vineri, 22 martie 2013

Parintele Efrem Filotheitul despre VIATA DUPA MOARTE si PREGATIREA PENTRU MOARTE: “Cat de mult isi b


BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...


Parintele Efrem Filotheitul despre VIATA DUPA MOARTE si PREGATIREA PENTRU MOARTE: “Cat de mult isi bate joc de noi lumea! Precum o pisica, asa se joaca cu noi, ne batjocoreste si, in ceasul mortii, ne descopera adevarul”


Infricosatorul ceas al mortii[1]

Iubitii mei frati,

Dupa moarte urmeaza vesnicia. Fiecare om, la un moment dat, va parasi lumea cu trupul, iar cu sufletul va merge in vesnicie, la viata fara de sfarsit. Sufletul omului va ramane fara trup pana la A Doua Venire a lui Hristos, cand trupurile celor drepti si ale celor pacatosi vor invia ca sa mearga la Judecata. Important este faptul ca sufletul, dupa moartea omului, se desparte de trup si traieste singur.

Asa cum am vazut si am trait, Dumnezeu s-a apropiat de noi prin moartea catorva frati dragi noua, pe care i-a primit in Imparatia Lui. Ne-a lipsit in special de fratele nostru cel mai iubit, Parintele Efrem, care a trait impreuna cu noi in obste.

El este primul meu fiu duhovnicesc, care, asa cum bine stiti, a vietuit printre noi, facand ascultare desavarsita si ducand o viata virtuoasa. Si voi stiti, si sufletele voastre, cat de mult l-ati pretuit, pentru ca prin viata lui virtuoasa si plina de trezvie v-a castigat increderea. Parintele Efrem a ajutat foarte mult obstea si Dumnezeu l-a chemat pe neasteptate la un sfarsit martiric.

Judecatile lui Dumnezeu sunt adanci si cine ar putea sa le masoare pe ele si vointa Lui? El le cunoaste si le randuieste pe toate dupa stiinta Lui. Ochii nostri neputinciosi vad diferit lucrurile, dupa starea duhovniceasca a fiecaruia si, in functie de aceasta, judecam orice situatie. Dumnezeu, ca un parinte iubitor de oameni, vede lucrurile total diferit. De multe ori, ia dintre noi oameni de o varsta tanara, de mare folos duhovnicesc. Ii ia mai devreme decat ne-am astepta noi. Domnul stie cand omul este pregatit si hotaraste ca atare.

Sfantul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei, era luminatorul lumii si, daca ar fi trait mai mult, ar fi fost de folos prin viata lui nenumaratelor suflete si lumii crestine, in general, dar a fost chemat la ceruri la o varsta tanara, la 49 de ani. Discutam despre acest subiect pentru ca sa aratam ca Domnul le cunoaste pe toate. El n-a luat seama la folosul real, daca acesta ar fi trait mai mult in lume, ci s-a ingrijit sa-l ia langa El, sa pazeasca acest suflet atat de pretios in vistieria dumnezeiasca a Imparatiei Lui. In ceea ce priveste folosul crestinilor, Acesta, ca Parinte si ca Dumnezeu, s-a ingrijit de ei in felul lui.

Pe Sfantul Atanasie, intaistatatorul Lavrei Sfantului Munte, il vedem ca a plecat din viata cazand de pe o schela, in Sfantul Altar. Si aceasta moarte a lui este asemanatoare cu a Parintelui Efrem.

In Pateric citim ca un eremit, un nevoitor din pesteri, avea un ucenic si intr-o zi i-a dat ceea ce lucrase el si i-a zis:

- Fiule, sa mergi in cetate sa vinzi acestea, sa cumperi cele necesare si sa te intorci.

Calugarul, ca un ucenic ascultator, a coborat si a ramas cateva zile ca sa-si implineasca ascultarea. Intr-una din acele zile a vazut o inmormantare foarte stralucitoare, savarsita dupa randuielile vremii, cu trasuri si animale dintre cele mai impodobite. Era urmata de lume multa, intr-o zi foarte frumoasa, cu un soare stralucitor. El se gandea, mirandu-se. „Ce om mare a murit, de i se face o inmormantare atat de stralucitoare?” A intrebat un trecator, si acela i-a spus ca a murit cea mai mare desfranata a orasului. Vestea aceasta l-a surprins, dar si-a incheiat zilele in care trebuia sa vanda lucrurile si s-a intors la batranul lui.

Cand a ajuns inaintea pesterii, a auzit inauntru racnetele unui leu care il sfasiase pe parintele lui pustnic, pe acest om imbunatatit. Imediat i s-a cutremurat cugetul, puterea de judecata, si a zis:

„Cum este posibil ca desfranata aceea sa fie inmormantata cu atata cinste si stralucire, iar un om sfant sa sufere o moarte atat de infricosatoare, sa-l manance fiarele? Care este judecata lui Dumnezeu?“.

A privit cu mintea lui nedreptatea si indiferenta lui Dumnezeu si s-a gandit sa se intoarca in lume, pentru ca lucrurile nu erau asa cum le invatase el. Si cand voia sa-si indrepte pasii catre lume, Dumnezeul pentru rugaciunile batranului lui, S-a plecat spre el si i-a aparut ingerul care i-a zis:

- De ce ai gandit atat de nedrept fata de judecatile lui Dumnezeu?

- Dar cum sa nu gandesc, sfinte ingere, asa, din momentul in care am vazut atata diferenta intre moartea batranului meu, care era un om sfant si moartea acelei femei desfranate?

- Da, asa par lucrurile la prima vedere, dar judecata lui Dumnezeu este deosebita. Femeia desfranata, om fiind si ea, a facut anumite lucruri bune. Si batranul tau, inainte sa se nevoiasca, ca mirean a savarsit si el anumite pacate. Dumnezeu i-a inapoiat desfranatei pentru faptele ei bune plata cuvenita si astfel nu-i mai datoreaza nimic. Pentru ca trecutul ei era incarcat de pacate, trebuia sa-i rasplateasca dupa cuviinta putinele ei fapte si a facut-o prin mariri, prin ziua insorita, prin podoabele maririi si, astfel, nu-i mai datoreaza nimic. Batranul tau si-a platit datoria pacatelor lui din lume si a venit la dreapta judecata a lui Dumnezeu, luminos, curat cu desavarsire, neavand urma de intinare pe vesmantul sufletului lui.

Ucenicul, smerit, cand a auzit de la inger despre judecatile lui Dumnezeu, si-a cerut iertare, s-a mustrat pe sine insusi si s-a intors la viata duhovniceasca, in pestera batranului.

De aceea, nu trebuie sa alergam fara sa gandim si sa judecam la intamplare moartea si faptele omului. Dumnezeu nu poarta de grija doar de mantuirea celui plecat, ci ne ajuta si pe noi cei vii sa ne indreptam fiecare pe sine. Omul trebuie sa cugete si sa vada ca toate cele omenesti sunt desertaciune si ca viata lui, intr-adevar, este un vis. Asadar, sa nu ne ingrijim de ea si sa-i dam asa mare importanta, ci fiecare sa ia seama sa-si indrepte constiinta, s-o linisteasca de mustrari, sa asculte de ea si, astfel, cand vine moartea fizica, oricare ar fi ea, sa-l gaseasca pregatit.

Moartea este mostenirea oricarui om care traieste pe acest pamant. Cat de mult isi bate joc de noi lumea! Precum o pisica, asa se joaca cu noi, ne batjocoreste, ne aduce in imaginatie lucruri mincinoase, ne insala si, in ceasul mortii, ne descopera adevarul. Atunci fiecare suflet vede ca diavolul, lumea si trupul si-au batut joc de el. Lumea aceasta si toate celelalte ne aduc inchipuiri desarte si ni le ofera ca momeala, ca sa gustam pacatul.

Ceasul mortii este infricosator, asa cum ne spune si cantarea:

„Vai, cata lupta are sufletul cand se desparte de trup! Vai, cat lacrimeaza atunci si nu este cine sa-l miluiasca pe dansul! Catre ingeri ridicandu-si el ochii, in zadar se roaga; catre oameni mainile tinzandu-si, nu are cine sa-l ajute“ (Troparul slujbei de iesire a sufletului).

Sufletul singur se pregateste sa mearga la dreapta judecata, ca sa dea raspuns pentru faptele lui. Si frica si cutremur il cuprinde in acel ceas. Noi vorbim acum, ascultam, dar n-am trait acel moment. Cei care au plecat si s-au lovit de el nu sunt aici, ca sa ne marturiseasca si sa ni-l descrie, daca el se poate exprima prin cuvinte omenesti.

Toti vom trece prin acest martiriu al mortii si ceea ce sta in mainile noastre, in puterea noastra, cu ajutorul si iubirea de oameni a lui Dumnezeu, este sa ne pregatim pe noi insine sa primim acea clipa cat mai curati sufleteste, pentru ca aceasta stare ne va usura teama si frica mortii.

Asa cum ne amintesc sfintele tropare ale slujbei de inmormantare si sfaturile Sfintilor Parinti, in acel ceas infricosator apar demonii care inspaimanta si infricoseaza, ne ameninta si ne dispera. Ei se straduiesc ca sufletul sa deznadajduiasca, sa nu mai spere mantuirea si ni-L prezinta pe Dumnezeu, infricosator si nemilos. Pe toate cate le spun acestia, le cunosc si cei care au plecat din aceasta viata. Sufletul, singur, cand ii vede, isi iese din sine, pentru ca ce poate sa spuna, cum sa se apere si cine il va ajuta? El gandeste ca este singur, pentru ca si-a pierduit orientarea, iar cei care sunt langa el, cum sa-l ajute? Acesta se mangaie doar cand se apropie ingerii lui Dumnezeu, fratii lui mai mari care pot sa-i dea ajutorul. Catre acestia isi intoarce ochii, privirea cu toata puterea la ei, ca sa primeasca ajutorul si sa implore: „Mantuiti-ma, scapati-ma de demoni“. Desigur, ingerii, prin prezenta lor, ii dau curaj, dar, mult mai mult, nadejdea izbavirii vine mai intai din ajutorul lui Dumnezeu si dupa aceea din constiinta linistita. Aceasta este cea care va juca rolul cel mai important. Daca constiinta nu osandeste sufletul, curajul si nadejdea ca Dumnezeu si ingerii il vor apara sporesc. Cand, insa, constiinta in acel moment ne judeca, din acel ceas incepe pregustarea chinului vesnic. Dumnezeu sa aiba mila de orice suflet in acel ceas infricosator. Sufletul care a iesit nu va putea sa scape de rapirea demonilor, cand pacatele lui sunt de moarte si mari. El va cere sa scape de ei si sa urce spre cele inalte. In cazul unui suflet mantuit sau al unuia aproape de mantuire, ingerii il preiau si-l conduc la dreapta judecata. In timp ce urca, el trece prin vamile vazduhului, care prezinta, fiecare, un pacat de moarte. Va trece prin cercetarea ficarei patimi si slabiciuni si, daca va fi gasit vinovat, in orice vama va fi oprit. Daca, insa, va trece de toate, atunci se va inchina Stapanului Hristos si, dupa Traditia Bisericii noastre Ortodoxe, va cutreiera impreuna cu ingerul pazitor, asa cum am auzit si din textul sfant, locurile Imparatiei lui Dumnezeeu. Va merge, dupa aceea, in iad si, apoi, in toate locurile in care a trait in toti anii vietii lui. In a patruzecea zi va incheia aceasta calatorie si se va intoarce inaintea lui Hristos, ca sa auda hotararea. Ganditi-va ce frica si ce cutremur simte sufletul cand, pe de o parte, vede Imparatia lui Dumnezeu si se bucura, iar pe de alta, se gandeste: „Oare voi reusi sa vin sa locuiesc aici? Nu stiu!“. Cand este dus sa vada iadul, se intreaba din nou: „Nu cumva voi veni aici? Vai de mine, nenorocitul! Nu cumva iadul tine doar cativa ani? Nu, va fi vesnic...” Plimbandu-se prin locurile vietii lui, va vedea multe. Acolo unde a savarsit pacatul, sufletul se va rusina sa priveasca, iar unde a savarsit binele se va bucura. Dar in toata aceasta perioada, el va cunoaste, va pricepe in ce masura hotararea lui Dumnezeu va fi pozitiva sau negativa. Toate acestea constituie marele adevar al Bisericii noastre. Noi am vazut moartea, taina ei, la oamenii care au plecat si care ne-au aratat, prin modul lor, prin imaginea fetei, prin ochii, prin tulburarea lor si prin binecuvantarea lor, ce se intampla in chip nevazut acolo. Credem nezdruncinat ca ceea ce ne spun Sfintele Scripturi, Sfanta Traditie si Traditia ascetica a Bisericii este adevarat, si nu se intarmpla alttfel. De aceea, sa avem in vedere, mai intai eu, care le spun pe toate acestea, realitatea si sa punem in randuiala viata noastra. Adica, s-o pregatim, in asa fel incat sa fugim de vesnicia iadului si sa dobandim, cu milostivirea si iubirea de oameni a lui Dumnezeu, Imparatia Cerurilor. Trebuie sa spunem lucrurilor pe nume, anume ca mantuirea nu este un joc, ceva pe care putem sa-l tratam cu indiferenta, in gluma.

