şi să lase ca acest mic foc să mocnească şi să ardă tot timpul călătoriei pe mare. Ei nu au vrut să supere pe oameni, aşa că nu au spus nimic despre aceasta. Au ascuns această problemă aşa cum unii oameni îşi ascund păcatele, apoi pleacă încrezători pe drumul lor către ceruri, sperând că nu vor avea probleme. Ar fi mult mai bine dacă în loc să facă aceasta le-ar mărturisi şi prin credinţă ar primi mântuirea sufletelor de la Mântuitorul Iisus Hristos! În loc de a face aceasta, mulţi oameni încearcă să-şi ascundă păcatele lăsându-le să mocnească în sufletul lor! 
Titanicul a fost numit febleţea milionarilor. Tot echipamentul era de lux, chiar şi pentru standardele de astăzi. Pe atunci, a avea o piscină pe bordul navei era cu adevărat ceva extravagant. Titanicul avea o piscină de mărimi olimpice, o frizerie, o sală de gimnastică, un salon de înfrumuseţare, o pistă de alergare pe puntea vasului, etc. 
Titanicul a plecat pe ocean în anul 1912. La acea dată în America de Nord erau doar 40 de milionari, azi sunt sute de milionari. Dintre cei patruzeci, doisprezece erau pe vas pentru voiajul inaugural. Poate că veţi recunoaşte numele unora dintre ei.
   Unul dintre nume era Molly Brown, o doamnă care moştenise o mină de argint de la familia ei. Un alt nume era John Jacob Astor, cel care a construit un hotel numit Waldorf Astoria, în New York City.  În drumul său peste Atlantic, Titanicul a trecut şi pe lângă câteva vase. Unul dintre ele era vasul CALIFORNIA.     Marinarul care era la radioul vasului California a trimis un mesaj celor de pe Titanic, spunându-le că merg prea repede şi se îndreaptă spre o zonă unde sunt multe aisberguri. Dar cel care se afla la radioul de pe Titanic nu a auzit mesajele de avertizare, pentru că era prea ocupat să transmită mesajele milionarilor către brokerii lor, către bănci şi către familiile acestora. El aşeza în teancuri mesajele pe care le primea şi tocmai mesajul, care s-a dovedit mai târziu că era cel mai important dintre toate, a fost neglijat. Asemenea acelui marinar de la radioul navei Titanic sunt mulţi şi astăzi. Ei sunt aşa de îngrijoraţi de averile lor şi de lucrurile pe care le au că sunt prea ocupaţi pentru a mai asculta mesajul Sfintei Evanghelii, care le-ar descoperi dezastrul pe care îl au în faţă, dacă nu se vor întoarce de la păcatele lor, acceptând să facă legământ cu Dumnezeu prin credinţă. De cinci ori în acea zi marinarul de la radioul navei California a trimis acelaşi mesaj de avertizare: „Mergeţi prea repede şi vă îndreptaţi spre aisberguri!” în cele din urmă operatorul de pe Titanic a auzit mesajul, dar a fost aşa de nebun, că a trimis înapoi următorul mesaj: „Te-am auzit! Dar ai face mai bine să-ţi ţii gura!” Operatorul radioului de pe nava California nu trebuia să închidă radioul său până la miezul nopţii. Era 11:20 când a primit răspunsul acela obraznic de pe Titanic. Aşa că, de supărat ce era, a închis radioul. Cât de trist! Doar câteva minute mai târziu, Titanicul s-a lovit de un aisberg. Şi atunci când au cerut ajutor nu a mai fost nimeni să-i asculte. 
De-a lungul vieţii noastre Dumnezeu ne trimite tot felul de mesaje prin care să ne atragă atenţia. El ne spune: „Hei! Mai bine o laşi mai uşor! Mai bine ai fi mai atent la ceea ce faci, la cea ce crezi, şi încotro te îndrepţi!” Şi deseori oamenii spun Duhului Sfânt: „Nu vrei să mai taci odată?” sau pur şi simplu „Lasă-mă în pace!” 
Uneori Dumnezeu ne vorbeşte despre lucruri din viaţa noastră care trebuie schimbate. Dar noi nu vrem să mai ascultăm sfatul Său şi nici măcar să mai auzim vocea Sa. De aceea zice Sfântul Apostol Pavel: Dar Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor (1 Timotei 4:1). Acesta este un păcat de neiertat, este un păcat împotriva Duhului Sfânt.      