duminică, 29 decembrie 2013

Ai milă, Doamne, de săraci


BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...ELEGIE PENTRU CEI SĂRACI

Ai milă, Doamne, de săraci
Ard în colibe, mor de foame
Adu-le vin şi cozonaci
Ţine copiii lîngă mame.

Măcar acum, de Sărbători
Fă-i să se bucure de viaţă
Se împrumută, sînt datori
Degeaba se mai duc la piaţă.

Şi eu am fost ca ei, mîncam
Pîine prăjită, cu untură
De portocale nu ştiam
Şi nici de unt, sau prăjitură.

Erau, şi-atunci, copii bogaţi
Nababi ai lumii paralele
Noi, însă, eram condamnaţi
La cruciada vieţii grele.

Nu s-a schimbat, de fapt, nimic
Mereu vor fi săraci în ţară
Ne-o spune Biblia, ne-o zic
Noi biruri, care ne omoară.

Întoarce, Doamne, faţa Ta
Către acei ce se întreabă
Copiilor ce să le dea
Cînd vaca ţării-i tot mai slabă.

N-au haine, ghetele s-au rupt
Mai merită să-i dai la şcoală?
Eu pentru toţi săracii lupt
Să-i scap de lipsuri şi de boală.

De ce e trist poporul meu?
De ce atîta nedreptate?
Ridică-ne blestemul greu
Fiindcă aşa nu se mai poate.

Atît de bun şi de frumos
Este acest popor, Părinte
Românu-i cel mai generos
Nu-i altă rasă mai cuminte.

Nu mai suport jignit să-l văd
De nişte şmecheri răi de gură
În ţară au făcut prăpăd
Ne pun la zid şi ne înjură.

Ei ar munci, românii mei
Dar unde? N-au locuri de muncă!
Legaţi căţeaua, farisei
Ia nu mai daţi pe-aici poruncă!

Există Dumnezeu, eu ştiu
Iar El le judecă pe toate.
Acest popor e încă viu
Şi e avid de libertate.

Ajută-i, Doamne, pe sărmani
S-aleagă grîul de neghină.
Acum, la cumpănă de ani
Fii bun, căci oastea e creştină...

CORNELIU VADIM TUDOR
Noaptea de 27 spre 28 decembrie 2013

sâmbătă, 28 decembrie 2013

Rugăciunea de dimineaţă Sfântului Grigorie Palama

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...


către Preasfânta Născătoare de Dumnezeu
 (din Apanthisma)