Iata, ii vedem pe oamenii care au plecat, pe parintii nostri cu care putin mai inainte eram impreuna. Unde sunt fratii nostri cu care discutam, vorbeam, spuneam atatea si acum nu mai sunt printre noi? Nu cunoastem unde sunt, de aceea ne gandim:

„Unde sa fie oare? S-au mantuit sau nu? Cat de repede trec aceste zile pentru cei care parasesc lumea si obstea noastra! Maine cei ramasi vor cugeta si ei acestea si vor spune si despre noi la fel“.

Deci sa privim tinta mantuirea noastra, oricat ne-ar ingrozi si ne-ar rusina. Sa ne indreptam viata, sa-I multumim din inima lui Dumnezeu si sa-I aducem doxologie pentru ca ne aflam in viata si putem sa punem sufletul in randuiala si sa ne pregatim. Asa cum vedem in fapt, nu cunoastem nici ziua, nici ceasul, nici clipa cand lasam lumea. Sa ne facem canonul, rugaciunile, sa nu lasam privegherea, sa nu ne lenevim, sa coboram la Biserica, la slujirea noastra. Apoi, sa avem iubire intre noi, caci Dumnezeu este iubire si “cel ce ramane in iubire ramane in Dumnezeu si Dumnezeu in el” (I Ioan 4, 16).

Cine este cel care iubeste pe Dumnezeu? Doar cel care tine poruncile Lui. Prima si cea mai mare porunca este sa-L iubim pe Dumnezeu, iar a doua, pe aproapele, pe fratele nostru. Cand, insa, nu tinem poruncile, este evident ca nu-L iubim pe Dumnezeu si incalcam prima porunca.

Daca nu ii iubim pe frati, ci ii osandim, ii barfim, ii judecam, suntem reci fata de ei, incalcam a doua mare porunca:

“Cel ce uraste pe fratele sau este ucigas de oameni” (I Ioan 3, 15).

“Iar cel ce uraste pe fratele sau este in intuneric si umbla in intuneric si nu stie incotro se duce, pentru ca intunericul a orbit ochii lui” (I Ioan 2, 11).

Noi pierdem timpul in care am putea sa facem rugaciune, aceasta avere pretioasa daruita de Dumnezeu, ce ni se scurge printre degete. Astfel, nu cumparam lucruri pretioase, folositoare pentru Imparatia lui Dumnezeu, si diavolul rade de noi si ne azvarle afara. De aceea, cumparam trandavie, lipsa de grija, graire in desert, osanda, risipirea mintii, cugete nefolositoare, si toate acestea inseamna cheltuirea timpului pretios al vietii. Din nefericire, maine ne vom gasi in acest ceas in care fratii s-au gasit cu putin mai inainte si vom zice:

„Ce-am facut? Cum mi-am batut joc de mine si m-am lasat inselat? Dar nu m-asteptam sa mor atat de repede!“

Dar n-ai stiut, n-ai auzit ca asa pleaca omul? Constiinta nu poate sa spuna minciuni si inselaciuni, ci ea ne va striga cu tarie adevarul. Si vai de mine, care spun acestea si nu le fac! Deci sa ne plangem pe noi insine si sa ne smerim inaintea Celui rastignit, sa-I cerem iertare si Sangele Sau dumnezeiesc sa ne spele, sa ne curete si moartea Lui sa devina viata noastra, prin indreptarea pe care trebuie s-o primim. De aceea, zic ca trebuie sa multumim din inima lui Dumnezeu, Care ne-a mai daruit inca viata si putem sa ne mai indreptam pe noi insine. Fratii nostri care au plecat acum nu mai pot sa faca nimic pentru ei, ci asteapta de la Biserica, de la fratii lor, de la noi ajutor.

Parintelui meu, Sfantul, i se descoperise cand va pleca din aceasta viata si i-am zis:

- Avva, ce vrei sa-ti facem?

Eu ma gandeam la 40 de liturghii, la parastase si la altele. Acest mare om, intelept si sfant, al lui Dumnezeu mi-a raspuns:

- Da, veti face dupa cugetul vostru, dar vai de mine daca astept sa ma mantuiesc din aceasta milostenie!

Luati aminte cat de mare era grija lui ca sa fie pregatit, incat nu se astepta sa-l miluiasca oamenii ca sa afle mantuirea.

Desigur, noi – si cel dintai, eu – cerem ajutorul, pentru ca stim: constiinta noastra ne osandeste, deoarece n-am facut voia lui Dumnezeu si, de aceea, ne si temem de moarte. Constiinta nu ne usureaza, pentru ca acolo unde este lipsa trebuie sa completeze. Cea a batranului era pregatita, dupa cum mi-a si zis:

- Fiul meu, numai o punte sa trec (puntea era moartea) si, de acolo inainte, socoteala mea cu Dumnezeu, prin harul divin, este incheiata!

Luati seama, ce constiinta stralucitoare si sigura avea, de aceea ne si zicea:

- Faceti-va datoria voastra!

Ne spunea aceasta, ca sa ne punem in randuiala constiinta, facandu-ne datoria pe care o aveam fata de el, indrumatorul nostru.

Bunul Dumnezeu sa ne lumineze, sa ne dea putere si sa ne ingrijim sa punem in ordine ceea ce fiecare a gresit, de pe pozitia si cu responsabilitatea lui. Asadar, sa ne straduim, sa nu trandavim, pentru ca nu este vremea sa amanam. Nu numai acum s-o facem, cand suntem impresionati de moartea fratilor nostri, ci continuu, cu sentimentul ca lucram la indreptarea noastra.

Nici un om nu este fara de pacat, afara de Dumnezeu. El a plecat de pe pamant macar cu un pacat, aceasta, insa, nu impiedica mantuirea si sfintenia lui. Greselile usoare vor fi sterse de Dumnezeu. Ceea ce ne recomanda Sfintii Parinti este ca, in ceasul mortii, sa fim gasiti cu greseli si pacate cat mai mici, pentru ca daca talerul virtutilor este plin si cantareste greu, greselile noastre mici vor ramane in aer. De aceea, sa ne nevoim, sa facem ascultare sincera, dreapta, intru adevar. Aceasta sa nu para doar ca ascultare, iar in esenta ei sa fie voia noastra, neascultare si otrava. Sa nu facem vointa noastra, sa zicem ca ne vom pocai maine. Dumnezeu nu asteapta ca un ucenic sa greseasca cu pacatele omului din lume, asa cum stim. Desfranarea si curvia ucenicului este atunci cand nu face ascultare. Neascultarea este o greseala, iar opusul ei, datul mantuirii noastre. Ucenicul care se supune cu sinceritate are asigurata mantuirea lui, este omul cel mai fericit de pe pamant, cu speranta cea mai buna ca va ajunge in Imparatia lui Dumnezeu.

In timp ce noi, cei responsabili, care ridicam greutatea oamenilor, greselile si pacatele si poruncim, ne punem in pericol mantuirea, nu atat din cauza pacatelor noastre – putem fi mantuiti din mila lui Dumnezeu – cat pentru responsabilitatea pacatelor celorlalte suflete. Postura aceasta este cea mai primejdioasa pentru noi, cei ce purtam sufletele oamenilor pe umerii nostri. Pentru ucenic nu exista insa acest pericol. Acesta, daca duce o viata simpla, sub ascultare, cu „binecuvanteaza” si „sa fie binecuvantat”, a intrat in Imparatia Cerurilor.

Dumnezeu sa binevoiasca, cu multimea indurarii Lui, sa ne gasim cu totii impreuna in bucuria si fericirea acestei Imparatii vesnice. Amin.

Slava lui Dumnezeu pentru toate!

Sa fim vrednici fii ai Tatalui

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...


 
Un om pacatos se numea pe sine crestin, insa injura aproape toata ziua. Un cunoscut de-al sau, auzindu-l tot injurand, a indraznit sa il intrebe astfel:

- Dumneata stii rugaciunea domneasca "Tatal nostru" ?

Cu oarecare bucurie si mandrie, el ii raspunse, zicand:

- Da, pai cum sa nu o stiu... doar merg si la biserica.

Prietenul sau continua:

- Astazi, de dimineata, L-ai numit pe Dumnezeu "Tatal nostru" ?

Omul cel care avea patima injuratului, nedumerit, zise:

- Da, dar de ce ma intrebi aceasta ?

Apoi, celalalt zise:

- Pai cum poate fi Dumnezeu Tatal dumneavoastra daca-L injurati aproape tot timpul ?!

Dandu-si omul seama de ceea ce facea s-a rusinat si oridecate ori rostea "Tatal nostru" se gandea ca nu cumva sa mai supere pe Dumnezeu cu ceva.


Dialog cu Dumnezeu

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



Intr-o zi, Copilul I-a spus Lui Dumnezeu:
-Asa se zvoneste ca maine ma trimiti pe pamant, dar cum voi trai acolo, pentru ca sunt asa mic si neajutorat?

Dumnezeu i-a raspuns:
-Din multimea de ingeri ti-am ales unul special pentru tine. Te va astepta si va avea grija de tine.

-Dar, a spus copilul, aici in Rai nu fac altceva dacat sa cant si sa zambesc. De asta am nevoie sa fiu fericit!

Dumnezeu i-a vorbit:
-Ingerasul tau iti va canta in fiecare zi. Si-i vei simti dragostea, si vei fi fericit .

-Si, a spus copilul, cum ii voi intelege pe oameni din moment ce nici nu le cunosc limba?

-E foarte simplu, a spus Dumnezeu, ingerasul tau te va invata cele mai dulci si frumoase cuvinte ce poti invata vreodata si te va invata cu rabdare si sarguinta sa vorbesti.

Copilul s-a uitat la Dumnezeu si i-a spus:
-Si ce fac daca vreau sa vorbesc cu tine?

Dumneze i-a zambit copilului si i-a spus:
-Ingerasul tau iti va impreuna mainile si te va invata sa te rogi.

Copilul a spus:
-Asa am auzit ca pe pamant sunt oameni rai. Cine ma va ocroti?

Dumnezeu a imbratisat copilul si i-a spus:
-Ingerasul te va ocroti, chiar si cu pretul vietii!

Copilul s-a uitat foarte trist si a spus:
-Dar mereu voi fi trist pentru ca nu te voi vedea.

Dumnezeu a imbratisat copilul:
-Ingerasul mereu iti va vorbi despre mine si iti va arata calea spre mine, cu toate ca eu voi fi langa tine mereu.

Atunci pacea s-a restabilit in Rai, dar se puteau auzi deja vocile de pe Pamant.
Copilul in graba a intrebat:
-Dumnezeu, daca eu totusi, trebuie sa plec acum, spune-mi te rog macar numele ingerasului meu!

Dumnezeu a raspuns:
-Numele ingerasului nu este important… Pur si simplu ii spui: “MAMI”.

luni, 18 martie 2013

Cum ne purtăm noi cu sufletul nostru?

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



 Frati crestini, Dacă sufletul este lucrul cel mai de pret al fiintei noastre, cea dintâi si cea mai mare grijă a noastră trebuie să fie grija fată de suflet si fată de mântuirea lui. Sufletul trebuie să fie centrul de greutate al tuturor preocupărilor si străduintelor noastre.
Bine si firesc este să ne îngrijim si de cele ale trupului: de mâncare, de îmbrăcăminte, de adăpost si de celelalte.

Dar în primul rând Sfânta Evanghelie ne îndeamnă să ne ocupăm de suflet, de hrana si de mântuirea lui: ''Au nu este sufletul mai mult decât hrana si trupul decât îmbrăcămintea? (...) Căutati mai întâi Împărătia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate acestea se vor adăuga vouă'', ne învată Mântuitorul (Matei 6; 25, 33). Iar atunci când a fost ispitit de diavol, Domnul Hristos a spus: ''Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu'' (Matei 4, 4). Adică pâinea este într-adevăr trebuincioasă pentru hrana trupului, dar ea nu îndestulează, nu satură întreaga fiintă a omului. Căci omul are si un suflet, iar sufletul acesta are si el nevoie de hrana si de băutura lui, pe care dacă nu i-o dai, tânjeste si slăbeste, ca si trupul lipsit de pâine si apă.