Titanicul a fost construit cu 16 compartimente etanşe diferite, care erau independente unul de celălalt. Vasul era înalt cât 12 etaje şi mai lung decât două terenuri de fotbal. Era enorm. În noaptea în care ei s-au lovit de aisberg, cineva era în aşa numitul „cuib de cioară” al vasului. Dar totul s-a întâmplat aşa de repede, că marinarul din „cuibul de cioară” nu a mai putut anunţa nimic şi mulţi oameni, care se aflau în camerele de jos ale vasului, s-au înecat fără să ştie vreodată de ce anume s-au lovit. Câţiva oameni au urcat scările la nivelurile superioare şi au spus că vasul ia apă foarte multă. Căpitanul Smith nu mai ştia ce să facă. Mulţi din oamenii care dormeau, nici nu au simţit impactul, pentru că erau sus, la ultimele niveluri. Cei de pe punte spuneau că au simţit o mică zguduitură, dar cei mai mulţi nu ştiau că sunt în pericol să-şi piardă viaţa. Omul care proiectase Titanicul era pe vas. Căpitanul l-a adus imediat din apartamentul lui şi i-a spus că primele opt compartimente etanşe ale vasului sunt pline cu apă. El s-a întors către căpitan şi i-a răspuns: „Vasul se va scufunda!” Dar căpitanul i-a spus din nou: „Nu se poate! Acest vas este invincibil!” Cel care a proiectat vasul a răspuns din nou: „Ştiu că aşa s-a făcut reclamă despre acest vas, dar eu l-am construit şi ştiu că nu va mai rezista!” 
   Lucrurile nu sunt întotdeauna aşa cum apar la reclamă, nu-i aşa? 
     Diavolul prezintă păcatul ca şi cum ar fi ceva nemaipomenit de plăcut, dar nu-ţi spune că nava este gata să se scufunde şi toată distracţia va dispărea până la urmă!
   Pentru că erau aşa de siguri că vasul nu se va scufunda, nu au pus pe punte decât câteva bărci de salvare. Nu existau bărci nici măcar pentru un sfert din pasagerii care se aflau la bord. Căpitanul a dat de ştire prima dată pasagerilor de la clasa întâi care este situaţia, apoi a mers la formaţia care cântase rock’n roll în acea zi, şi la cei care cântau jazz şi le-a spus să continue să cânte pentru ca oamenii să nu intre în panică. Majordomii (fiecare apartament avea câte unul) au mers la fiecare uşă şi au ciocănit spunând: „îmi pare rău că vă deranjez, dar căpitanul vrea ca toată lumea să iasă pe punte, dacă vă cheamă trebuie să fie ceva foarte serios!” Dar ei nu le-au spus care era cu adevărat problema. Nu au vrut să supere pe cineva.
 Aceasta este asemănător cu ceea ce se întâmplă în Sfintele Biserici de azi, în care mulţi prezintă mântuirea ca şi cum ar fi nişte vânzători politicoşi şi delicaţi. În loc de a fi aşa de apatici ar trebui să strige: „Hei, fără Iisus Hristos, vă veţi scufunda! Vieţuirea în păcat vă va conduce la moarte!”
   Iisus spunea: „Dacă nu credeţi că Eu sunt, veţi muri în păcatele voastre!” 
     Tot El a învăţat pe oameni parabola despre un om care plănuia să construiască hambare mai mari, dar nu a mai avut timp să facă aceasta pentru că a murit.
         Fie ca mesajul Evangheliei să fie transmis cu mai multă convingere! Dacă arde casa vecinului... cine mai este timid? Oare nu trebuie o acţiune hotărâtă? Timiditatea nu este, aşa cum se crede, un semn al sfinţeniei, ci un semn al fricii. Oamenii vor privi acest mesaj de viaţă şi de moarte ca având aceeaşi importanţă şi urgenţă pe care noi le-o transmitem. 
         Acest lucru s-a întâmplat pe Titanic. Formaţia cânta, iar avertizările erau aşa de timid şi politicos transmise că nimeni nu vedea în ele vreo urmă de urgenţă şi astfel, timpul preţios era pierdut! Nu doar că nu aveau destule bărci de salvare, dar nu aveau nici destule veste de salvare. Nimeni nu dorea să coboare în bărcile de salvare pentru că acestea nu erau destul de luxoase pentru hainele pe care le aveau pe ei. Nu erau bărci de salvare decât pentru femei şi, practic, femeile au fost aproape forţate să intre în bărci. Prima barcă de salvare era pe jumătate plină. Dar mulţi oameni au crezut că nava confortabilă şi călduroasă era mai bună şi mai sigură decât o barcă fără lumină în frigul de pe Atlantic. Una din marile cauze pentru care mulţi şi-au pierdut viaţa pe Titanic a fost aceea că oamenii au vrut să fie împreună. Au vrut să rămână cu soţul sau soţia, cu copiii, cu tata sau cu mama, cu prietenul sau prietena. Au vrut să stea cu cei mulţi, cu mulţimea.
    Prea mulţi oameni astăzi vor să urmeze mulţimea – să facă ce fac şi ceilalţi, să rămână lângă cei dragi. Dar Sfânta Evanghelie ne cheamă să fim noi înşine – făcând ceea ce este bine pentru că iubim pe Dumnezeu. Aşa ne îndeamnă Dumnezeu: „Să nu te iei după cei mulţi ca să faci rău …” (Exod 23: 2). 
    Pe Titanic era un băieţel care a auzit pe căpitan vorbind despre o crăpătură în vas şi despre faptul că vasul urma să se scufunde; de asemenea a auzit ordinul căpitanului ca femeile şi copiii să fie primii în bărcile de salvare. El a fugit repede şi a spus aceste lucruri mamei şi surorii lui, apoi s-a îmbrăcat ca o fată şi a urcat printre primii, în prima barcă de salvare şi astfel a trăit! 
      Curând vasul a început să se scufunde, operatorul de la radioul Titanicului trimitea mesaje disperate pretutindeni, dar nu era nimeni să-l asculte. 