         Fecioară, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ai născut pe Dumnezeu Cuvântul cu trup; ştiu, cu adevărat ştiu, că nu se cuvine, nici se cade ca eu, cel atâta de desfrânat, cu ochi spurcaţi să văd icoana ta, a celei preacurate, a celei pururea Fecioare, a celei ce ai şi trupul şi sufletul curat şi nespurcat, şi să o sărut cu buze necurate şi întinate, sau să mă rog.
Căci cu dreptate este ca de mine, cel desfrânat, să se îngreţoşeze şi să mă urască curăţia ta. Dar fiindcă Dumnezeu, pe care L-ai născut, S-a făcut om, ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, pentru aceasta am îndrăznit şi eu, să mă apropii de tine cu lacrimi rugându-mă.
Primeşte această mărturisire, a greşelilor mele cele multe şi grele şi o du Unuia Născut Fiului tău şi Dumnezeu, rugându-te Lui ca să fie milostiv ticălosului şi tăvălitului meu suflet. Că de mulţimea fărădelegilor mele sunt oprit a căuta spre Dânsul şi a cere iertare.
Pentru aceasta, pe tine te pun înainte solitoare şi mijlocitoare. Că multe şi mari daruri dobândind eu de la Ziditorul meu Dumnezeu, şi uitându-le pe toate, şi nemulţumitor arătându-mă, ticălosul, cu necuviinţă m-am alăturat cu dobitoacele fără de minte, şi m-am asemănat lor; fiind sărac de fapte bune, bogat de patimi, şi plin de ruşine, lipsit de dumnezeiască îndrăzneală, osândit de Dumnezeu, făcându-mă de plângere arhanghelilor, de râs dracilor, şi de urâciune oamenilor, mustrat de conştiinţă, ruşinat de lucrurile mele cele rele şi mai înainte de moarte fiind mort, şi mai înainte de judecată de sine-mi osândit, şi mai înainte de munca cea fără de sfârşit de deznădăjduire muncit.
Pentru aceea dar, numai la a ta sprijinire alerg, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, cel ce sunt dator cu nenumăraţi talanţi; cel ce întru dezmierdări cu desfrânatele am cheltuit avuţia cea părintească; cel ce am curvit mai mult decât desfrânata; cel ce am făcut fărădelege mai mult decât Manase; cela ce m-am făcut nemilostiv mai mult decât bogatul; cela ce sunt slugă lacomă, vas al gândurilor celor rele, vistierie a cuvintelor celor urâte şi spurcate, străin de toată fapta cea bună.
Miluieşte-mă pe mine cel smerit;  milostiveşte-te spre mine cel neputincios. Mare îndrăzneală ai la Cel ce s-a născut din tine. Nimeni nu are putere precum tu, Maica lui Dumnezeu; că toate le poţi, ca ceea ce eşti mai presus de toate zidirile şi nimic nu îţi este ţie cu neputinţă, numai de vei voi.
Deci, nu trece cu vederea lacrimile mele; nu te întoarce de către suspinul meu; nu lepăda durerea inimii mele; nu ruşina nădejdea mea cea către tine. Ci cu rugăciunile tale cele de Maică, silind pe cea nesilită milostivire a Fiului tău, Cel bun şi Dumnezeu, învredniceşte-mă pe mine ticălosul şi nevrednicul robul tău, să-mi iau frumuseţea mea cea dintâi şi dintru început şi să lepăd grozăvia patimilor, să mă slobozesc de păcat şi să mă robesc de dreptate; să mă dezbrac de spurcăciunea dulceţii celei trupeşti şi să mă îmbrac întru sfinţenia curăţeniei cele sufleteşti; să mor lumii şi să viez faptei celei bune.
Călătorind eu, împreună călătoreşte cu mine; pe mare înotând, împreună înoată; priveghind, întăreşte-mă; necăjindu-mă, mă mângâie; împuţinându-mă la suflet, îmbărbătează-mă; îmbolnăvindu-mă, vindecare îmi dăruieşte; nedreptăţit fiind, izbăveşte-mă; năpăstuit fiind, îndreptează-mă; spre moarte primejduindu-mă, degrab alergând mă scoate; vrăjmaşilor celor nevăzuţi, în toate zilele de temut mă arată; ca să cunoască toţi cei ce cu nedreptate mă tiranizează, al cui rob sunt eu.
Aşa, Preabună Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, ascultă ticăloasa mea rugăciune şi nu mă ruşina de nădăjduirea mea cea către tine, ceea ce eşti după Dumnezeu nădejdea tuturor marginilor pământului.
Aprinderea trupului meu stinge-o; viforul cel cumplit din sufletul meu, potoleşte-l; mânia cea amară, îmblânzeşte-o; trufia şi mândria părerii celei deşarte, din mintea mea şterge-o; nălucirile cele de noapte ale duhurilor celor viclene şi bântuielile cele de zi ale gândurilor cele necurate, din inima mea  împuţinează-le; învaţă limba mea să grăiască cele de folos; povăţuieşte ochii mei să vadă drept faptele bune cele adevărate.
Picioarele mele îndreptează-le să alerge fără împiedicare pe calea cea fericită a poruncilor lui Dumnezeu; mâinile mele fă-le să se sfinţească ca, cu vrednicie să le ridic pe ele către Fiul Cel Preaînalt; curăţeşte-mi gura mea ca, cu îndrăzneală să-L numesc Tată pe Dumnezeu Cel Înfricoşat şi Prea Sfânt; deschide-mi urechile mele ca să audă simţitor şi gânditor cuvintele cele mai dulci decât mierea şi fagurul ale Sfintelor Scripturi, şi să vieţuiesc după dânsele întărindu-mă de tine.
Dă-mi vreme de pocăinţă, de întoarcere a gândurilor; de moartea cea năprasnă, fereşte-mă; osândit de conştiinţă fiind, izbăveşte-mă. Şi mai pe urmă de toate, fii lângă mine la despărţirea sufletului de ticălosul meu trup.
Sila cea nesuferită, lesnind-o; durerea cea nespusă, uşurând-o; strâmtoarea cea nemângâiată, mângâind-o; de faţa cea întunecată a dracilor, izbăvindu-mă; de cercarea cea prea amară a vameşilor celor din aer şi stăpânitorilor întunericului, slobozindu-mă şi zapisele păcatelor mele celor multe rupându-le, cu Dumnezeu mă împrieteneşte, şi stării Lui de-a dreapta, celei fericite, la înfricoşata judecată mă învredniceşte; şi bunătăţilor celor veşnice şi nestricăcioase, moştean pe mine mă fă.
Această mărturisire îţi aduc ţie, Stăpâna mea, Născătoare de Dumnezeu, lumina ochilor mei celor întunecaţi, mângâierea sufletului meu, folositoarea şi nădejdea mea cea după Dumnezeu. Pe care cu blândeţe primeşte-o şi mă curăţeşte de toată spurcăciunea trupului şi a duhului. Şi mă învredniceşte în veacul acesta de acum fără de osândă să mă împărtăşesc cu preasfântul şi preacuratul Trup şi Sânge al Fiului şi Dumnezeului tău; iar în cel ce va să fie, cu cina cea preadulce şi cerească a desfătării Raiului, unde este locaşul tuturor celor ce se veselesc.
Aceste bunătăţi, dobândindu-le eu nevrednicul, să slăvesc în vecii vecilor preacinstitul şi de mare cuviinţă numele Fiului şi Dumnezeului tău, Cel ce primeşte pe toţi cei ce se pocăiesc din tot sufletul, pentru tine, ceea ce te-ai făcut mijlocitoare şi chezăşuitoare tuturor păcătoşilor.