Într-una din Fericiri, Mântuitorul fericeste pe ''cei ce flămânzesc si însetosează de dreptate''; deci există si o altă foame decât cea de după pâine si o altă sete decât cea după apă. Sufletul flămânzeste si însetează ca cerbul după izvoarele apelor; el însetează după adevăr, bine si frumos, ca planta după lumina si căldura soarelui. El nu poate creste si nu se poate dezvolta decât sub razele binefăcătoare ale iubirii si ale bunei întelegeri între oameni. Sufletul nu se adapă decât cu apa limpede a lacrimilor pocăintei si rugăciunii, nu se simte bine decât în aerul curat al faptelor bune si al harului dumnezeiesc aflător în Biserică.

Pentru curătirea lui sufletul are apa Botezului si a pocăintei; pentru hrană si întărire are masa dumnezeiască a Sfintei Împărtăsanii; pentru sfintire si desăvârsire are în această viată Biserica si pe slujitorii ei sfintiti, iar pentru plata ostenelilor lui de pe pământ, Dumnezeu i-a pregătit în cealaltă lume fericirea Raiului.

Dar, frati crestini, oare cum ne purtăm noi cu sufletul nostru?

Nu cumva l-am detronat din locul de mare cinste în care l-a asezat Dumnezeu înlăuntrul fiintei noastre? Nu cumva l-am izgonit la marginea preocupărilor, a grijilor si a frământărilor noastre de toate zilele? Suntem noi atenti cu adevărat la întrebările, la nelinistile, la nevoile si la dorurile lui către lumină, către curătie, către frumusete si adevăr?

Rămâne să răspundă fiecare, în chip cinstit, cum se poartă cu propriul său suflet, de care - să stie bine! - va da seama înaintea lui Dumnezeu Care i l-a încredintat! De obicei nu ne oboseste niciodată necontenita trudă si alergare după cele de trebuintă pentru îndestularea trupului; pentru asemenea preocupări găsim si timp, si bani, si energie, si bună dispozitie.

Când însă este vorba de cele necesare pentru suflet, ne apar în cale mii de piedici. Nu avem timp să mergem la biserică si nici măcar să ne aplecăm ochii asupra unei pagini din Cartea Sfântă. Nu avem bani ca să ajutăm pe săracii care au nevoie de sprijinul nostru si nu avem nici energie, nici vointă pentru a ne împotrivi ispitelor si patimilor care ne asaltează.

Ne alarmăm la cel mai mic semn de boală a trupului si alergăm îndată după doctori, după leacuri, dar suntem nepăsători la tremurul si la suferinta sufletului slăbănogit de nehrană si lăsat în paragină. Ne întristăm foarte mult când pierdem o sumă de bani, un petic de pământ, o haină sau un prieten bun, dar nu ne sinchisim defel când pierdem sufletul, întinându-l cu noroiul minciunii, al răutătii si al desfrânării, al betiei si al celorlalte patimi.

Cu cât însă vom neglija, vom uita sau vom dispretui mai tare sufletul si nevoile lui, cu atât viata noastră va fi mai zbuciumată si mai nefericită.

Ca să nu ajungem asa, să ne rezervăm măcar o parte din energia si puterea de muncă, din agonisita si din timpul nostru pentru sărmanul suflet, pentru această comoară tăinuită, ascunsă de Dumnezeu înlăuntrul fiintei noastre. Să ne aducem aminte de el cât mai des. Să-l eliberăm pe cât se poate din robia nedreaptă si apăsătoare a trupului, a grijilor pătimase.

Să-i dăm înapoi dreptul de întâietate, rangul de cârmaci si centru al fiintei, al vietii si al preocupărilor noastre. Să-l ferim mai ales de tina păcatelor, căci sufletul este chipul lui Dumnezeu în noi.

Purtăm în noi icoana Lui. Iar când păcătuim e ca si când aruncăm în noroi icoana lui Dumnezeu.

Să-l curătim de păcate prin baia lacrimilor lăuntrice ale pocăintei si ale mărturisirii adevărate; să-l hrănim cu lumina cunostintelor folositoare, cu simtămintele curate de milă, de dreptate si iubire, ce înnobilează inima; să-l îmbărbătăm cu vointa dârză de a face numai binele, care oteleste caracterul; să-l întărim cu rugăciunea, care ne pune în legătură cu Dumnezeu; să-l hrănim cu hrana cerească a Sfintei Împărtăsanii, ce ne uneste pe deplin cu Hristos, Mântuitorul nostru.

Să ne apropiem, asadar, cât mai mult de noi însine, de sufletul nostru si să-l îndemnăm la trezvie si la săvârsirea tuturor faptelor bune, soptindu-i în taină aceste cuvinte de sfântă îmbărbătare:

''Suflete al meu, suflete al meu, scoală, pentru ce dormi?

Sfârsitul se apropie si te vei tulbura, ci te desteaptă, ca să se milostivească spre tine Hristos Dumnezeu, Care pretutindenea este si toate le plineste''. Amin.

21 septembrie 1969

Arhimandrit Sofian Boghiu
SURSA
http://www.ortodoxia.md/articole-preluate/6943--cum-ne-purtm-noi-cu-sufletul-nostru-


+Ortodoxia, Calea Mantuirii+: Despre sărindare

sâmbătă, 16 martie 2013

DESPRE MANDRIE,

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



Ce boală urâtă este mândria şi, vai, câţi suferă de boala asta! Este doar cea mai răspândită boală sufletească.
Ce te mândreşti, o, omule, şi cu ce te mândreşti!? Te mândreşti cu avuţia ta şi cu banii tăi? Dar până mâine poţi deveni sărac. Te mândreşti cu sănătatea şi puterea ta? Dar până mâine poţi fi doborât în pat sau chiar în mormânt. Te mândreşti cu ştiinţa, cu frumuseţea, cu rangul ce-l ai? Dar toate acestea nu sunt ale tale şi în orice clipă le poţi pierde. Tu te mândreşti cu pene ce nu sunt ale tale. Tu eşti exact în chipul unui corb ce se mândreşte cu penele unui păun. Sau poate te mândreşti cu faptele tale şi cu viaţa ta de creştin? Asta-i o mândrie şi mai deşartă. Oricât de bun te-ai crede tu, eu îţi voi spune răspicat că eşti plin de răutate. Nimic nu este sănătos înăuntrul tău. Totul e putred, totul e stricat. „Tot capul tău este bolnav şi toată inima ta suferă de moarte“ (Isaia 1, 5).
Şi, cu starea asta grozavă, tu, omule, te mândreşti? Păi, nu vezi că eşti şi aici la fel ca în chipul unui corb urât ce se mândreşte cu penele unui păun?
Păi, oricâte pene ţi-ai pune, dragul meu, tu tot nu vei putea intra în rândul porumbeilor din rai. Cu penele trufiei, nici un pas nu vei putea face spre mântuire.
În Împărăţia lui Dumnezeu nu vei putea intra până nu vei cădea în faţa Lui aşa cum eşti, strigând şi tu cu vameşul din evanghelie: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului! Dumnezeule, ajută-mi să mă pot face dintr-un om vechi un om nou; dintr-un vas spurcat, un vas ales; dintr-un corb urât, un porumbel curat!
Ce te mândreşti, omule? Tu eşti pământ şi cenuşă (Isus Sirah 10, 9). Ce te trufeşti, pământule? Tu n-ai stat niciodată în faţa lui Dumnezeu, de aceea te trufeşti. Te rog , apleacă-te în faţa lui Dumnezeu! Te rog, apleacă-te cu adevărat în faţa lui Dumnezeu şi îndată vei scăpa de acest grozav beteşug sufletesc. Te rog, apleacă-te cu adevărat în faţa lui Dumnezeu şi îndată vei simţi şi tu ceea ce a simţit vameşul din Evanghelie şi vei striga şi tu cu el: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului!
Te rog, apleacă-te la picioarele Crucii! Te rog, intră în şcoala cea mare a Golgotei, ca să auzi glasul Lui: „Învăţaţi de la Mine, căci sunt blând şi smerit cu inima“ (Matei 11, 29).
Judecati si dumneavoastra si veti vedea ca ce spun e drept. Deci, ce va face Dumnezeu celor ce se lauda cu ce nu le apartine? El va pedepsi pe toti cei mandri dupa dreptate, caci Dumnezeu este proprietarul tuturor bunurilor ce sunt in fiecare om si in tot universul. Ce lucru ai tu, omule, pe care sa nu-l fi primit, si daca l-ai primit de ce te lauzi ca si cum l-ai fi avut tu?
Una din poruncile lui Hristos, este aceea de a fi smerit, caci iata ce ne invata: "Iubiti-va unii pe altii cu o dragoste frateasca, fiecare sa dea altuia intaietate, nu umblati de lucrurile inalte, ci ramaneti la cele smerite, sa nu va socotiti singuri intelepti, iar daca te abati de la porunca smereniei, atunci, oricine ai fi, iti va sta Dumnezeu impotriva.
La proorocul Ieremia cap. 49, v. 16, zice Domnul: "Infumurarea ta, ingamfarea inimii tale, te-a ratacit si chiar de ti-ai asezat cuibul tot atat de sus ca al vulturului si de acolo te voi prabusi, zice Domnul! Vedeti mandria inimii, vedeti din ce cauza a ratacit lumea de la dreapta credinta. Sa stiti ca pricina ratacirii lumii nu se datoreaza atat de mult pacatelor facute cat infumurarii si ingamfarii inimii lor, fiindca s-au socotit singuri intelepti, au innebunit, zice Sfantul Apostol Pavel.
Lumea, intocmai ca un om nebun, a ajuns pentru pacatul mandriei sa rataceasca in gandurile ei intunecandu-se in inima sa. A schimbat adevarul cu minciuna si astfel a cazut inchinandu-se fapturilor in locul Facatorului, iar Dumnezeu a lasat-o sa cada in pangarire, cuprinsa fiind de pofte nesatioase, asa incat, schimbandu-si firea, si barbatii si femeile se tavalesc in cele mai scarboase placeri.
Cititi cu atentie tot capitolul amintit si sa nu ne mai miram de ce sunt atatia nebuni, de ce s-au ivit atatia care zic ca nu exista Dumnezeu si ca nu mai este nimic dupa moarte. Iata mandria unde i-a dus, facandu-se si inaltandu-se ei ca Dumnezeu. Spun ca omul este totul, ca a descoperit si ca a facut atatea masinarii si mari progrese. El uita, din cauza mandriei, ca toate cate le au la indemana, fie intelepciune, fie materie prima, le au de la Dumnezeu. Daca ar fi smeriti, ar vedea ca nu sunt in stare sa faca un fir de par in plus omului.
Toate pacatele la un loc sa stiti ca nu fac cat mandria inaintea lui Dumnezeu. De ce? Fiindca mandria este un pacat direct impotriva lui Dumnezeu, care ne da toate darurile bune si tot ce avem noi.
Daca un om pacatuieste impotriva altui om, il va judeca Dumnezeu, dar daca pacatuieste impotriva Domnului Dumnezeu cine-l va mai putea scapa, cine se va mai ruga pentru el! Nimeni!
Prin pacatul mandriei, majoritatea lumii a ajuns vrajmasa lui Dumnezeu. Si, dupa ce ca suntem pacatosi, sa mai fim si vrajmasi ai lui Dumnezeu? Pe cine-l mai rugam de iertare, la cine mai putem striga ca sa ne ierte si sa ne primeasca?! In ochii lumii nu pare asa de mare pacatul mandriei, de aceea nici nu-l socoteste; dar, dupa cate am auzit de la Domnul, mandria este pricina tuturor rautatilor din lume si pricina caderii din imparatia cerurilor, de la mantuire.
De pacatul mandriei se ruda proorocul David sa-l scape Dumnezeu, zicand: "Iarta-mi Doamne, gresalele pe care nu le cunosc si pazeste, de asemenea, pe robul Tau de mandrie, ca sa nu stapaneasca ea peste mine, si atunci voi fi fara de prihana, nevinovat de pacate mari! Iar in alt loc zice: "Inima curata zideste intru mine Dumnezeule! Asa se rugau oamenii sfinti inaintea lui Dumnezeu, fiindca erau smeriti. Nu se socoteau buni, drepti sau fara de pacate, ci cei dintai pacatosi.
Daca mandria este atat de pacatoasa inaintea lui Dumnezeu si este osandita cu foc nestins, smerenia e asa de mare si asa de placuta lui Dumnezeu incat pe ea o numeste podoaba. De aceea zice: "Tot asa si voi, tinerilor, sa fiti supusi celor batrani si toti in legaturile voastre, sa fiti impodobiti cu smerenie. (I Petru V, 5).
Da, sa stiti, frati crestini, ca nimica nu e mai placut lui Dumnezeu, ca smerenia. Toate virtutile crestinesti sunt bune insa fara smerenie n-au nici o valoare. Smerenia este temelia de piatra a tuturor virtutilor crestinesti. Bune sunt milosteniile, rugaciunile, mergerea regulata la biserica, postul, spovedania pacatelor, impartasirea cu Trupul si Sangele lui Hristos, citirea Bibliei, propovaduirea invataturii Evangheliei, dar fara smerenie nu au nici o valoare.
Poti sa dai toata averea saracilor, daca o dai din slava desarta, ai pierdut. Credinta, nadejdea si dragostea, ca si celelalte fapte bune ce decurg din acestea, sunt ca o imbracaminte, caci ne spune Sfantul Apostol Pavel: "Imbracati-va cu toate armele lui Dumnezeu ca sa puteti tine piept impotriva uneltirilor diavolului. Va sa zica toate virtutile crestinesti sunt ca imbracamintea, iar smerenia e ca o podoaba.
Ati vazut vreodata la sarbatori nationale ofiteri impodobiti cu decoratii diferite, medalii de aur si argint sau diferite insigne ca podoabe pe imbracamintea lor. Ati vazut poate arhierei si preoti impodobiti cu medalioane si cruci, cu lantisoare de aur purtand la gat. Asa si crestinilor s-a poruncit ca podoaba lor pe deasupra imbracamintei cu virtutile, sa fie smerenia.
Fara aceasta podoaba, crestinul nu are nici o valoare inaintea lui Dumnezeu, este ca un mormant varuit, este ca un fariseu fatarnic. Daca vreti dovada, am auzit din Sfanta Evanghelie de astazi. Fariseul avea fapte bune, credea in Dumnezeu, se ducea la biserica, insa era mandru. Mandria, lauda de sine sunt ca un foc ce arde totul, nimicind toate faptele bune.
Dar vamesul, desi foarte pacatos, fiindca s-a smerit in inima sa si s-a cait fagaduind ca se va indrepta, a fost iertat de Dumnezeu. De aceea a zis Domnul Hristos ca cine se inalta va fi smerit, iar cine se smereste va fi inaltat.
Frati crestini, sa cautam a ne cumpara si noi aceasta podoaba ce ne face cinste, ce ne lauda si ne inalta inaintea lui Dumnezeu. Sa ne dezbracam de duhul mandriei care ne lipseste de slava cereasca. Sa ne agonisim smerenia care nu costa nici un ban. A avea aceasta podoaba trebuie ca in cugetul inimii sa te socotesti ca esti cel dintai pacatos, asa cum zicea despre sine Sfantul Apostol Pavel. Cand implinesti toate poruncile lui Hristos, sa zici: "sunt un rob netrebnic, am facut ce eram dator sa fac.
Daca esti smerit, frate si sora crestina, tu nu mai poti sa umbli in felul lumii plin de mandrie, care n-a auzit niciodata Cuvantul lui Dumnezeu, tu nu mai poti sa umbli cu ei, sa mai faci ca ei. Ca sa ne dovedim smerenia, trebuie s-o aratam prin cugetele inimii, prin vorbe, prin fapte, precum ne spune: "Nu faceti nimic din duh de cearta sau din duh de slava desarta, ci in smerenie fiecare sa primeasca pe altul mai presus de el insusi. Fiecare din voi sa se uite nu la foloasele lui, ci la foloasele altora. Sa aveti in voi gandul acesta care era in Hristos Iisus.
Asa este smerenia, ea nu te lasa sa te socotesti mai bun decat altul, chiar cat de pacatos ar fi el, ci tu sa te socotesti in inima si mai pacatos. Smerenia nu-l lasa pe crestin sa se laude cu faptele lui si, cand ar vrea sa faca aceasta, il trimite la Hristos sa-L vada si sa auda ca El, cand facea bine, le poruncea cu dinadinsul sa nu spuna nimanui. Cand lumea il numea bun, raspundea: "Ce-Mi zici bun? Bun este singur Dumnezeu!"
Astfel, smerenia inimii nu-ti da voie sa te compari cu cei mai rai din lume, ci smerenia te trimite sa te compari cu Iisus Hristos, cu Maica Domnului, sa vezi cum s-a purtat Maica lui Dumnezeu, cum s-a imbracat ea in lumea aceasta, ce podoabe a pus ea in urechi, in maini, pe cap; smerenia te trimite sa te compari cu apostolii, cu mucenicii care toata viata si-au infranat poftele trupului, luptandu-se cu pacatul.
Smerenia te trimite sa-i vezi in nevoile lor pe cei apasati, pe cei bolnavi, sa le speli bubele, sa suferi mirosul cel greu, sa stai la capataiul lor, sa scoti murdaria de sub ei si fara de cartire sa-i ajuti in toate nevoile lor, iar celor lipsiti care n-au ce le trebuie sa le sari in ajutor. Asa este smerenia. Da, fratilor si surorilor, sa ne dezbracam de lucrurile blestemate, de fardurile de pe fata, de pe maini, de pudra si rosu, de cercei si bratari, de privirile trufase si de toate podoabele si modele ce atrag barbatii in pacate, caci toate acestea fac parte tot din mandria satanei.