       Au aruncat apoi petarde de semnalizare în aer şi un alt vas, Carpatia a văzut semnalul. Radioul de pe Carpatia fusese închis pentru noapte. Membrii echipajului au spus căpitanului de pe Carpatia că au văzut petarde de semnalizare în direcţia unde se afla Titanicul. Căpitanul a răspuns că, probabil, era doar o petrecere care se încheia cu petarde şi artificii. Cei de pe Carpatia nu au luat în seamă semnalele SOS transmise de pe Titanic.
În cele din urmă, când vasul a început să se încline din ce în ce mai mult, oamenii de pe Titanic au început să-şi spună: „Hei, acest vas chiar se scufundă!” Şi atunci a început marea bătălie pentru că fiecare dorea să ajungă în bărcile de salvare! Căpitanul Smith şi cea mai mare parte a ofiţerilor lui s-au scufundat împreună cu vasul. Supravieţuitorii spuneau că mulţi dintre cei bogaţi au alergat în camere pentru a-şi lua banii şi podoabele şi în timp ce ei  adunau bogăţia pe care o aveau, de teamă să nu o piardă, vasul s-a scufundat.
   Sunt oameni în această lume care sunt aşa de preocupaţi de bunurile pe care le au şi se tem atât de mult să nu le piardă încât, până la urmă, vor pierde Mărgăritarul de Mare preţ, pe Iisus Hristos. Este uimitor să constaţi, atunci când eşti confruntat cu ultima realitate, că tocmai ceea ce era considerat fără valoare are cu adevărat valoare. Biblia ne vorbeşte despre oameni care vor arunca aurul lor la lilieci şi hainele la molii pentru că îşi vor da seama că toate aceste lucruri sunt lipsite de valoare.          Există azi oameni, botezaţi creştin-ortodocşi care nu vor să cunoască adevărul Sfintei Evanghelii, pentru că se tem că dacă vor asculta de Dumnezeu nu vor mai avea destul! Mohn Jartorii de pe Titanic spun că l-au auzit pentru Jacob Astor, un bărbat care avea o voce răsunătoare, declarând că este gata să ofere milioanele pe care le avea pentru un loc în barcă
   Domnul Iisus Hristos spunea: „Şi ce-i foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă-şi va pierde sufletul său? Sau ce ar putea da un om în schimb pentru sufletul său?”
       Apa era foarte rece şi mulţi au murit îngheţaţi. În acea noapte oceanul era liniştit şi bărcile de salvare s-au depărtat de aceia care s-au aruncat pe lângă vas în apă. Şi este adevărat că înainte ca vasul să se scufunde orchestra a cântat „Spre cine să mă îndrept”. Unii de pe acel vas aveau aceeaşi religie cu membrii orchestrei, dar până atunci ei au vrut jazz şi rock’n roll iar acum, când vasul era gata să se scufunde s-au gândit să mai cânte şi din cântările creştine.    Aceeaşi istorie se repetă astăzi. Când totul este bine ne complăcem în păcat, dar atunci când barca vieţii noastre este pe cale să se scufunde ne reîntoarcem la „cântările creştine”.
 Săi slujim lui Hristos azi! Toată viaţa noastră lui Hristos să o dăm! Să-I închinăm viaţa voastră atunci când suntem plini de vigoarea tinereţii! Să-I închinăm lui Hristos viaţa voastră atunci când soarele străluceşte în viaţa voastră, nu atunci când suntem plini de teamă în întuneric! Să-L lăudăm pe Domnul Iisus Hristos acum! Luminile nu au mai strălucit pe Titanic... vasul acela invincibil s-a scufundat. 
   Martorii povestesc cum părinţii îşi strigau copiii, cum copiii îşi strigau părinţii – priveliştea era îngrozitoare. Dacă măcar s-ar fi pregătit pentru asta! Măcar de ar fi avut bărci de salvare suficiente, sau măcar veste suficiente! Sfântul Apostol Pavel spune în Biblie: „De aceea şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu vă gândiţi, Fiul Omului va veni” (Matei 24: 44)
                                      Titanicul nu a fost invincibil...
 Biblia, totuşi, vorbeşte despre o corabie invincibilă: „În ziua aceea când s-a înserat a zis către ei: Să trecem pe ţărmul celălalt. Şi lăsând ei mulţimea, L-au luat cu ei în corabie, aşa cum era, căci erau cu El şi alte corăbii. Şi s-a pronit o furtună mare de vânt şi valurile se prăvăleau peste corabie, încât corabia era aproape să se umple. Iar Iisus era la partea dindărăt a corăbiei, dormind pe căpătâi. L-au deşteptat şi I-au zis: Învăţătorule, nu-Ţi este grijă că pierim? Şi El, sculându-se, a certat vântul şi a poruncit mării: Taci! Încetează! Şi vântul s-a potolit şi s-a făcut linişte mare. (Marcu 4: 35-38).` Ucenicii puneau o întrebare stupidă lui Hristos. El venise în lume ca ei să nu piară, iar acum ucenicii îl întrebau: „Nu-ţi pasă?" Nu a trăit niciodată cineva pe pământ căruia să-i pese mai mult că noi pierim! El, cea de a doua Persoană a Dumnezeirii a luat o fire asemănătoare cu a păcatului, şi a devenit om, ca un al doilea Adam, ca să biruie acolo unde primul Adam a căzut! El a trăit o viaţă desăvârşită şi prin credinţa în El, noi avem viaţă! El a gustat moartea a doua şi prin credinţa în El cei morţi în Hristos pot învia! „Căci dragostea lui Hristos ne stăpâneşte pe noi care socotim aceasta, că dacă unul a murit pentru toţi, au murit deci toţi (2 Corinteni 5:14). Nu-ţi pasă că pierim? au întrebat ucenicii. Dar lui Iisus îi pasă. Şi El, sculându-se, a certat vântul şi a poruncit mării: Taci! Încetează! Şi vântul s-a potolit şi s-a făcut linişte mare. 
   Pentru Titanic s-a făcut reclamă spunându-se că ar fi un vas invincibil, dar singura navă invincibilă este aceea în care se află Iisus  Hristos, adică Sfânta Biserică Ortodoxă. Nu există pericol atunci când El este Căpitanul! 1500 de oameni au pierit la bordul vasului Titanic. Dar pe Marea Tiberiadei, în bărcuţa cea mică, în care se afla Iisus, toţi pasagerii au supravieţuit. Marea şi vântul au ascultat de vocea Creatorului lor. Dacă ne punem nădejdea în Hristos, nu avem de ce să ne temem!