Că prin tine, Prealăudată şi Preabună Stăpână, se mântuieşte toată firea omenească, lăudând şi binecuvântând pe Tatăl şi pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea Cea Prea Sfântă şi de o fiinţă, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin!

joi, 19 decembrie 2013

De ce umblă preotul cu icoana Nașterii Domnului pe la casele noastre înaintea Crăciunului?

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

De când o mare parte a populației s-a mutat în zonele industrializate, la oraș, comunitățile nu mai sunt așa cum erau odată la sat, unde toți se cunoșteau unii cu alții. Atunci preotul era om respectat, bine văzut, și oamenii treceau cu sfială pe lângă el. Biserica satului era unul din principalele locuri de întâlnire ale sătenilor, iar preotul îi cunoștea pe toți cu deamănântul.
Astăzi preotul paroh dintr-un cartier este cunoscut doar de cei care calcă pragul bisericii parohiale, și conjunctural de alte câteva persoane, în rest el este un străin pentru ceilalți locatari. Iată de ce atunci când preotul vine cu icoana Nașterii Domnului, sau la Botezul Domnului cu aghiazmă mare, există o reticență din partea unor persoane de a-i permite să intre, din mai multe motive.
De când presa aruncă în ochii noștri tot felul de greșeli ale preoților, greșeli care existau și cu ani în urmă, doar că astăzi se fac publice, oamenii care nu merg la biserică au început să fie foarte circumspecți în privința slujitorilor Bisericii, bănuindu-i că-și doresc doar să facă bani.
Venirea preotului din apartament în apartament poate fi înțeleasă de unii ca o modalitate prin care preotul face un ban, neglijând complet aspectul duhovnicesc al acestei vizite. Vreau ca în rândurile următoare să discutăm puțin despre motivația pentru care preotul vine din casă-n casă cu icoana Nașterii Domnului.
Trebuie să știți că acest obicei nu este o invenție bisericească de a mai strânge niște bani, ci are motivații profund dumnezeiești, și este de datoria preotului, dar și a creștinului, de a se bucura cât mai mult de această întâlnire.
Dacă la Bobotează preotul și dascălul vin cântând troparul Botezului Domnului în Iordan și oferă aghiazmă mare creștinilor din casă-n casă, la Crăciun preotul nu oferă nimic fizic, și poate de aceea uneori oamenii nu înțeleg care-i scopul acestei vizite.
În Evanghelia după Matei în capitolul 2 se amintește cum magii, probabil înștiințați în prealabil de îngeri, au venit în Ierusalim să-l caute pe regele iudeilor:
„Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui.” (Matei 2,2).
După ce au început a întreba încoace și încolo pe cetățenii Ierusalimului, despre regele ce S-a născut, Irod – actualul rege al Iudeilor la acel moment, află de acest zvon și se tulbură, simțindu-și scaunul amenințat. De fapt Evanghelia precizează că toată populația Ierusalimului S-a tulburat împreună cu Irod:
„Şi auzind, regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el” (Matei 2,3).
Astfel magii sunt primii vestitori ai Nașterii Domnului Iisus Hristos în lumea întreagă.
Venirea preotului cu icoana Nașterii Domnului împreună cu dascălul său are același scop: de a vesti tuturor oamenilor că S-a născut Hristos, că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om și vine să ne mântuiască.
Bun, dar noi creștinii știm deja acest lucru, de ce totuși preotul ne anunță acest lucru în fiecare an?
Pentru că sărbătorile Bisericii noastre Ortodoxe nu sunt ocazii de rememorare a unor anumite evenimente istorice ci sunt reactualizări, ca și cum noi am trăi în Ierusalimul anului 1 d.Hr., și abia acum aflăm vestea cea mare a nașterii unui rege al Iudeii.
În Evanghelia după Luca, imediat după Nașterea Domnului, evanghelistul amintește de câțiva păstori care stănd pe câmp și păzindu-și turma lor, au primit vestea Nașterii lui Iisus chiar de la îngeri:
"Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle. Şi deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulţime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu şi zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!"
Vă imaginați ce bucurie a fost în sufletele păstorilor! Ce minunăție! Să vină îngerii și să-ți spună că Dumnezeu S-a făcut om, și apoi ei să cânte de bucurie în fața ta... Ce bucurie!
Păstorii au plecat îndată la Betleem să vadă ceea ce li s-a vestit. Ajungând acolo, au vestit Mariei și lui Iosif ce li s-a întâmplat, bucurându-se împreună de prezența lui Dumnezeu printre ei, ca prunc.
Bucuria păstorilor la aflarea veștii Nașterii Domnului de la îngeri, ar trebui să fie și în sufletul creștinilor atunci când preotul le calcă pragul ușii și începe a cânta și a vesti nașterea Domnului!
Preotul în parohie este simbol al prezenței reale a lui Dumnezeu printre oameni. Când preotul îți calcă-n casă atunci Hristos pășește în casa ta! Când preotul binecuvintează pe toți cei ai casei, atunci să știi că Dumnezeu este Cel ce te binecuvintează și dă pace casei tale.
Dar și noi, ca și păstorii pe câmp, primind vestea Nașterii Domnului, mergem la Biserică să ne convingem de ceea ce ni s-a vestit, și acolo ne întâlnim cu Maica Domnului, cu Domnul Însuși, cu îngerii, cu toți sfinții prezenți în Împărăția Cerurilor... și atunci simțim acea bucurie mare, toți împreună, avându-l pe Dumnezeu în mijlocul nostru.
Venirea preotului în comunitate era înainte motiv de mare bucurie și emoție, oamenii gătindu-și casa cât mai frumos, pentru a-L întâmpina chiar pe Dumnezeu. Iată de unde și obiceiul ca de Crăciun să-ți primenești și casa nu numai sufletul.
Venirea preotului este o ocazie de a-i mai spune ce ai pe suflet, de a-i arăta viața ta așa cum este ea... chiar în intimitatea casei tale.
Preotul nu ne vestește doar Nașterea Domnului ci venirea lui Dumnezeu pe pământ, chemându-ne pe toți la mântuire: „Veniţi la mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi eu vă voi da odihnă” (Matei 11, 28)
Venirea preotului e un semn al iubirii lui Dumnezeu, Care iese în întâmpinarea fiilor Săi risipitori, oferindu-Le chiar viața Sa, doar doar să se mântuiască.
În comunitatea rurala tradițională, după momentul cântării troparului Nașterii, preotul binecuvânta alimentele pregătite cu grijă și așezate pe masă, lângă icoane. După ce alimentele au fost binecuvântate pot fi oferite de pomană pentru sufletele celor adormiți, astfel încât și aceștia să se bucure de vestea cea minunată a Nașterii Domnului. Pentru sufletele celor adormiți se pregătesc colăcei, bob fiert, grâu fiert, prune uscate, sărmăluțe de post, precum și fructe, printre care mere și nuci.” (Teodor Dănălache)