miercuri, 13 martie 2013

Metanierul – Cugetările unui Monah athonit


BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE!



Să stăm puțin și să privim un mic metanier, precum cel ce se împletește din lână neagră în Sfântul Munte. Este o binecuvântare dintr-un loc sfânt. Așa ca multe alte obiecte pe care le avem în Biserică, și acesta este o binecuvântare pregătită și dăruită nouă de un oarecare părinte sau frate în Hristos, un martor viu al unei tradiții vii. Are culoarea neagră a durerii și a mâhnirii, care ne amintește să fim treji și serioși în viață. Am fost învățați că rugăciunea pocăinței, mai ales Rugăciunea lui Iisus, poate să ne aducă ceea ce Părinții numesc „întristare dătătoare de bucurie”. Noi simțim întristare pentru păcatele, neputințele și căderile noastre cu care Îl mâhnim pe Dumnezeu, pe semenii nostril și pe noi înșine, însă această întristare se face izvor de bucurie și odihnă în Hristos, Care varsă mila Sa și iertarea tuturor celor care cheamă Numele Lui.

Metanierul acesta este împletit din lână, care este luată de la oaie, fapt ce ne amintește că suntem oi ale Păstorului celui bun, Domnul nostru Iisus Hristos. El ne mai amintește de „Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”1. La fel și crucea metanierului ne vorbește de această jertfă și de biruința vieții asupra morții, a smereniei asupra mândriei, a luminii asupra întunericului. Iarfunda ce înseamnă? Pe ea s-o folosești pentru a-ți șterge lacrimile sau, dacă nu ai lacrimi, a-ți aduce aminte să te întristezi pentru păcatele tale. De altfel, cu funde mici erau împodobite veșmintele încă din vremea Vechiului Testament. Și aceasta ne aduce aminte de Sfânta Tradiție la care participă atunci când folosim metanierul.

Metanierele se împletesc potrivit unei tradiții care se pierde în negura veacurilor. Poate una din cele mai timpurii forme a unui mijloc ajutător pentru rugăciune era și adunarea de pietricele sau semințe și mutarea lor dintr-un loc sau vas în altul în vremea „canonului” de rugăciune sau a „canonului” de metanii mici sau mari. Se spune că mai demult un monah s-a gândit să facă noduri simple pe o funie și s-o folosească la „canonul” lui zilnic de rugăciune. Însă diavolul îi desfăcea nodurile de la funie și zădărnicea strădaniile sărmanului monah. Atunci i s-a arătat Îngerul și l-a învățat pe monah să împletească un nod deosebit, așa cum este astăzi la metaniere, format din cruci succesive. Aceste noduri nu au mai putut fi desfăcute de diavol datorită prezenței crucilor.

Există o mare varietate de forme și mărimi de metaniere. Cele mai multe dintre ele au o cruce împletită între noduri sau la capetele lor, care înseamnă sfârșitul, precum și un semn după fiecare zece, douăzeci și cinci sau cincizeci de noduri sau mărgele. Sunt multe feluri de metaniere. Unele sunt împletite din lână, mătase sau alt fel de material mai scump sau mai ieftin. Altele sunt făcute din mărgele sau din boabele uscate ale unei plante care se numește „Lacrimile Maicii Domnului”.

Metanierul este unul din obiectele care se dă unui monah orthodox în timpul ceremoniei tunderii sale în monahism. I se dă ca pe o sabie duhovnicească cu care, ca un ostaș allui Hristos, trebuie să lupte împotriva vrăjmașului nostru degând, diavolul. Această sabie o folosește chemând Numele Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos și implorând mila Sa prin Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!” Această rugăciune se poate rosti în forma ei scurtă„Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!” sau în cea mai lungă: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiule și Cuvântul lui Dumnezeu, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu și ale tuturor Sfinților, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”

Cu ajutorul metanierului se pot rosti și alte rugăciuni scurte, cum ar fi rugăciunea vameșului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului”2; sau rugăciune către Maica Domnului: „Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, mântuiește-ne pe noi!”; sau alte rugăciuni scurte către Îngerul păzitor, către un anumit Sfânt sau către toți Sfinții. Forma obișnuită a unei astfel de rugăciuni este: „Sfinte Îngere, roagă-te pentru mine!” sau: „Sfinte (N), roagă-te pentru mine!”. Schimbând cuvintele acestor rugăciuni scurte în „miluiește-ne pe noi” sau „roagă-te pentru noi” sau incluzând numele unei persoane sau a mai multora pentru care vrem să ne rugăm, putem folosi metanierul pentru a face rugăciuni pentru alții, astfel: „Doamne Iisuse Hristoase, (Fiul lui Dumnezeu), miluiește pe robul (N) [robii (N)] Tăi”. La fel se poate face și la rugăciunea pentru cei adormiți: „Doamne, odihnește sufletul (sufletele) robului (robilor) Tăi”.



Atunci când monahii și mirenii țin metanierul în mâinile lor, aceasta constituie aducerea aminte a îndatoririi lor de a se ruga fără întrerupere, potrivit cu porunca Apostolului Pavel : „Rugați-vă neîncetat”3. Fiecare poate ține un metanier în buzunar sau într-un oarecare loc discret, unde-l poate lesne folosi în cazurile în care este mai bine să se roage în taină, fără să atragă atenția celorlalți. Metanierul poate fi pus și pe perina patului nostru, în mașină, împreună cu o Cruce mică ori iconiță, sau în alte locuri potrivite ca o aducere aminte de rugăciune și ca un fel de binecuvântare, precum și ca o prezență sfântă și dumnezeiască în viața noastră.

Acum să vedem pe scurt despre scopul principal pentru care a fost făcut metanierul. Scopul principal al metanierului este să ne ajute în rugăciunea noastră către Dumnezeu și către Sfinții Săi. În afară de a ne folosi ca o continuă aducere aminte și binecuvântare exterioară, cum poate acest mic metanier să ne ajute să ne rugăm? Desigur, ne putem ruga și fără el, uneori chiar ne poate împiedica în străduința noastră de a ne aduna în rugăciune. Având în vedere acestea, să vedem câteva moduri prin care ne ajută metanierul.

Uneori rugăciunea noastră este fierbinte și ne este ușor să ne rugăm. Alteori însă mintea ne este atât de răspândită sau suntem atât de tulburați sau cu atenția atât de împărțită, încât, practic, ne este cu neputință să ne adunăm mintea la rugăciune. Asta se întâmplă mai ales atunci când ne străduim să ținem un anumit canon zilnic de rugăciune. Câteva zile merge bine, alteori însă, sau poate de cele mai multe ori, strădaniile noastre ni se par aproape zadarnice. Dar fiindcă, așa cum se spune, suntem ființe ale obișnuinței, este foarte folositor să rânduim o vreme stabilă a zilei pentru rugăciune. Vremea de seară (nu foarte târziu) înainte de a a adormi este bună, deoarece este important să încheiem ziua cu rugăciune. Dimineața, când ne-am deșteptat, este de asemenea bine să începem noua zi cu rugăciune. Se pot găsi și alte ceasuri ale zilei când te poți liniști și aduna.