 „Şi le-a zis lor: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Cum de nu aveţi credinţă? Şi s-au înfricoşat cu frică mare şi ziceau unul către altul: Cine este, oare, Acesta, că şi vântul şi marea i se supun? (Marcu 4:40- 41).

     În faţa noastră se află o furtună şi furia ei este neîndurătoare. În faţa noastră sunt aisberguri şi ne aşteaptă multe necazuri. Dar barca vieţii noastre va sosi în siguranţă la liman dacă Iisus Hristos este la cârma sufletelor noastre.
     Sunt două cazuri în Biblie când Iisus se afla în barcă şi a început furtuna: odată El dormea, şi altădată a venit pe ape, iar atunci când El a intrat în barcă, marea s-a liniştit imediat. 
     Ucenicii s-au luptat cu toate puterile lor să învingă furtuna, dar nu au reuşit! Dacă vom încerca să ajungem la limanul din ceruri, prin propriile noastre eforturi, dacă încercăm să vâslim singuri contra furtunii, cu siguranţă ne vom scufunda! Numai Iisus îl poate salva pe acela care vine la El în credinţă – care intră în corabia Sa prin credinţă. 
       Singura cale de a supravieţui în faţa furtunii vieţii este să avem pe Iisus Hristos în inima noastră! El ne va conduce în siguranţă în Împărăţia Cerurilor!