 
Aceste merinde erau date în dar celor săraci. Iată ce frumos se împletesc în viața creștinului român vestirea nașterii Domnului (colindele), rugăciunea, Crăciunul, învierea morților, icoana, milostenia, comunitatea parohială, iubirea, respectul față de preot și toate cele dumnezeiești.
A colinda înseamnă a vesti Nașterea lui Hristos, dar primul care vestește Nașterea Mântuitorului într-o comunitate ar trebui să fie preotul, ca mesager al lui Dumnezeu.
Preotul venea pe vremuri cu icoana Nașterii în ajunul Crăciunului, dar astăzi pentru că parohiile au foarte mulți enoriași la oraș (de ordinul miilor), preotul începe colindatul din casă-n casă cu câteva zile înainte, pentru a putea trece pe la fiecare.
Dacă am sta și ne-am gândi mai mult am afla multe înțelesuri dumnezeiești ale venirii preotului în casa creștinului, așa cum Hristos a intrat în casa lui Zaheu, iar acesta simțind dumnezeirea Lui, s-a pocăit și a zis că va da milostenia jumătate din averea sa și va întoarce împătrit celor pe care i-a nedreptățit.
Nu vă uitați la vrednicia preotului care vă calcă pragul casei, ci bucurați-vă că Hristos este Cel care vă binecuvintează și vă dă din pacea Sa, tuturor!
(Claudiu Balan)