Strădania noastră este să rânduim rugăciunea în viața noastră ca un canon, iar nu ca o excepție. De aceea să aflăm o oarecare vreme ca în fiecare zi să putem avea puțină liniște, astfel încât să ne putem aduna și ne întoarcem ochii sufletului nostru căre Dumnezeu. Ca o parte a acestui canon poate e bine să citim câteva rugăciuni sau să ne rugăm și să aflăm pacea sufletului în alte chipuri, cum ar fi prin citirea unor texte religioase sau prin „revizuirea”4faptelor zilei care a trecut etc. Dar cel mai eficient mod de a se folosi cineva de canonul rugăciunii este să rostească regulat, cu un număr stabilit, Rugăciunea lui Iisus: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”. Acest număr nu e nevoie să fie mareși, poate, sunt necesare numai vreo cinsprezece minute. Aceasta însă va fi partea zilei noastre care aparține lui Dumnezeu, puține boabe de sare care vor da gust bun întregii noastre vieți duhovnicești. Astăzi mulți medici recomandă această practică din motive de sănătate trupească, mai ales pentru a depăși cineva stresul. Este și mai bine dacă vom putea afla mai multe de astfel de intervale mici de timp pe toată durata zilei, pe care să le umplem regulat cu vistieriile prețioase ale rugăciunii, pe care nimeni nu va putea să ni le fure, de vreme ce sunt depuse în contul nostru din Cer5.

Dacă vrei să rostești un oarecare număr stabil de rugăciuni, ca parte a canonului tău zilnic, în asta vei fi ajutat mult de metanier. Cu el poți să rostești un număr rânduit de rugăciuni și să te aduni în cuvintele rugăciunii în timp ce o rostești. După ce-ți vei aduna gândurile, ia metanierul în mâna stângă și ține-l ușor între degetul mare și arătător. Apoi, făcându-ți ușor semnul Crucii, șoptește rugăciunea lui Iisus. În vreme ce gândurile tale se vor aduna din ce în ce mai mult, poate nu mai este trebuință să continui să-ți faci semnul Crucii sau să spui rugăciunea cu glas. Însă atunci când te îngreuiezi să te aduni, folosește semnul Crucii și șoptirea ca mijloace care te ajută să-ți ții mintea în rugăciune.

E bine să stai în picioare cu capul aplecat în poziție smerită. Unii vor își ridică mâinile lor din când în când, cerând milă. Alții însă consideră mai folositor a sta așezați sau în genunchi cu capul aplecat, pentru a se putea aduna. Multe depind însă de nevoitorul însuși, de sănătatea lui și de educația lui. Cel mai împortant este să rămâi nemișcat și să fii atent la cuvintele rugăciunii, în timp ce le repeți.

Firește, trebuie să respingi ispita grabei. Pentru acest motiv unii, în loc de metanier, folosesc un ceas deșteptător, drept măsură a duratei rugăciunii lor, potrivind corespunzător deșteptătorul. Prin folosirea ceasului poate cineva să dedice un timp anumit rugăciunii, fără să măsoare numărul exact al rugăciunilor.

Metanierul este, de asemenea, un mod odihnitor de a număra cineva metaniile și închinăciunile pe care le face drept canon personal. A face semnul Crucii, apoi a se pleca și a atinge dușumeaua cu degetele sau a îngenunchea și a atinge dușumeaua cu fruntea, aceasta constituie străvechiul mod de rugăciune către Dumnezeu și către Sfinții Săi. Nevoitorul poate lega aceste închinăciuni și metanii cu Rugăciunea lui Iisus sau cu scurtele rugăciuni despre care am vorbit mai înainte. Mișcarea trupească a închinăciunii sau a metaniei poate să contribuie la căldura rugăciunii și să dea expresie exterioară rugăciunii noastre, de vreme ce ne smerim înaintea lui Dumnezeu. Este încă un mod de aplicare a poruncii apostolice de a-L slăvi pe Dumnezeu și cu sufletele și cu trupurile noastre6.

Destui folosesc metanierul și atunci când se retrag să doarmă. Însemnează patul cu semnul Crucii, iau metanierul, fac semnul Crucii peste ei, se întind și rostesc liniștiți Rugăciunea lui Iisus până adorm. A te scula cu metaniile între degete sau alături pe perină, asta te ajută să începi noua zi cu rugăciune. Însă a sfârși cineva ziua precedentă cu o rugăciune liniștită este un mod și mai bun de pregătire pentru un început de rugăciune în noua zi, ca să nu spunem și despre pregătirea pentru ziua cea veșnică, în cazul în care în noaptea aceea ne va cuprinde somnul morții. Alții iau metanierul în mâini în momente de nelucrare, cum ar fi atunci când merg la munca lor sau călătoresc. În orice clipă a zilei îți vei aduce aminte, ia în mâini un mic metanier. Legătura dintre această mișcare cu rugăciunea pe care o faci în alte ceasuri te va ajuta să te aduni și să te rogi uneori pe durata zilei, oriunde ai fi și orice ai face. Acesta este un pas important în împlinirea poruncii: „Rugați-vă neîncetat”.

Sfântul episcop Ignatie Briancianinov arată că slujbele lungi ale Bisericii suntun prilej bun să te rogi cu metanierul. Adeseori este dificilă atenția la cuvintele care se citesc sau se cântă în Sfintele Biserici și mai ușor își adună cineva mintea în cuvintele propriilor sale rugăciuni, fie că sunt improvizate, legate de o oarecare nevoie deosebită, fie că sunt rugăciuni și imne pe care le știe pe de rost, fie că sunt rugăciuni scurte, mai ales Rugăciunea lui Iisus, repetate cu ajutorul metanierului. În practică, folosind acest mod, te poți aduna mai bine în timpul Sfintei Slujbe, așa cum spune și Sfântul Serafim de Sarov. Firește, atunci când ne rugăm în timpul Sfintelor Slujbe, rugăciunea noastră se unește cu rugăciunea întregii Bisericii.

Mintea noastră este permanent ocupată cu diferite cugetări. Nu apucăm să începem rugăciunea, că îndată surprindem mintea cugetând altceva. Și în acest caz prezența metanierului între degetele noastre poate să ne ajute să ne ținem mintea și să ne întoarcem la lucrarea rugăciunii mai repede. De asemenea, atunci când întâlnim o mărgea-semn sau Crucea metanierului, în timp ce mișcăm boabele cu degetele noastre, ne dăm seama dacă mintea noastră nu ia aminte la rugăciunile pe care intenționăm să le facem. Astfel, putem oferi din nou rugăciunile noastre, fără a ne încurca în cugetări privitoare la cât de ușor suntem curmați de la rugăciunea noastră către Dumnezeu.

Aici am făcut o referire la marea știință a rugăciunii, la aceea pe care Sfinții Părinți o numesc știința științelor. Există o literatură vastă și bogată a marilor oamenii ai rugăciunii din toate vremurile, care ne poate ajuta și povățui la învățarea, cu ajutorul lui Dumnezeu, a acestei științe, mai mare și mai folositoare decât toate științele. Citirea regulată a Sfintei Scripturi, a Vieților Sfinților și a altor texte duhovnicești ne poate ajuta considerabil. Cărți caFilocalia conțin însemnate sfaturi și îndrumări insuflate de Dumnezeu, pentru a putea învăța oricine să se roage ca un creștin, pentru că rugăciunea este un element esențial pentru a fi cineva creștin. Peste toate acestea este de trebuință Harul lui Dumnezeu ce este în Biserică, mai ales cel dobândit prin Sfânta Spovedanie și prin Împărtășirea cu Preacuratele Taine.

Acestea sunt numai câteva cugetări introductive despre faptul cum putem folosi cu folos metanierul. Însă cel mai important pentru oricine este să înceapă să se roage. Metanierul nu se roagă singur, deși unele sunt atât de frumoase, care pot da această impresie. Este desigur un însemnat ajutător tradițional pentru rugăciunea noastră și mai ales pentru un canon zilnic de rugăciune. Cel mai important este însă să ne adunăm mintea la cuvintele rugăciunii și să înălțăm rugăciuni din inimă lui Iisus Hristos, Domnul și Dumnezeul nostru. Dacă acest mic metanier te ajută să rostești o rugăciune sau îți aduce aminte să te rogi sau te ajută în alt chip să devii mai iubitor de rugăciune, atunci și-a împlinit scopul său. Te-a legat mai strâns cu Hristos, Dumnezeul nostru, și te-a adus mai aproape de Împărăția lui Dumnezeu, căci Împărăția lui Dumnezeu înlăuntrul nostru este7.

1 Ioan 1, 29.

2 Luca 18, 13.

3 I Tesaloniceni 5, 17.

4 Adică prin sensul patristic al „interogării”, al cercetării de sine spre părere de rău de păcate și îndreptare, dar și al recunoașterii binefacerilor lui Dumnezeu.

5 Cf. Μatei 9, 20 și Sfântul Chiril al Ierusalimului, «Cateheze», 15, 23: „scrisă (în Cer) este toată rugăciunea ta”.

6 I Corinteni 6, 20: „Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu”.

7 Cf. Luca 17, 21.

Trecere din greacă de Ierom. Ștefan Nuțescu

http://www.marturieathonita.ro/metanierul-cugetarile-unui-monah-athonit/#more-1227

luni, 11 martie 2013

Puterea cuvintelor

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...


Un text EXTRAORDINAR, o baza colosala pentru programarea neuro-lingvistica!


Cuvântul este puterea prin care noi creem sau distrugem. Cuvântul este darul care vine direct de la Dumnezeu.


La început a fost cuvântul şi cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era cuvântul. Dacă Dumnezeu a creat lumea după chipul şi asemănarea Lui, înseamnă că omul a căpătat puterea de a creea ca şi Dumnezeu.

Noi avem puterea de a crea şi această putere este aşa de mare, încât tot ceea ce credem se poate transforma pentru noi în realitate. Noi ne cream pe noi înşine şi devenim ceea ce credem că suntem.
Cuvântul e puterea pe care o avem de a ne exprima şi de a comunica, de a gândi şi de a crea evenimentele din viaţa noastră. Cuvântul e cea mai puternică unealtă pe care o are omul. Cuvântul reprezintă manifestarea fiinţei noastre spirituale, scânteia divină din interiorul nostru.

Cuvântul nostru poate crea cel mai frumos vis şi realitate, dar poate şi să distrugă tot ce există în jurul nostru. De aceea, folosirea greşită a cuvântului creează iadul pe pământ.
Orice putere creatoare folosită rău, nepotrivit, poate deveni putere distructivă. Cuvântul nostru este magie pură, iar folosirea lui greşită poate deveni magie neagră.
Cuvâtul vorbit sau scris este atât de puternic încât un simplu cuvânt poate schimba o viaţă sau poate distruge vieţile a milioane de oameni.
Un cuvânt negativ poate fi un blestem, iar adesea oamenii folosesc cuvântul la fel ca magicienii, blestemându-se inconştient unii pe alţii. Noi îi blestemăm adeseori pe alţii prin părerile care le exprimăm. De exemplu, dacă ne întâlnim cu un prieten şi îi spunem: “ai o paloare pe faţă care se întâlneşte numai la oamenii bolnavi”, dacă el va asculta aceste cuvinte şi va fi de accord cu ele se va putea îmbolnăvi. Aceasta e puterea cuvântului. Oamenii care au un nivel ridicat de spiritualitate sunt foarte rezistenţi la blesteme si la undele mentale ale altora.
Cel mai adesea folosim cuvântul pentru a ne împrăştia emoţiile noastre otrăvite, pentru a ne exprima furia, gelozia, invidia sau ura. Cuvântul e cel mai preţios şi mai puternic dar pe care îl are umanitatea, dar noi îl folosim şi împotriva noastră. Dintre toate armele de distrugere pe care le-a inventat omul, cea mai teribilă şi mai puternică este cuvântul nepotrivit care poate să distrugă fără să lase urme.
Noi ne atacăm în permanenţă prin cuvinte şi ne omorâm unul pe altul în mod sistematic, de multe ori fără să ne dăm seama de acest lucru.
Această practică a devenit cea mai rea dintre toate formele de magie şi a fost numită bârfă. Bârfa, desi pare atat de inofensiva, ne alterează şi scurtează viaţa, ne distruge fizic şi spiritual, fiindcă în permanenţă ne ruinează sufletul şi trupul.
Bârfa e un act de magie neagră şi este foarte rea, deoarece este otravă pură. Cu toţii am învăţat cum să bârfim acceptând bârfa altora, socotind că aceasta este o modalitate normală de comunicare. Bârfa a devenit o forma curentă de comunicare în societatea umană.
Bârfa şi gândurile urâte pe care le generează reprezintă un frecvent traumatism aplicat omului la care ne- am gândit.