                    Credinciosul şi frizerul necredincios

    Se spune că un creştin a fost odată la un frizer pentru un „tuns şi ras”. Cum se întâmplă de obicei, cei doi au început un dialog şi au discutat despre o mulţime de lucruri. În general, cei doi au fost cam de aceiaşi părere, dar când au ajuns la subiectul credinţei, frizerul s-a grăbit să spună categoric: „Eu nu cred că Dumnezeu există!“ „De ce spui asta?, l-a întrebat omul nostru. „Pentru că este suficient să ieşi înstradă ca să vezi lucrul acesta. Dacă Dumnezeu există cum se face că sunt aşa de mulţi oameni nenorociţi şi bolnavi? Ce părinte atotputernic ar îngădui aşa ceva? Care tată şi-ar lăsa fiii de izbelişte? Dacă ar exista Dumnezeu n-ar trebui să fie în lume nici durere şi nici suferinţă. Nu-mi pot imagina cum ar putea un Dumnezeu bun să îngăduie toate aceste lucruri“.
Clientul s-a gândit puţin şi s-a hotărât să nu spună nimic, ca să nu stârnească o ceartă. A tăcut până la sfârşit, a plătit şi a ieşit afară din frizerie. Ca din „întâmplare” însă, primul om cu care s-a întâlnit a fost un cerşetor beţiv cu o claie de păr răvăşită şi cu barba neîngrijită. Era murdar şi avea o privire pierdută. Ca străfulgerat de un gând, creştinul a intrat înapoi în frizerie şi a spus: „Dacă ai dreptate şi Dumnezeu chiar nu există, atunci nici frizerii nu există!“ „Ce vrei să spui?“ i-a răspuns mirat frizerul. „Eu sunt unul dintre ei şi stau în faţa dumneavoastră. Nu te-am tuns eu?” „Nu“, a continuat cu un zâmbet creştinul, „frizerii nu există, că dacă ar exista, n-ar mai exista oameni netunşi şi neraşi ca cerşetorul acesta de pe stradă“. „
Ah! Asta era problema?! FRIZERII EXISTĂ! Netunşi sunt numai aceia care nu vin la mine ca să-i tund şi să-i rad cum se cuvine“. „Exact!“ continuă creştinul. „Tot aşa este însă şi cu Dumnezeu! EL EXISTĂ, dar lumea arată aşa cum arată pentru că oamenii nu vin la El ca să fie ajutaţi şi ca să-i facă El aşa cum ar trebui să fie. De aceea este aşa de multă răutate şi suferinţă în lume“. 

                                    Conştiinţa omului

    Conştiinţa omului este ca un ceas deşteptător. Dacă suna ceasul şi tu te scoli de îndată, ştiind că trebuie să te duci să-ţi faci ascultarea, mai apoi îl vei auzi întotdeauna. Dar dacă câteva zile la rând nu te scoli de îndată spunând: Mai târziu, atunci, în cele din urmă, nu vei mai fi trezit de ceasul deşteptător deloc (Staretul Iosif de la Optina)

                                       Mireasma raiului 

        După 10 din cei 15 ani de detenţie politică pe care i-am făcut sub comunişti, am ajuns şi în lagărul de muncă de la Noua Culme. Îmi amintesc că acolo am avut cu noi un om cu totul deosebit, pe moş Varga, ţăran simplu din Banat. Statură mijlocie, om blând şi cu o faţă luminoasă. Într-o zi, a venit la mine, timid şi îngândurat, să-mi spună unele lucruri.
 - Domnule Părinte, aş vrea să vă spun ceva, aşa, ca la o spovedanie...
- Bine, moş Varga, pofteşte aici, pe patul meu! S-a suit mai greu, că eram pe patul suprapus, dar asta îţi dădea posibilitatea de a nu te auzi şi alţii. Era ca un adevărat scaun de spovedanie
. - Domnule părinte, uite, aşa cum te văd pe dumneata, aşa îl văd pe Domnul Hristos.- Când, moş Varga? 
- De cele mai multe ori dimineaţa, după terci, când oamenii stau pe paturile lor... - Şi cum? 
- De multe ori stă în picioare, rezemat de speteaza patului meu, şi mă priveşte cum stau, iar împrejurul capului are o strălucire de raze cum n-am văzut în nici o icoană. 
- Nu ţi-ai pus problema că e vis?
 - Tocmai asta o fac, că mă uit şi la vecini, ca să-i văd pe ei; în acelaşi timp, mă pipăi pe mine , ca să-mi dau seama că sunt treaz. De asemenea, apar nişte miresme care nu sunt din cele pe care le cunoaştem noi, din florile pământului... 
      Într-o zi, moşul s-a rugat lui Dumnezeu să-i facă şi pe ceilalţi să le simtă. La scurt timp, după rugăciunea lui, au început toţi să spună: „Dar ce miroase atât de frumos?! Că nu seamănă cu mirosurile pe care le cunoaştem noi... De unde poate să vină, că n-avem flori pe aici?!“. Iar afară era în toiul iernii, cu frig şi zăpadă mare.
     Moş Varga şi-a dat seama că Dumnezeu i-a împlinit rugăciunea, dar a tăcut mâlc, şi-a dat pătura peste cap şi a început să plângă de bucurie. Nu ştiu dacă şi cât a mai trăit moş Varga după eliberare, nici dacă minunea a mai continuat în vreun fel, dar mireasma aceea o mai simt parcă şi azi, ca pe un semn al faptului că Dumnezeu nu ne părăseşte niciodată.