marți, 17 decembrie 2013

FAMILIA

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
                                                             
1. Ce este familia? 

După învăţătura Sfintei noastre Biserici, familia este un aşezământ dumnezeiesc şi temelia vieţii de obşte. Ea se întemeiază prin căsătorie, adică prin legătura dintre bărbat şi femeie, binecuvântată de Dumnezeu în faţa sfântului altar. Această legătură răsare din imboldul firesc sădit de Dumnezeu în om. „De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa şi se va alipi de femeia sa şi vor fi amândoi un trup” (Efes. 5, 31).
 Cea dintâi familie s-a întemeiat în rai, având ca preot şi martor pe Însuşi Dumnezeu. „Şi a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Său; după chipul Lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut barbat şi femeie. Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: creşteti şi va înmulţiţi şi umpleţi pământul” (Fac.1, 27-28).
Care sunt însuşirile familiei creştine? Însuşirile familiei creştine se desprind din învăţătura sfintei Biserici despre căsătorie şi sunt:
 1) Unitatea şi egalitatea. Familia trebuie să fie întemeiată prin legătura dintre un singur bărbat şi o singură femeie. „Fiecare (bărbat) să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său” (I Cor. 7,
2). Sfânta noastră Biserică nu îngăduie legătura dintre bărbat şi mai multe femei, căci aceasta înjoseşte femeia. În familia creştină femeia este soţie, adică tovarăşa de viaţă şi împreunălucrătoare cu bărbatul, în toate.
 Creştinismul a ridicat femeia din starea de injosire faţă de bărbat, în care se găsea mai înainte, şi a aşezat-o în toată vrednicia ei de fiinţă creată „după chipul lui Dumnezeu”, precum spune Sfântul Apostol Pavel: „Nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28).
 Astfel, creştinismul a arătat pentru prima dată că femeii i se cuvine aceeaşi preţuire ca şi bărbatului. Numai mult mai târziu, orânduielile omeneşti i-au recunoscut şi ele femeii drepturi şi îndreptăţiri alături de bărbat.
2) Dragostea şi buna învoire dintre soţi. Când sila, sau alte pricini, ca de exemplu averea, duc la întemeierea unei familii, atunci rareori traiul între soţi este fericit.
 3) Curăţia. Soţii să nu fie în apropiata înrudire trupească şi sufletească. Prin canoanele sale, sfânta noastră Biserică a stabilit gradele de rudenie, care fac cu neputinţă încheierea căsătoriei.
 4) Sfinţenia. Familia trebuie să fie binecuvântată prin Taina Sfintei Cununii. Sfântul Apostol Pavel numeşte căsătoria, prin care se înfiinţează familia, Taina mare, dar nu altfel, ci numai dacă ea este întemeiată, în Hristos şi în Biserică (Efes. 5, 32). Pentru însemnătatea pe care familia o are în viaţa de obşte, binecuvântarea dumnezeiască este de neapărată trebuinţă.
 5) Trăinicia. Căsătoria să fie pentru toată viaţa, căci: „Ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă” (Matei 19, 6).
 Iar Sfântul Apostol Pavel spune: „Celor ce sunt căsătoriţi le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat. Iar dacă s-a despărţit, să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul său; tot aşa, bărbatul să nu-şi lase femeia” (I Cor. 7,10-11).
 În afară de moartea trupească, sfânta Biserică îngăduie desfacerea legăturii dintre soţi (divorţul) numai din pricini morale asemănătoare morţii trupeşti, cum sunt: necredincioşia (adulterul), sau alte legături trupeşti neîngăduite (Matei 19,
 9). Sfânta noastră Biserică îngăduie recăsătorirea soţilor văduvi.
Care este scopul familiei? 
După învăţătura sfintei noastre Biserici, scopul familiei este:
1) Naşterea de copii, spre înmultirea neamului omenesc şi a credincioşilor sfintei Biserici;
2) Ajutorarea soţilor întreolaltă, pentru uşurarea vieţii;
3) Ocrotirea moralităţii soţilor.
 Care este însemnătatea familiei pentru viaţă? S-a mai spus că omul este creat pentru viaţa în societate (de obşte), adică pentru a trăi împreună cu semenii săi: „Şi a zis Domnul Dumnezeu: nu este bine să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Fac. 2,18). Cea dintâi formă a vieţii de obşte este tocmai familia. Pe familie se întemeiază apoi toate celelalte forme de viaţă obştească. Dar familia nu este numai simburele din care cre te obştea (societatea) omenească, ci ea este şi cel dintâi aşezământ de creâtere morală a omului, neapărat necesar pentru bunăstarea societăţii. Familia este rasadniţa de virtuţi şi izvor de întărire morală. În sânul ei îşi primeşte copilul primele îndrumări de viaţă, care îi rămân întipărite în suflet pentru totdeauna. Căci, dacă temelia bunei creşteri a copilului este dragostea şi întelegerea firii sale, lucrul acesta se face mai întâi şi cel mai bine în familie. Numai părinţii au dragoste faţă de copiii lor în măsura cea mai mare şi numai ei au prilej potrivit şi îndelungat să înţeleagă deplin firea fiecărui copil al lor. Pentru a-şi putea îndeplini cum se cuvine lucrarea ei, de a creşte oameni cinstiţi în orice privinţă, familia creştină trebuie să se călăuzească după îndrumările morale sănătoase care se găsesc în învăţătura sfintei noastre Biserici Ortodoxe, păstrătoarea adevărurilor veşnice.
. Care sunt datoriile soţilor unul către altul? 
1) Iubirea şi stima reciprocă. Soţii sunt datori să se iubească şi să se cinstească unul pe altul. Aceasta datorie răsare chiar din unirea lor prin căsătorie, căci ei „nu mai sunt doi, ci un trup” (Matei 19, 6). Sfântul Apostol Pavel spune: „Bărbatul să-i dea femeii iubirea datorată; asemenea şi femeia bărbatuLui” (I Cor. 7, 3).
2) Credincioşia. Să-şi păstreze unul altuia credincioşia făgăduită în faţa altarului.
 3) Ajutorarea. Să se ajute unul pe altul în chip desăvârşit şi să lucreze împreună pentru cele trebuitoare vieţii, împartăşind împreună atât bucuriile cât şi greutăţile ei.
 4) Curăţia şi cumpătarea. Să trăiască împreună în dreptate, curăţie şi cumpătare.
 5) Munca împreună fi desăvâirşirea morală. În orice împrejurare, soţii sunt datori să se lege cât mai strâns unul de altul, să-şi împlinească lipsurile, să-şi desăvârşească însuşirile şi darurile şi să lucreze împreună pentru propăşirea morală a fiecăruia şi pentru buna educaţie a copiilor lor, având drept călăuza poruncile creştine. În felul acesta, viaţa creştină de familie va fi curată şi sănătoasă, va fi şcoală de virtuţi, roditoare de bine pământesc şi ceresc.
. Din cine este alcătuit familia? Familia este alcătuită din părinţi şi copii. Părinţii au datorii faţă de copii, iar copiii faţă de părinţi.
. Mai cuprinde familia şi alte persoane? Da. Pe lângă părinţi şi copii, familia mai cuprinde şi pe celelalte rude, oricât de depărtate.
De aceea, toate rudele trebuie să se iubească, să se respecte şi să se ajute, iar felul acesta de viaţa să pătrundă în toată societatea omenească, adică în marea familie a neamului omenesc. În această mare familie a omenirii, care, după învăţătura creştină, are ca Tată pe Dumnezeu, toţi oamenii sunt fraţi între ei, prin Hristos. Aşadar, familia creştină trebuie să fie vatră în care focul dragostei să nu se stingă niciodată şi de la care să se încălzească omul şi obştea omenească. Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă 