 De cele mai multe ori noi cream o otravă emoţională proprie prin folosirea unor cuvinte ca: sunt gras, îmbătrânesc, îmi cade părul, sunt prost, nu voi fi niciodată perfect, nu voi reusi…etc. Astfel, noi materializăm aceste cuvinte în realitatea noastră sau mai bine zis împotriva noastră.
De aceea, important este să înţelegem ce este cuvântul şi ce putere are el. Întreaga lume poate să bârfească în legătură cu noi, însă dacă noi nu punem la suflet, nu dam crezare, vom deveni imuni la bârfe. Dacă cineva ne trimite în mod intenţionat o emoţie otrăvită, dar noi nu o luăm la modul personal, ea nu ne va afecta.
Când omul nu acceptă emoţia otrăvită aceasta se întoarce asupra celui care a trimis-o şi-l afectează direct. Gândul şi cuvântul pun în mişcare vibraţiile ce se propagă în cercuri din ce în ce mai mari, până ce îmbrăţişează întregul univers, după care ele se întorc la noi tot atât de sigur ca atunci când le-am emis. Gândul e o energie pură, care nu moare niciodată. Să ne ferim mintea de gândurile rele despre ceilalţi şi să ne asumăm întreaga responsabilitate asupra sentimentelor, gândurilor şi cuvintelor noastre.
În cuvinte se află puterea şi energia create de gândire. În ziua în care omul va înţelege că are puterea de a-şi schimba viaţa prin cuvintele create de gândire, atinge maturitatea. Gândurile şi cuvintele sunt nişte transmisii energetice care în funcţie de încărcătura lor, adică de frecvenţa lor joasă sau înaltă, ne pot face rău sau bine.
La fel se întâmplă şi în cazul cuvintelor scrise.
De aceea, este bine ca la capul patului în care dormim să nu ţinem cărţi care relatează despre nefericiri, violenţe, crime etc.
Aceste bombardamente informaţionale conţinute în cărţi sunt preluate în starea de veghe sau de somn, afectând într-o măsură foarte mare organismul uman. După o vreme ne simţim rău, obosiţi, avem coşmaruri, stări deprimante, comportamente bizare şi violente.

Cuvintele pot vindeca
 Iubirea e cuvântul care se apropie foarte mult de cuvântul Dumnezeu ca influenţă vibratorie şi se cunoasc mii de vindecări, care au fost realizate prin folosirea lui.
Orice boală cunoscută cedează locul puterii sau puterii iubirii pe care o emitem. Noi putem influenţa în mod subtil pe cei aflaţi în preajma noastră, prin energia pozitivă sau negativă pe care o emitem. Gândurile şi sentimentele negative sunt asemenea unor arme puternice care pot cauza pagube considerabile.
Dacă urâm pe cineva din adâncul inimii şi trimetem spre el gânduri negative putem contribui la distrugerea lui ceea ce este un mare păcat înaintea Domnului.
În vindecarea de la distanţă grupurile de tămăduitori se roagă pentru cei aflaţi departe de ei. Ei trimit gânduri pozitive spre cel bolnav şi prin acestea se produce vindecarea. Orice cuvânt are o frecvenţă vibratorie. De aceea, e benefic ca omul să utilizeze numai cuvinte de înaltă vibraţie. Fiecare cuvânt atrage o energie asupra celui care îl exprimă şi energia e în raport cu vibraţia cuvântului.
Să evităm permanenta emiterea de gânduri de vibraţie joasă ca: gânduri de ură, invidie şi de răzbunare. Cuvintele sunt cărţile noastre de vizită în plan subtil. Cu cât cuvintele sunt mai alese şi mai înalt vibraţionale, cu atât cel care le utilizează e un spirit evoluat, o fiinţă de înaltă vibraţie spirituală.
Cuvintele de vibratie joasa

Cu cât vibraţia cuvintelor e mai joasă cu atât fiinţa care se manifestă astfel dovedeşte că e un spirit involuat, un om de vibraţie joasă. O vibraţie joasă înseamnă o funcţionare la nivel coborît a celui care o are. Vibraţia joasă se recunoaşte după starea pe care ţi-o dă: de tensiune, de teamă, de boală, de nemulţumire, de nefericire. Omul devine astfel o victimă sigură a energiilor de vibraţie joasă pe care le emite.
Majoritatea oamenilor nu fac decât să critice şi să blesteme pe cei care îi guvernează.
Sub influenţa acestor gânduri negative şi rău făcătoare guvernanţii sunt împinşi să ia decizii greşite pentru ţară şi greşelile lor cad asupra întregului popor.
Iată deci ce forţă distructivă se poate realiza atunci când oamenii gândesc negativ, în mod colectiv, la o anumită persoană.
 Să binecuvântăm pe marii iniţiaţi şi călugări care emit în permenenţă vibraţii mentale foarte pozitive prin care salvează omenirea de la autodistrugere.
Toate cuvintele pe care le rostim sau gândim creează realitatea noastră, se materializează. Gândurile sunt ca nişte fiinţe vii, căci ele poartă în univers informaţia furnizată de noi înşine. Ele reprezintă cea mai vie şi subtilă forţă a omului.
Orice frază e formată din cuvinte, constituind o grupare informaţional-energetică, asemenea unui organism viu care traduce în fapt informaţia persoanei căreia i-a fost adresată fraza. Ea nu primeşte mesajul aşa cum îl concepem noi, ci sub forma unei energii pe care o decodifică în felul său propriu.
Cuvântul rostit are o mare putere întrucât îi dăm energie din corpul nostru ca să-l facem să lucreze. De aceea, trebuie ca mai întâi să alegem cuvintele şi apoi să le dăm putere. Gândul poate fi forţa dinamizatoare din spatele cuvântului rostit şi astfel îi dăm putere.
A te teme de cuvintele negative auzite la altii despre tine înseamnă a le spori energiile şi astfel influenţa lor negativă asupra ta va creşte.

Dacă cuvântul e rostit într-o doară sau fără forţa gândului, el nu ajunge să se împlinească, dar tot poate produce rau daca este negativ. Orice cuvânt negativ adresat unui om reprezintă un atac energetic asupra lui, cu efect de bumerang, amplificat şi asupra noastră.
Efectul gândurilor şi cuvintelor noastre bune sau rele revin la noi cu siguranţa cu care le-am emis in mod amplificat. Când eşti lovit cu vorba doare mai mult decât dacă eşti lovit cu mâna sau cu piciorul.
Cuvintele sunt energii cu modulaţii aproape infinite, care produc efecte devastatoare în timp asupra corpului subtil al fiinţelor umane. Astfel, ne atacăm, ne facem rau şi ne omorâm unul pe altul în mod sistematic, de multe ori fără să ne dăm seama de acest lucru.
Mulţi oameni au obiceiul de a rosti blesteme pentru orice fleac, ei îşi blesteamă părinţii, copii, vecinii, prietenii, de a apela la vrajitorie sau magie neagra…. Este un obicei foarte rău, fiindcă vorbele creează condiţii ca nenorocirile să apară. Un cuvânt este o rachetă ce parcurge spaţiul şi care în trecerea ei declansează forţe, agită entităţi şi provoacă efecte ireparabile. De aceea s-a spus: înainte de apusul soarelui împacă-te cu fratele tău. Acest lucru înseamnă că trebuie rapid să reparăm răul făcut celorlalţi.

Când ne gândim la cineva se creează un canal energetic între noi şi omul la care ne gândim. Energia cuvintelor răutăcioase – cu încărcătură negativă – aruncate asupra unei persoane, precum şi intensitatea cu care au fost rostite, au efecte devastatoare, în timp, asupra corpurilor subtile şi ale aurei acelui om şi lucrează aşa cum au fost adresate.
De fapt, orice cuvânt sau gând bun sau rău poartă în el informaţii ce duc la energiile pe care le formează. Astfel: acolo unde se duce atenţia se duce şi energia. Important e ca energia şi informaţiile trimise să fie pozitive.

Posibile solutii
 
Pentru ca începând din acest moment să nu mai facem rău nici unei fiinţe din univers, nici măcar cu gândul, trebuie să avem în vedere următoarele:

Nu emiteţi niciodată pretenţii faţă de nimeni şi nimic, nu faceţi nici un reproş nimănui. Nu reproşaţi nimic nici destinului, nici trecutului, nici oamenilor. Nu uitaţi că orice reproş al tau reprezintă un program de distrugere a aceluia spre care il adresaţi. Efectul va fi mai mare dacă persoana respectivă este într-o stare de vulnerabilitate energetică. La om şi sufletul se deschide prin spate.
Tot ce vei rosti în urma omului, totul se va împlini. De aceea, dacă aţi rostit în urma cuiva un blestem, veţi continua în subconştient să rostiţi acest blestem oricărei persoane care v-a întors spatele, inclusiv propriilor vostri copii.
De aceea, la toţi cei care pleacă de la noi sau cu care ne intalnim să le transmitem numai lumină, iubire şi armonie. Dacă nu facem acest lucru, prin subconştient vom transmite dezaprobare, supărare sau iritare.

Vorbirea de rău a unui om otrăveşte mintea celui care vorbeşte, după care produce perturbări în câmpul lui energetic şi intră în suferinţă. Când omul se gândeşte la cineva nu prea frumos, are loc conectarea de energii negative comune şi chiar fără a-i dori răul poţi să il produci.

 Una din legile universului e aceea de a nu face rău unei persoane nici măcar cu gândul. Când cineva gândeşte că se poate întâmpla ceva rău lui insusi sau altcuiva, el atrage toate nenorocirile asupra destinatarului şi cu cât acestea sunt reprezentate în mod real, cu atât mai mare e răul pe care îl provoacă. Nu răspundeţi răului cu rău sau ocarei cu ocară, ci dimpotrivă binecuvântaţi.
Când binecuvântăm dăm şi primim în acelaşi timp. Oferind pace şi iubire, acestea se întorc la noi însutit. Nu se răspunde la ură şi la răutate cu răutate, ci cu ganduri de iubire si lumina, chiar daca ne vine greu s-o facem. De aceea mii de oameni se autodistrug în mod inconştient, deoarece se hrănesc în permanenţă cu fructele putrede ale gândirii negative.
 
Prin ură, răutate şi furie nu vei rezolva niciodată nimic. Numai iubirea recompensează. Ura face mai multe ravagii semenilor noştri decât pe câmpul de luptă.
 Oamenii se ucid între ei mai degrabă cu vorba decât cu fapta. Antidotul urii este iubirea şi iertarea. Frica, îndoiala, orice gând negativ sunt nocive, toxice şi autodistructive.
 Când te simţi vinovat în gânduri, vorbe sau fapte fata de cineva e important şă-ţi ceri iertare in fapt sau macar in gand respectivului. Fă-o pentru tine. Să nu te preocupe reacţia celuilalt.

Oricând aveţi gânduri “negre” despre o persoană, aduceţi-vă aminte să comutaţi butonul şi să vă rugaţi pentru sănătatea ei si sa-i trimiteti ganduri de lumina si iubire.
Un om nervos, care are tensiunea ridicată, explodează în torente de cuvinte, în lamentări, într-o agresivitate necontrolată care îi va afecta pe cei apropiaţi sau mai indepartati care vor prelua inconştient energiile negative pe care acestale emană. Aşa se explică bolile copiilor care sunt extrem de sensibili la certurile părinţilor sau ale subalternilor si ale colegilor care au un sef/coleg coleric.
De asemenea, toate obiectele din jur se impregnează cu energiile negative emise, devenind aducătoare de probleme pentru toti ce stau mediul respectiv, inclusiv pentru cel/cei care le-au provocat. Atunci când ne pierdem controlul, noi spunem şi facem lucruri pe care nu am fi dorit să le spunem şi sa le facem.
De aceea e atât de important să devenim impecabili în gândire, în vorbire, adica sa gandim pozitiv si sa spunem numai cuvinte pozitive.
De regulă, noi eliberăm otrava noastră emoţională asupra persoanei despre care credem că este responsabilă de nedreptatea comisă asupra noastră.
De fapt, noi suntem dispuşi să ne descăcăm otrava asupra oricărei alte personae, vinovate sau nu, numai să scăpăm de ea. De multe ori o trimitem asupra copiilor care sunt prea lipsiţi de apărare şi astfel se nasc relaţii abuzive verbale si faptice.
Oamenii mai puternici fizic si psihologic abuzează de cei slabi, căci simt nevoia să scape de această otravă emoţională negativă, aruncand-o asupra acestora.

Dacă tu consideri ceva ca fiind rău acesta devine rău în mod automat. De aceea se spune: devii ceea ce gândeşti. Tot ce gândim se materializează în existenţa noastră.
Omului i se întâmplă tot ce gândeşte. Dacă acceptă în gând şi în mental boala şi bătrâneţea, de acestea va avea parte mult mai repede decat ar fi firesc.
Gândul rău îl înfăptuim: întâi în noi, pe plan mental, prin simplul fapt că îl acceptăm şi ne hrănim cu el şi apoi în afară spre victima spre care a fost direcţionat.