                                          Zâmbetul ceresc 

        Să vă spun despre un creştin ortodox. Nu era preot, ci simplu ţăran. Citise mult Sfânta Scriptură, însă în afară de aceasta nu mai citise nici o altă carte. Acum se afla în aceeaşi celulă cu profesori, academicieni şi alţi oameni cu înaltă cultură, care fuseseră închişi de comunişti. Şi acest biet ţăran se străduia să aducă la Hristos pe un membru al Academiei de ştiinţe. Dar în schimb primea numai ironii. - Domnule, nu-ţi pot explica mult, dar eu merg împreună cu Hristos, vorbesc cu El, Îl văd... - Ia numi mai spune mie poveşti, că vezi pe Hristos! Cum Îl vezi pe Hristos? - Nu pot să-ţi spun cum Îl văd. Simplu: Îl văd! În multe chipuri poate vedea cineva. În vis, să zicem, vezi multe lucruri. Mie mi-i deajuns să închid ochii. Uite, acum îl văd pe fiul meu, acum văd pe cumnata mea, pe nepotul meu. Fiecare poate vedea. Există şi un altfel de vedere. Văd pe Hristos! - Chiar Îl vezi pe Hristos? - Da, Îl văd! - Nu mai spune, cum îl vezi? Liniştit, supărat, plictisit, indispus, vesel? Cum te priveşte? Zâmbeşte vreodată? - Ai găsit, a răspuns ţăranul, îmi zâmbeşte! - Domnilor, veniţi să auziţi ce îmi spune acest om! Mă ia în batjocură. Zice că Hristos îi zâmbeşte. Arată-mi şi mie cum îţi zâmbeşte? 
    Acesta a fost unul din cele mai mari momente din viaţa mea. Ţăranul a luat o înfăţişare foarte serioasă. După care, faţa lui a început să fie luminoasă. Un zâmbet a apărut pe faţa acelui ţăran. Aş fi voit să fiu pictor ca să zugrăvesc acel zâmbet. Era într-însul o doză de întristare pentru sufletul pierdut al omului de ştiinţă. Dar era şi o mare nădejde în acel zâmbet! Avea atâta dragoste şi compătimire şi o bucurie de a mântui acel suflet! Toată frumuseţea Raiului se vedea în zâmbetul acelei feţe. Era murdară şi nespălată, dar avea zâmbetul ceresc al Raiului. Iară, profesorul, şi-a plecat capul şi a zis: „Ai dreptate, domnule. Ai văzut pe Hristos. Ţi-a zâmbit“. 