Despre mama creştin-ortodoxă





                                                                                                       Preot Ioan  

În răsfăţ de-ţi creşti copilul şi-l laşi zilnic fără frâu, Tu ai semănat neghină, socotind că semeni grâu... De trei ori vai ţie, mamă cu asemeni greş, căci, mâine, Vei mânca, muiată-n lacrimi, cea mai otrăvită pâine, Căci, precum îţi creşti copiii, vor fi oameni sau neoameni: Din ogor nicicând nu iese decât ceea ce-n el semeni! ( Vasile Militaru).

                                                              Iubiţi credincioşi,

 Marele nostru poet, Mihai Eminescu, spunea: «Biserica este „mama“ neamului nostru». Şi de fapt, două nume strigăm în viaţă: „Doamne“ şi „Mamă“, exact de unde ne tragem. „Şi a pus Adam femeii sale numele Eva, adică viaţă, pentru că ea era să fie maica tuturor celor vii“(Facerea 3:20), de aceea unii au numit femeia „fântâna vieţii“. Iată ce zice poetul creştin-ortodox Vasile Militaru într-o minunată poezie a sa, referitor la creşterea şi educarea copiilor:

 Pe copil să-l ţii în frâne,
 Nu-l lăsa după plăcere, 
De vrei om la toţi să placă. 
 Unde vrea el să se ducă. 
Nu-l lăsa orice să spună,
 Din acelaşi lemn se scoate 
Nu-l lăsa orice să facă.
 Şi icoană şi măciucă! 

Misiunea mamei creştine începe cu maternitatea naturală şi trebuie să continue în maternitatea supranaturală, pentru că din fiii săi trebuie să facă „fii ai lui Dumnezeu“. Mame bune în adevăratul sens al cuvântului sunt mamele creştine. Întreaga viaţă a unei mame este o misiune, un „apostolat al iubirii“.
Nu este de ajuns ca fiul sau fiica ta să devină ceea ce-ţi doreşti tu. Viaţa mai are şi altceva, o bogăţie ascunsă, cel mai scump mărgăritar, credinţa. CREDINŢA este mai reală ca viaţa. „Oglinda părinţilor sunt copiii“ sau altfel spus „Pomul după roadă se cunoaşte“. Nu uitaţi că mama este cea mai bună profesoară de religie! Cu o „floare“ de copil a binecuvântat-o Dumnezeu şi tot o „floare“ trebuie să-I dea înapoi lui Dumnezeu, altfel, va da socoteală amarnică pentru felul cum şi-a crescut copilul şi pentru păcatele ce le-a făcut ea însăşi în această viaţă. CREDINŢA răsare, creşte şi se înalţă din colaborarea Duhului Sfânt cu omul. CREDINŢA este uşa „Sfintelor Taine“. Pe om nimic nu-l satură, nimic nu-l împacă şi nu-l mulţumeşte, până când inima lui nu ancorează la „ţărmul credinţei“ în Dumnezeu. NECREDINŢA face din om o fiinţă fără milă, fără ruşine, o fiinţă monstruoasă. Pe măsura credinţei creşte iubirea şi pe măsura iubirii creşte credinţa. Credinţa fără iubire nu poate fi credinţă, căci şi demonii cred, dar nu au iubire şi de aceea osânda rămâne veşnică asupra lor. IUBIREA, adevărata iubire pe care ne-a poruncit-o Hristos, este un sentiment divin care porneşte de la suflet, merge la suflet şi nu costă nimic.
Aţi auzit de Iov? Aţi auzit că era om temător de Dumnezeu?
 Dumnezeiasca Scriptură spune despre acesta: „Era odată în ţinutul Uz un om pe care îl chema Iov şi acest om era fără prihană şi drept; se temea de Dumnezeu şi se ferea de ce este rău“ (Iov 1:1). Dar, auzi ce zice: „şi era foarte temător de Dumnezeu“. În toată seara aducea un bou jertfă. Pentru ce? El a trăit înainte de Legea scrisă. Este al cincelea de la Avraam, şi a trăit aproape cu o mie de ani înainte de Moise. El, acest om al lui Dumnezeu, avea şapte feciori şi trei fete, şi aducea jertfă de curăţie, cum se obişnuia pe atunci „Se poate ca feciorii mei să fi păcătuit şi să fi cugetat ceva cu păcat împotriva lui Dumnezeu“ (Iov 1:5)
. Dar, care din taţii şi mamele de azi, mai au grijă ce gândesc copiii lor?
Cine se mai teme azi de păcatele cu gândul ale copiilor lor? „Vai de mine, or fi cugetat ceva rău copiii mei! Poate au cugetat la furt sau la ură, la desfrânare, la beţie sau la răzbunare...
Vai de mine, să aduc jertfă lui Dumnezeu ca să-i ierte că au greşit cu gândul!“ Pentru ca pe copiii dumneavoastră să-i vedeţi „OAMENI“ în adevăratul sens al cuvântului, trebuie să-i creşteţi ca pe nişte adevăraţi creştini ortodocşi, după cum ne spune şi Mircea Eliade în „Istoria credinţelor şi ideilor religioase“:

 „A FI SAU MAI DEGRABĂ A DEVENI OM, ÎNSEAMNĂ ÎN PRIMUL RÂND A FI RELIGIOS!!!“ 

Religia este comuniunea filială de iubire sfântă dintre Dumnezeu şi om, trăită înlăuntrul inimii şi manifestată în afară prin credinţă, cult, virtuţi şi fapte bune. Religia creştin-ortodoxă mai este numită şi religia iubirii şi trebuie să devină pentru copil temei al vieţii şi izvor de energie spirituală. O doamnă îmi spunea aşa: „Părinte, nenorocitul ăsta de fiu al meu mă bate, mă ocărăşte, mă ameninţă în fel şi chip, mă ameninţă cu moartea dacă nu-i trec casa pe numele lui. Şi eu nu vreau, pentru că mă bate el acum, când încă nu i-am dat casa, dar pe urmă, ce crezi, nu mă dă pe uşă afară şi mă trimite la azilul de bătrâni ?“
Şi atunci am întrebat-o: - L-aţi pus să spună rugăciuni dimineaţa, seara şi la masă? - Nu, părinte!
- L-aţi dus în fiecare Duminică la Biserică? - Nu, părinte!
 - Aţi ţinut cele patru posturi mari ale anului? - Nu, părinte!
 - Aţi ţinut post măcar miercurea şi vinerea? - Nu, părinte!
- Până la vârsta de 7 ani, l-aţi împărtăşit la fiecare 40 de zile? - Nu, părinte!
 - După vârsta de şapte ani, l-aţi dus pe copil la spovedanie şi împărtăşanie în cele patru posturi mari ale anului? - Nu, părinte!
 - L-aţi crescut în dragoste şi în frică de Dumnezeu? - Nu, părinte!
 - Ei, acesta este rezultatul muncii dumneavoastră, ceea ce aţi semănat, aceea seceraţi sau cu alte cuvinte „Dacă nu tai viţa de vie primăvara, se sălbăticeşte şi nu mai face struguri!“. Pentru un copil, educaţia din familie nu poate fi înlocuită cu nimic altceva. Părinţii au rolul de a forma copiii pentru viaţă, de a le cultiva sentimente creştine, umane, de a le cultiva credinţa, dragostea şi nădejdea în Dumnezeu. Prin fiecare copil educat corespunzător, aducem slavă lui Dumnezeu. Moştenirea cea mai preţioasă pe care o putem lăsa copiilor noştri nu constă în cele materiale (a căror importanţă nu trebuie negată total), ci în cele de ordin spiritual. Copiii trebuie învăţaţi să se poarte ca oameni duhovniceşti nu materialişti. Să gândească, să vorbească şi să se manifeste duhovniceşte. Nu doar hrană se cuvine, Ca să creşti copilul tău; Fă-l să-nveţe ce e bine Şi să ştie ce e rău!