Sămânţa tuturor faptelor tale se găseşte în gândurile şi vorbele tale.
Dacă gândeşti şi spui “nu pot să-l sufăr pe cutare”, de fapt îl ataci la nivel energetic subtil şi ceea ce sunt ganduri si vorbe repede ajung faptă. De aceea nu e bine să spunem lucruri agresive sau vorbe care rănesc pe alţii.
Calomniind o persoană în faţa altora sau uneltind împotriva ei o ataci la nivel energetic subtil.
 
Toate bolile fizice sunt expresia unor gânduri eronate şi dispar odată cu corecţia de rigoare.

După cum crezi aşa va fi. Convingerile omului influenţează şi creează realitatea.
Să crezi pe deplin în tot ce vrei să realizezi. Să simţi că deja ai primit sau vei primi curând. Aceasta atrage foarte repede spre tine rezultatul dorit.
Să nu emiţi niciodată opinii de genul: sunt gras, slab, urât îmbrăcat, sărac etc, căci trimiţi către tine sau catre alţii energii şi informaţii negative ce au ca rezultat ca ei vor gândi la fel despre ei însăşi ori despre altii şi ceea ce vor gândi nu va întârzia să se materializeze. Sub nici un motiv să nu spui cuiva: eşti leneş, eşti prost, eşti nemernic, nu eşti bun de nimic etc., fiindcă toate acestea creează sau amplifica în el cusurul ce i se reproşează.
Cele mai periculoase sunt vorbele rele la adresa părinţilor, rudelor, a dori răul oamenilor apropiaţi.
 Sinceritatea este cheia. Să cauţi să exprimi mereu, prin cuvînt, numai ceea ce simţi şi crezi din tot sufletul că este adevărat. Să alegi să faci numai ceea ce este în deplin acord cu idealul tău. Să fii tu însuţi în tot ce gîndeşti, afirmi şi întreprinzi. Iar ca să ajungi la asta, trebuie să cauţi permanent să te cunoşti pe tine insati/însuţi, să-ţi clarifici idealul, să renunţi la ideile inutile şi dăunătoare, cu alte cuvinte să devii mereu mai înţelept. Este cea mai mare realizare a vieţii unui om, pe care o poate comunica apoi şi celor din jur, chiar fără cuvinte, numai prin ceea ce este.

duminică, 10 martie 2013

Botosaneanul Ortodox: CĂLĂTORULE

Botosaneanul Ortodox: CĂLĂTORULE:



Tu călător de pe pămînt
Întreabă-te, ce scop anume
Avut-a Dumnezeu Cel Sfânt
Cînd te-a creat pe tine.

Nu ai venit la întîmplare
El, Dumnezeu, are un plan
Şi-n dragostea-i nemuritoare
Ne întăreşte an de an.

Pe-acest pămînt, şomeri nu sînt
În oastea Domnului Iisus.
Ştii cîţi talanţi tu ai primit?
Şi cîţi din ei ai folosit?

De eşti străjer, atunci veghează
Pe cei din jur îmbărbătează
De eşti, sprijin celui lipsit
Eşti fiu ceresc, copil sfinţit.

Eşti alăută pe pămînt?
Să-i cînţi cu drag Tatălui Sfânt.
O trîmbiţă-n gură tu ai?
Cuvîntul Sfânt la toţi să-l dai.

Pe-acest pămînt, tu călător
Fă ochii mari şi-n jur priveşte
Atîţia sînt cu răni ce dor
Ei nu cer mult, tu doar iubeşte.

Amin

Povestea unui şarpe bun

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...


Un şarpe mare şi rău s-a dus într-o zi la înţeleptul pădurii să-i ceară sfatul. „Nu ştiu ce-i cu mine, sunt atât de rău, încât îi omor pe toţi cei care mă enervează”, s-a plâns şarpele. „Spune-mi ce să fac, fiindcă m-am hotărât să mă schimb”, l-a rugat el pe înţelept. „Ei, dacă te-ai hotărât, este îndeajuns. Fii bun cu toţi, orice ţi-ar spune sau ţi-ar face, acceptă”, l-a sfătuit înţeleptul. şarpele a plecat fericit în pădure şi dornic să devină bun.

De îndată ce şarpele nu s-a mai repezit spre animalele pădurii să le sugrume, acestea au început să-l ia peste picior şi să-şi bată joc de el. Într-o zi, înţeleptul a ieşit la plimbare şi iată că a văzut cum iepuraşul tocmai îi agăţa puternicului şarpe o tinichea de coadă, iar el accepta liniştit. Vulpea îl ridiculiza, agăţându-i hârtii mototolite în jurul gâtului, iar şarpele accepta şi asta liniştit şi tăcut. Veveriţa sărea pe el şi-l împodobea cu crenguţe. Leul, ursul, fiecare alt animal al pă­du­rii îşi băteau joc de bunul şarpe când treceau pe lângă el. Bietul şarpe ajunsese ca un pom de Crăciun din dorinţa de a fi bun. Când înţeleptul a văzut una ca asta, s-a apropiat de el şi i-a şoptit: „Dragă şarpe, eu ţi-am zis să accepţi ce-ţi fac ei şi să fii bun, adică să nu-i mai omori, dar n-am zis să nu-i mai sperii!”.

În viaţa de zi cu zi ni se poate întâmpla şi nouă precum i s-a întâmplat şarpelui; de îndată ce decidem să fim buni, alţii să ne cam ia de... proşti. Soluţia înţeleptului: „Nu-i distruge, dar un pic de sperietură potoleşte excesul de răutate şi confuzia pe care o fac oamenii între bunătate şi prostie”. Cu alte cuvinte, poartă-te cu oamenii ca şi cum ei ar fi nişte copii. Rămâi în decizia ta de a fi bun, căci asta-i ceea ce te duce pe calea dreaptă pe tine însuţi, dar prefă-te că nu eşti atât de bun încât să fii luat drept prost. Frica are şi ea rolul ei de „îndreptar” al conştiinţei primitive şi al comporta­mentului ce decurge din ea.

Dacă iubeşti pe cineva, îi accepţi şi-i tolerezi inocenţa şi, adesea, chiar micile răutăţi sau devieri de comportament, se poate ca acest cineva să vrea tot mai mult, să ţi se urce în cap şi apoi să-ţi lege tinichele de coadă. Bunătatea nu-i prostie, cum iertarea nu presupune tolerarea şi ac­ceptarea aberaţiilor de atitudine şi comportament ale altora. Bunătatea şi iertarea, toleranţa şi frumuseţea sufletului se petrec în interior, devin componente ale conştiinţei şi ale sufletului tău.

Prezenţa lor reală în tine te ghidează către atitudini educative în relaţiile cu cei din jur; dacă în conştiinţa lor bunătatea este egală cu prostia, ei se vor comporta precum animalele pădurii. În acest caz, un strop de frică educă pulsiunea şi tendinţele conştiinţei animale de a batjocori şi a lua peste picior bunătatea.

Să apreciezi bunătatea altuia înseamnă să depăşeşti nivelul de conştiinţă al iepuraşului sau al vulpii din pădure. Să apreciezi bunătatea înseamnă să ai puterea interioară de a n-o confunda cu prostia. şi dacă alţii fac această confuzie, atunci frica devine un factor educativ. Este de dorit să ne ridicăm pe noi înşine din conştiinţa animală şi, în faţa bunătăţii, să-i mulţumim cerului pentru că există. şerpi capabili să te „distrugă” găsim la tot pasul, chiar dacă nu-i vorba aici doar de distrugere fizică. De şerpi răi ne putem lovi zi de zi, dar uneori ne putem întâlni şi cu şarpele Bun; să fim atenţi, să nu-i punem tinichele în coadă, căci acest comportament nu dovedeşte prostia şarpelui, cât limitarea existentă în propria noastră conştiinţă. Iisus ne spune într-o pildă aceeaşi poveste în forma aceasta: „Să nu dai mărgăritarele la porci, ca să nu se întoarcă spre tine şi să te rupă”.

Deci ascunde frumuseţea, ascunde puţin bunătatea, dar rămâi frumos şi bun în tine. Arată-ţi bunătatea în faţa celor ce o pot percepe şi dă-le mărgăritare ce­lor ce le pot aprecia; iată o altă faţetă a aceleiaşi poveşti. Căci aceia ce nu văd bunătatea sau frumuseţea, îşi bat joc de tine sau se întorc împotriva ta, fără măcar să devină conş­tien­ţi de păcatele lor, adică de ni­ve­lul limitat al conştiinţei lor. La acel nivel, fii bun şi sperie-i puţin. Rămâi bun şi educă-i prin acel instrument accesibil conştiinţei lor. O femeie bătută constant de un bărbat violent nu trebuie să accepte violenţa băr­batului în numele bunătăţii ei. A accepta nu înseamnă a tolera aberaţiile de comportament ale altora; acceptarea are loc în interior şi presupune iertare şi înţelegere a faptului că celălalt confundă bunătatea cu prostia ca o consecinţă a limitării existente în propria conştiinţă. Iar remediul pentru aceasta ne-a dat-o înţeleptul din poveste: „Prefă-te că eşti rău”.

sâmbătă, 9 martie 2013

Ruga catre Dumnezeu

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



Doamne, Da-le tuturor celor care mi-au vrut raul, atata fericire pe masura raului pe care ei mi l-au dorit.

Doamne, Da-la celor care nu ma plac, atata placere pe masura neplacerilor pe care ei mi le doresc.

Doamne, Da-le celor care m-au crezut prost, atata intelepciune functie de cata prostie au crezut ca am eu.

Doamne, Fie-ti mila de cei care nu mi-au aratat ce e mila.

Doamne, Da-le celor care mi-au refuzat dragostea, toata dragostea pe care eu nu am putut sa le-o ofer.

Doamne, Te mai rog ca tuturor celor pe care eu i-am intristat sa le dai numai lucruri vesele de care sa se bucure cat mai mult.

Doamne, tuturor celor care m-au lovit, mangaie-i si iarta-i, pentru ca eu i-am iertat demult, si nu lasa sa fie loviti de nimeni.

Doamne, celor care ma urasc, da-le numai iubire pentru ca ura ii duce la pierzanie.

Doamne, nu ma lasa sa urasc pe nimeni, indiferent de cat de mult ma displace celalalt.

Doamne, daca nu te superi, te mai rog ceva, desi stiu ca sunt doar un biet pacatos care de multe ori uita de Tine.

Te mai rog ca toti cei cu care ma voi intalni in acest an sa aibe parte numai de noroc, fericire, iubire si sanatate si sa fie mereu plini de energie si iubiti de toti.

Cadelnita: Cele 14 reguli pentru mergerea la biserica – Parin...


Fraţilor, trebuie să ştiţi că un creştin care merge la biserică are 14 reguli canonice de bună cuviinţă, dacă vrea să-i folosească sfânta biserică. Dacă nu le împlineşte, se duce la biserică spre osândă.



Am să vă spun regulile de bună cuviinţă pentru un creştin care merge la sfânta biserică.
Dacă vreţi să fiţi fii cu adevărat ai Bisericii lui Hristos celei dreptmăritoare, care ne naşte pe noi prin apă şi prin Duh la Botez, de aproape 2000 de ani, în Biserica lui Hristos, care este stâlp şi întărire a adevărului, să ştiţi regulile de mergere la biserică, după cum urmează:
1. Prima condiţie canonică pentru a merge la Sfânta Biserică este să te ierţi cu toţi.

 Dacă merge mama la biserică, sau tata, să zică: ” Iertaţi-mă, măi băieţi ! Iartă-mă, soţie!”

2. A doua condiţie canonică.

 Când mergi la Biserică să duci un mic dar din casa ta. Măcar o lumânărică, măcar un bănuţ, o prescură, un pahar de vin, ce poţi. Că prin acel mic dar pe care-l duci tu la biserică se binecuvintează toată averea ta, căci îl dai jertfă lui Dumnezeu.

3. A treia condiţie canonică. 

La biserică este bine să mergi mai de dimineaţă, ca să poţi apuca Evanghelia Învierii de dimineaţă şi Slavoslovia. Şi totodată dacă te duci mai devreme, te poţi închina liniştit, nu-i lume multă la biserică, te duci la locul tău fără să deranjezi slujba.