                                       Despre Sfinţi 

„Eu iubesc pe cei ce Mă iubesc şi slăvesc pe cei ce Mă slăvesc“, zice Domnul (Pilde). Dumnezeu e slăvit întru Sfinţii Lui, iar sfinţii sunt slăviţi de Dumnezeu. Slava pe care Domnul o dă Sfinţilor e atât de mare că, dacă oamenii ar putea vedea un Sfânt aşa cum este el, ar cădea la pământ de evlavie şi de frică, fiindcă omul trupesc nu poate îndura slava unei arătări cereşti. 
   Nu vă miraţi de aceasta. Domnul iubeşte făpturile Lui atât, încât i-a dat omului revărsarea Duhului Lui Sfânt şi în Duhul Sfânt omul se face asemenea lui Dumnezeu. De ce însă iubeşte Dumnezeu atât de mult pe om? Pentru că El este Iubirea însăşi, şi această Iubire nu e cunoscută decât prin Duhul Sfânt. 
           ADEVĂRAŢII OAMENI DE ŞTIINŢĂ AU CREZUT ÎN                                       DUMNEZEU
 JOHANNES KEPLER (1571–1630) autorul celor trei legi ale mişcării planetare, a declarat: „Cred numai şi numai în slujirea lui Hristos. Intenţionam să devin teolog, dar văd acum că prin strădaniile mele Dumnezeu este slăvit şi în astronomie, întrucât slava lui Dumnezeu> “.
. ROBERT BOYLE (1627-1691) – pionier al chimiei moderne, a scris cărţi religioase în care şi-a declarat credinţa puternică în Hristos şi a studiat patimile, moartea , învierea şi înălţarea şi toate celelalte minunate lucrări făcute de El în timpul şederii Sale pe pământ, pentru a întări convingerea oamenilor că Iisus Hristos este atât OM cât şi Dumnezeu. 
SIR ISAAC NEWTON (1642–1727), unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă, descoperitor al legilor gravitaţiei, mişcării şi al calculului matematic, a studiat în amănunt Biblia şi profeţiile din Daniel şi Apocalipsa. El declara: „Studiez zilnic Biblia . Acest sistem extraordinar al Soarelui, planetelor şi cometelor poate izvorî doar din stăpânirea unei Fiinţe inteligente care guvernează toate lucrurile… ca DOMN al tuturor“.
 MICHAEL FARADAY, (1791-1867), pionier al studiului electricităţii, inventatorul generatorului electric, al primului motor  electric şi al transformatorului electric, a fost un creştin cu viaţa impregnată de puterea lui Dumnezeu, a rămas un om smerit deşi lua masa cu regina Victoria, a fost prezbiter în Biserica sa şi predica ori de câte ori i se ivea ocazia, Evanghelia. Întrebat de un reporter despre viaţa de după moarte, a răspuns: „Ştiu în Cine am crezut şi sunt încredinţat că El are puterea să păzească ce I-am încredinţat până în ziua aceea”.
 SAMUEL MORSE (1791-1872) inventatorul telegrafului şi al codului Morse. Primele cuvinte transmise OFICIAL de el prin intermediul telegrafului au fost: „Ce lucruri mari a făcut Dumnezeu – Numeri 23:23 “ … „Este opera LUI … nu nouă, ci Numelui Tău, Doamne, dăm slavă”. 
    JAMES JOULE (1818-1889) realizează legătura dintre căldură şi mişcarea mecanică, oferă bazele primei legi a termodinamicii, este unul dintre creştinii a căror credinţă era binecunoscută. Face parte dintre cei 717 oameni de ştiinţă care, la Londra, în 1864 , semnează manifestul intitulat „Declaraţia studenţilor în ştiinţe naturale şi fizică“, în care mărturiseşte: „După cunoaşterea şi împlinirea voii lui Dumnezeu, următorul meu ţel este să cunosc cât pot de mult despre atributele Sale – înţelepciunea Sa, puterea şi bunătatea Sa, aşa cum sunt ele arătate de lucrarea mâinilor Sale“. 
LOUIS PASTEUR (1822-1895). A pus bazele microbiologiei şi bacteriologiei, a inventat vaccinarea, imunizarea şi pasteurizarea, declara: „Cu cât studiez mai mult natura, cu atât sunt mai uimit de lucrarea Creatorului meu. Ştiinţa ar trebui să-i apropie pe oameni de Dumnezeu, pentru că pretutindeni în natură există dovezi ale unui „PROIECT DIVIN“. 
WILLIAM THOMPSON (Lord Kelvin) (1824-1907). Descoperitorul scării absolute, a patentat în timpul vieţii sale 70 de invenţii, este cunoscut şi pentru puternica credinţă pe care o avea în Dumnezeu. El a zis: „pretutindeni în jurul nostru se află dovezi copleşitoare ale unui proiect divin şi binevoitor. Concepţia ateistă mi se pare atât de lipsită de sens încât nici nu o pot exprima în cuvinte“. 
JAMES CLERK MAXWELL (1831-1879). Printre notiţele sale sa găsit următoarea rugăciune: „Dumnezeule atotputernic, care l-ai creat pe om după chipul Tău şi l-ai făcut un suflet viu ca să Te poată căuta  pe Tine, învaţă-ne să studiem lucrarea mâinilor Tale şi întăreşte-ne raţiunea pentru slujirea Ta, pentru a crede în Cel pe care L-ai trimis să ne dea cunoştinţa mântuirii şi a iertării noastre. Toate acestea le cerem în Numele Aceluiaşi Iisus Hristos, Domnul nostru“. 
FLEMING - pionierul electronicii declara: „Există dovezi abundente că Biblia, deşi scrisă de oameni, nu este produsul minţii omeneşti şi trebuie venerată ca fiind cuvintele transmise nouă de către Creatorul Universului“.
Lister, inventatorul chirurgiei antiseptice declara: „… sunt un om care crede cu tarie doctrinele fundamentale ale crestinismului “ . Simpson, inventatorul anestezicelor, întrebat care este cea mai mare descoperire a vieţii sale, raspunde: „Faptul că L-am găsit pe Mântuitorul“.
 Fratii Wright, inventatorii avionului cu motor. L-au primit amândoi pe Iisus Hristos ca Domn şi Mântuitor încă din tinereţe şi au refuzat să lucreze în Ziua Domnului (duminica) chiar şi în perioada în care se aflau într-un punct foarte critic în cursa pentru înregistrarea invenţiei lor
                                   Curiozităţi 
● Un grup de oameni de ştiinţă din SUA au demonstrat că datarea fosilelor prin metoda cu carbon 14 este una defectuoasă, ba chiar extrem de gravă, făcând următorul experiment: Au datat cochilia unui melc VIU. Rezultatul obtinut a fost ca melcul VIU ar fi avut 27.000 ani !!!
 ● În revista Radiocarbon, s-a scris despre redatarea cărbunelui de Rusia, care se calculase că are vârstă de 300.000.000 ani (prin metoda cu carbon 14). Datat din nou, acesta „a obţinut” vârsta de 1.680 ani !!!
 ● Dacă pornim cu cifra de 8 oameni care au ieşit din corabie şi aplicăm acestui număr o rată de creştere de 2,5 copii pe familie (mai mică decât rata actuală), ajungem la populaţia din prezent în aproximativ 5.000 ani, ceea ce corespunde cu perioada în care a trăit Noe . Dacă luăm însa doar o jumătate din această rată de creştere şi o aplicăm doar la 500.000 ani de „evoluţie” a omului , suprafaţa pământului ar trebui să fie de câteva sute de ori mai mare pentru a-I putea cuprinde. 
                                              Ştiaţi că 
♦ Distanţa dintre pământ şi soare face ca Pământul să fie singura planetă din sistemul nostru solar pe care viaţa poate exista şi înflori?...
 ♦ Înclinaţia pământului de 23,5 N produce anotimpurile? 
♦ Există 12.000.000.000 de neuroni în creierul omenesc şi fiecare neuron este conectat cu alţi 10.000 neuroni? 
♦ Oamenii de ştiinţă au descoperit că persoanele cu răni deschise plasate în camere medicale hiperbarice (cu presiunea atmosferică asemenea celei dinaintea potopului şi conţinut de oxigen mai bogat) se vindecă peste noapte? 
♦ Un om declarat mort din punct de vedere clinic datorită intoxicaţiei cu monoxid de carbon şi-a revenit după 3 săptămâni petrecute în această cameră? 
♦ O roşie crescută 2 ani într-o astfel de încăpere a ajuns la înalţimea de peste 5 metri, a produs 930 roşii şi a continuat să crească? 
♦ Înainte de potop orice radiaţie dăunătoare era filtrată de învelişul de apă din atmosferă, creând condiţiile pentru o sănătate perfectă, mutaţiile maligne fiind inexistente? 
- În apropierea piscurilor, munţii sunt formaţi în mare parte din straturi marine ce conţin frecvent fosile marine recente, ceea ce demonstrează că aceste vârfuri s-au aflat sub apă? (fosila = o creatură vie, prinsă şi îngropată cu repeziciune în vârtejul sedimentelor fără să fi avut suficient timp pentru a se descompune sau a se dezintegra).
 BIBLIOGRAFIE: Sfântul Nicolae Velimirovici, O sută de capete de la Liubostinia, Editura Sofia, Bucuresti, 2009; Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei Mitropolit Prof. Dr. Nicolae Mladin, Prin zbuciumul vremii, Predici, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007; Ieromonah Petroniu Tănase - Întâmplări minunate din vremea noastră; Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2009; Sfântul Ignatie Briancianinov, Despre înşelare, Editura Schitul Românesc Lacu, Sfântul Munte Athos; Dr. Antonie Plămădeală, Cuvinte la zile mari, Mitropolitul Ardealului, Sibiu, 1989; Despre credinta 35 Mitropolit Prof. Dr. Nicolae Mladin, Prin zbuciumul vremii, Predici, Editura Mitropolia Olteniei, Craiova, 2007; Preot Zosim Oancea - „Închisorile unui preot ortodox’’; Predici la duminicile de peste an, Vestirea Evangheliei Mântuirii, Dr. Irineu Pop-Bistriţeanul, Editura Reîntregirea, Cluj-Napoca, 2008. 