4. A patra condiţie canonică. 

Totdeauna bărbaţii în biserică trebuie să stea în partea dreaptă, iar femeile în partea stângă. Şi în ordinea aceasta trebuie să stea în biserică: bărbaţii bătrâni în frunte, cei mai puţin cărunţi la spate, cei mai tineri în spatele lor, flăcăii şi băieţii tot aşa. La fel şi femeile. Iar între bărbaţi şi femei, să lăsaţi o cărare în biserică, ca să meargă cine vine să se închine şi să ducă darul la Sfântul Altar.

5. A cincea condiţie canonică 

este să nu vorbiţi în biserică, că este mare păcat. Dacă este mare nevoie să vorbeşti, vorbeşte în şoaptă sau prin semne.

6. A şasea condiţie canonică.

 Dacă mergi la biserică, să nu ieşi până nu se termină slujba. Numai, Doamne fereşte, dacă eşti bolnav, sau dacă păţeşti ceva. Dar altfel să nu ieşi, că, dacă ieşi înainte de terminarea Liturghiei, eşti asemenea cu Iuda, care a ieşit de la Cina de Taină, unde erau la masă Mântuitorul cu Apostolii şi s-a dus şi L-a vândut pe Hristos. Aşa arată Sfântul Ioan Gură de Aur.

7. A şaptea condiţie canonică pentru cei ce merg la biserică.

 Când vă închinaţi la sfintele icoane, să nu sărutaţi sfinţii pe faţă , că-i păcat. Nu-i voie. Dacă sfântul este pictat în picioare, îi săruţi picioarele, dacă este pictat pe jumătate, îl săruţi la partea de jos.

8. A opta condiţie canonică.

 Să ştiţi că după ce dă preotul binecuvântare de Sfânta Liturghie, nimeni nu mai are voie să se închine la icoane în biserică sau să mai ducă daruri la altar, că este mare păcat.
Când auzi că zice preotul : ” Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor “, este gata ! De atunci fiecare stă la locul lui liniştit, nu se mai duce să se închine. Chiar de-ai venit cu un dar în biserică, cu lumânare şi cu prescură, le dai la urmă.
Că din timpul acela preotul intră în Sfânta Liturghie şi nu mai are timp să ia darul. Că dacă te duci şi el se opreşte de la Liturghie, îi rămân o mulţime de rugăciuni şi are păcat. Deci darurile se dau la biserică până se dă binecuvântarea de Liturghie.
De atunci înainte nu mai este voie nici să te închini la icoane, pentru că îi tulburi pe cei care vor să asculte Sfânta Liturghie.

9. A noua condiţie canonică. 

Creştinii trebuie să stea în genunchi când se sfinţesc preacuratele daruri, când se cântă : ” Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm… !” Alţii stau în genunchi şi la Evanghelie. Nu-i o greşeală. La Axionul Maicii Domnului şi la Tatăl nostru, atunci se stă. Şi după ce se cântă Tatăl nostru se face sărutarea păcii. Aşa se făcea înainte. Acum în unele biserici s-a uitat.
Cei ce au dezlegare şi vor să se împărtăşească cu Preacuratele Taine, trebuie să-şi ceară iertare de la toţi, de la cei mai bătrâni până la cei mai tineri. Dacă sunt bărbaţi, se duc la cei mai bătrâni oameni din frunte şi de la care au avut vreo supărare, Doamne fereşte, să ceară iertare : ” Iartă-mă, frate ! Iartă-mă, cumetre sau vecine !”
La fel şi femeile să se ducă la cele mai bătrâne şi să ia iertare, să le sărute mâna, iar acelea să le sărute pe frunte. Această rânduială se face înainte de a merge la Sfânta Împărtăşanie. Şi apoi iei o lumânărică aprinsă şi la iconostas o dai în mâna paraclisierului; nu mergi cu ea înaintea preotului, în faţa Sfântului Potir.
Pentru că în faţa Sfântului Potir, când mergeţi, nu aveţi voie să fiţi cu lumânarea aprinsă, nici să mai faceţi Sfânta Cruce, că-i mare primejdie. Mulţi, făcând cruce, s-a întâmplat că au lovit Sfântul Potir, pe preot, şi au vărsat Sfintele. S-a întâmplat în multe biserici.
Eu am păţit-o. A venit unul de la Sasca Mare la împărtăşanie; eram stareţ la Mănăstirea Slatina, şi m-a lovit peste Sfântul Potir şi, dacă nu-l ţineam, îl zvârlea în mijlocul bisericii. Aveam Sfintele în el. Şi tot mi-a vărsat cele nouă cete îngereşti. Trei au căzut din acelea. Am avut de făcut canon şi rânduială.
Un băieţan când şi-a făcut cruce, a dat peste Sfântul Potir. Şi dacă nu-l ţineam strâns mi-l vărsa tot şi nu mai puteam să fiu preot din cauza asta . A încremenit şi el. Şi doar le-am spus, că erau sute de oameni cu lumânări aprinse : ” Nu mai faceţi cruce când ajungeţi în faţa Sfântului Potir, şi lumânările lăsaţi-le colo la iconostas !”
Când mergi în faţa Sfântului Potir pui mâinile cruciş pe piept. Şi atunci preotul ia cu linguriţa Preasfintele şi Preacuratele Taine şi ţi le dă să le mănânci.

10. A zecea condiţie canonică.

 După ce-ai primit Preacuratele Taine ale lui Iisus Hristos, treci la uşa diaconească, ca acolo să-ţi dea anaforă şi un păhăruţ de vin. Apoi treceţi la strană sau în pridvor, să vă citiţi molitfele sau rugăciunea de mulţumire după Sfânta Împărtăşanie.
Trebuie să ştiţi că nimeni nu are voie să se împărtăşească dacă nu şi-a citit rugăciunile de împărtăşire ( molitfele ). Apoi, cele de mulţumire.
Cel ce s-a împărtăşit, nu mai are voie să sărute mâna preotului. Până nu stai la masă nu mai ai voie să săruţi nici sfintele icoane, nimic, că ai primit pe Hristos atunci. După masă poţi să săruţi mâna şi sfintele icoane.
După împărtăşanie n-ai voie să scuipi trei zile şi trei nopţi. Aşa-i după rânduială canonică. Dar măcar până a doua zi, măcar 24 de ore să ţineti minte. Dar, trei zile arată cartea. Aşa este după Sfânta Împărtăşanie.
Cei căsătoriţi, care vor să se împărtăşească cu Preacuratele Taine, trebuie să păzească curăţia în familie, măcar trei zile, iar după ce s-au împărtăşit să ţină măcar două zile. Iar în posturi, trebuie să trăiască toate zilele în curăţie.

11. A unsprezecea condiţie canonică.

 Cel ce a venit la biserică dintr-o familie, se cheamă apostolul familiei. El trebuie să ia sfânta anaforă pentru toţi cei de acasă.
Cei de acasă n-au voie, Doamne fereşte, în Duminici şi sărbători, să mănânce ceva, până nu vine cel de la sfânta biserică, să le aducă sfânta anaforă, să se împărtăşească cu sfânta anaforă în locul Preacuratelor Taine. Că sfânta anafora pe greceşte se cheamă antidoron, adică contra chip, ţine locul Preacuratelor Taine pentru cei ce nu pot să se împărtăşească.
Duminica şi în sărbători, în timpul Sfintei Liturghii, n-ai voie să faci mâncare, că este mare păcat. Fă mâncarea de sâmbătă seara şi pune-o undeva la rece, că aveţi acum frigidere, şi o încălzeşti când veniţi de la biserică. În caz de mare nevoie, după ce ieşi de la Sfânta Liturghie, ai voie să faci mâncare. Dar în timpul Sfintei Liturghii, când preotul leagă cerul cu pământul şi scoate părticele pentru milioane de suflete, tu să nu te apuci atunci să faci mâncare, că-i mare păcat !
Aşa a fost la strămoşii noştri. Întrebaţi bătrânii, că aşa ţineau înainte ! Nu se făcea mâncare Duminica. Este mare păcat. Nu-i voie să faci focul şi să faci mâncare când preotul face dumnezeiasca Liturghie pentru atâtea milioane de creştini, unde mijloceşte iertarea atâtor suflete, şi pentru cei din iad şi pentru cei din ceruri şi pentru cei de pe pământ.

12. A douăsprezecea condiţie canonică.

 Cel ce a fost la sfânta biserică, când a zis preotul : ” Cu pace să ieşim ! Întru numele Domnului” şi a făcut otpustul, adică sfârşitul Liturghiei, face trei închinăciuni în mijlocul bisericii şi merge acasă.
De la biserică să nu se oprească până la uşa lui. Nu cumva să-l ducă diavolul de la biserică la crâşmă sau la joc, că atunci e vai de el. A început cu Dumnezeu şi termină cu diavolul. Că aşa face vrăjmaşul : ” Da, oare să mă duc pe la cutare cumătru?; dar, să mă duc până la cutare?; dar, să merg oleacă la crâşmă? “.
Bucuria diavolului că te-a scos din raiul lui Dumnezeu şi te duce în iad, căci crâşma este gura iadului. Aşa o numesc toţi Sfinţii Părinţi.
Dracul, când ai intrat în crâşmă îţi bate trei cuie. Primul cui, când ai pus piciorul pe pragul crâşmii; al doilea, când ai stat pe scaun la masă, în crâşmă; şi al treilea, când ai luat primul pahar. Pe urmă eşti al lui; te ţine el acolo, nu scapi degrabă. Ţi-a bătut trei cuie.
Deci, de la uşa bisericii du-te direct acasă !

13. A treisprezecea condiţie canonică. 

     Când mergi acasă, zi o rugăciune la sfintele icoane şi când toţi stau la masă, tu să le povesteşti ce ţi-a rămas şi ţie în cap de la biserică. ” Uite, a fost Apostolul cutare, Evanghelia cutare; preotul a ţinut predica cutare; uite aşa a cântat dascălul, aşa frumos a fost !”, ca să audă şi cei ce n-au putut merge la biserică, din motive binecuvântate.

14. A paisprezecea condiţie canonică.

 După ce ai stat şi tu la masă, să te odihneşti două ore. Apoi trebuie să te duci în Duminici şi sărbători să faci vizite şi să cercetezi pe cei bolnavi şi săraci.
Dacă ştii un bătrân bolnav sau o femeie bolnavă sau un copil, sau cineva care zace de mulţi ani, du-te şi-l cercetează, că auzi ce spune Hristos în ziua Judecăţii : “Bolnav am fost şi nu m-aţi cercetat” (Matei 25, 36).
Dacă nu poţi duce un dar cât de mic la cel bolnav, du-te şi-i spune un cuvânt de mângâiere : ” Rabdă, frate ! Roagă-te lui Dumnezeu că te iubeşte ! Dumnezeu, pe care-L iubeşte, îl ceartă. Şi dacă ai să rabzi în lumea asta, n-ai să mai rabzi dincolo. Aşa a răbdat Iov, aşa a răbdat Lazăr !”
Deci regula a paisprezecea este să cercetăm pe bătrâni şi pe cei bolnavi în Duminici şi sărbători.
Acestea sunt pe scurt cele paisprezece reguli de bună cuviinţă pentru creştinii care merg la sfânta biserică în Duminici şi în sărbători.
sursa..
Cadelnita: Cele 14 reguli pentru mergerea la biserica – Parin...:

Lista mea de bloguri

Arhivă blog

DACA VREI SA ASCULTI...PORNESTE...

Ruga catre Dumnezeu

Previzualizaţi

Doamne, Da-le tuturor celor care mi-au vrut raul, atata fericire pe masura raului pe care ei mi l-au dorit.
Doamne, Da-la celor care nu ma plac, atata placere pe masura neplacerilor pe care ei mi le doresc.
Doamne, Da-le celor care m-au crezut prost, atata intelepciune functie de cata prostie au crezut ca am eu.
Doamne, Fie-ti mila de cei care nu mi-au aratat ce e mila.
Doamne, Da-le celor care mi-au refuzat dragostea, toata dragostea pe care eu nu am putut sa le-o ofer.
Doamne, Te mai rog ca tuturor celor pe care eu i-am intristat sa le dai numai lucruri vesele de care sa se bucure cat mai mult.
Doamne, tuturor celor care m-au lovit, mangaie-i si iarta-i, pentru ca eu i-am iertat demult, si nu lasa sa fie loviti de nimeni.
Doamne, celor care ma urasc, da-le numai iubire pentru ca ura ii duce la pierzanie.
Doamne, nu ma lasa sa urasc pe nimeni, indiferent de cat de mult ma displace celalalt.
Doamne, daca nu te superi, te mai rog ceva, desi stiu ca sunt doar un biet pacatos care de multe ori uita de Tine. Te mai rog ca toti cei cu care ma voi intalni in acest an sa aibe parte numai de noroc, fericire, iubire si sanatate si sa fie mereu plini de energie si iubiti de toti.