Lista mea de bloguri

Arhivă blog

DACA VREI SA ASCULTI...PORNESTE...

Ruga catre Dumnezeu

Previzualizaţi

Doamne, Da-le tuturor celor care mi-au vrut raul, atata fericire pe masura raului pe care ei mi l-au dorit.
Doamne, Da-la celor care nu ma plac, atata placere pe masura neplacerilor pe care ei mi le doresc.
Doamne, Da-le celor care m-au crezut prost, atata intelepciune functie de cata prostie au crezut ca am eu.
Doamne, Fie-ti mila de cei care nu mi-au aratat ce e mila.
Doamne, Da-le celor care mi-au refuzat dragostea, toata dragostea pe care eu nu am putut sa le-o ofer.
Doamne, Te mai rog ca tuturor celor pe care eu i-am intristat sa le dai numai lucruri vesele de care sa se bucure cat mai mult.
Doamne, tuturor celor care m-au lovit, mangaie-i si iarta-i, pentru ca eu i-am iertat demult, si nu lasa sa fie loviti de nimeni.
Doamne, celor care ma urasc, da-le numai iubire pentru ca ura ii duce la pierzanie.
Doamne, nu ma lasa sa urasc pe nimeni, indiferent de cat de mult ma displace celalalt.
Doamne, daca nu te superi, te mai rog ceva, desi stiu ca sunt doar un biet pacatos care de multe ori uita de Tine. Te mai rog ca toti cei cu care ma voi intalni in acest an sa aibe parte numai de noroc, fericire, iubire si sanatate si sa fie mereu plini de energie si iubiti de toti.