                                                              FAMILIA

 Să ne aducem aminte mereu de Sfânta Familie, purtătoare de smerenie, de moralitate desăvârşită şi neîntrecută omenie, unde pruncul Iisus „creştea şi se întărea cu duhul umplându-se de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era peste Dânsul“ (Luca 21:40). Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti ne spun că în familie începe şi oarecum se stabileşte viitorul temporar al copilului, pentru că familia este cea dintâi şi cea mai însemnată şcoală pentru viaţă. De aceea trebuie ca o mamă să-şi crească copiii „întru învăţătura şi înţelepciunea Domnului“ (Efeseni 6:4). Şi aşa se naşte, creşte şi se desăvârşeşte sentimentul de iubire şi credinţă în Dumnezeu, căruia îi va încredinţa toată viaţa lui. Copilul este darul lui Dumnezeu şi fructul iubirii dintre bărbat şi femeie.
În vremurile noastre femeia tinde să ocupe diferite funcţii, să renunţe la misiunea ei de mamă de copii, să-şi petreacă cea mai mare parte a timpului în afara familiei. Consecinţele se cunosc.
 Dumnezeu a dat primilor zidiţi, lui Adam şi Evei, marea binecuvântare de a deveni împreună creatori cu El. Ca urmare, părinţii sunt şi ei împreună creatori cu Dumnezeu pentru că dăruiesc trupul. Părinţii trebuie să-i ajute duhovniceşte pe copiii lor încă de când sunt mici, pentru că atunci metehnele lor sunt mici şi se pot tăia uşor. Atunci când copiii sunt ajutaţi de mici şi se umplu de Hristos, vor fi totdeauna lângă El. Dacă părinţii, în perioada în care copilul este încă în pântecele mamei lui, se roagă, trăiesc duhovniceşte, copilul se va naşte sfinţit. Şi atunci, dacă copiii noştri ar fi duhovniceşti n-ar trebui legi şi nici un mod de constrângere.
 Legea nu este pusă pentru cel drept, ci pentru călcătorii de lege (1 Timotei 1:9). Dumnezeu va avea întotdeauna să-l înveţe ceva pe om, iar omul va avea întotdeauna de învăţat ceva de la Dumnezeu (Sfântul Irineu).
 Dacă stai să iei aminte, tot ce se numeşte om Seamănă într-o privinţă, fructelor ce cresc în pom; Ce-a intrat în stricăciune, de la sine cade jos, Rămânând sus totdeauna numai ce e sănătos.
 După cum mamele sunt învăţătoarele copiilor, asemenea preotul trebuie să fie învăţătorul mamelor. Copilul poate fi lecuit de păcat. Mama îi poate arăta calea cea bună mai uşor decât bărbatul, fiindcă cele mai multe femei nu înjură, nu drăcuie, nu bat, nu se îmbată şi nu fug de Biserică.
 Mama trebuie să facă din copiii ei oameni de ispravă. Mare răspundere au mamele de ceea ce zic şi fac în faţa copiilor (puterea exemplului).
 Merele nu se coc la para lumânării, ci trebuie să aştepţi lucrarea domoală a razelor soarelui, a umezelii şi căldurii, a luminii şi a umbrei. Tot aşa şi cu copiii noştri trebuie să avem îndelungă răbdare.

                                                     MATERNITATE

„Slăviţi, dar, pe Dumnezeu în trupul vostru şi în sufletul vostru care sunt ale lui Dumnezeu “ (1 Corinteni 6:20). Creştinii îl preamăresc pe Dumnezeu în trupurile lor prin virtuţile curăţiei, prin martiriu, prin maternitate. Maternitatea este rezervată exclusiv femeilor precum Taina Preoţiei este rezervată exclusiv bărbaţilor. Cea dintâi femeie, la naşterea celui dintâi prunc, a rostit un mare adevăr: „Am dobândit om de la Dumnezeu“ (Facerea 4:1). Este prima definiţie a maternităţii.
 Maternitatea înseamnă împărtăşire de sine, înseamnă dăruire de fiinţă şi viaţă, GENITRIX ET MATER!

                                         NĂSCĂTOARE ŞI MAMĂ! 



Maternitatea corespunde unui principiu cosmic şi este grija, ocrotirea vieţii împotriva primejdiilor care o ameninţă, este expresia unei protecţii care se desfăşoară nu numai faţă de copil, în sensul strict al cuvântului, ci faţă de eternii neputincioşi copii , care sunt majoritatea oamenilor. Numai mama cunoaşte secretul drăgălăşeniei care încălzeşte şi mângâie sufletul copiilor. Maternitatea tuturor femeilor este maternitatea iubirii.
 Când Giusepe Sarto - Papa Pius X, de mai târziu - a fost ales şi hirotonit episcop, a simţit filiala datorie să facă imediat o vizită măicuţei sale. „Ce inel frumos mi s-a dăruit“, i-a zis el arătându-i inelul episcopal cu piatră de ametist şi cununa celor 12 cristale de diamant. „Frumos este fiule, dar tu nu l-ai avea, dacă eu nu l-aş avea pe acesta“, şi-i arătă inelul de căsătorie.
 Fiul o cuprinse în braţe şi-şi amestecară lacrimile de bucurie şi de recunoştinţă faţă de Dumnezeu.

                                                       MAMA

 Mama este fiinţa care dă naştere unui prunc. Mama are grijă de a creşte şi a îndruma copilul pentru a da Bisericii şi societăţii un om de omenie, iar copilul are datoria de a cinsti pe tatăl său şi pe mama sa (Matei 15:4-6) şi de a-i îngriji (Marcu 7: 11-12). A fi mamă este un act moral mai presus decât cel biologic. Mama este „piedestalul însufleţit“ al copilului, iar vocea mamei este muzică divină pentru copilul ei. În Bisericile noastre Ortodoxe pe catapeteasmă, în partea stângă a uşilor împărăteşti este aşezată icoana Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe. Chipul sfânt al Maicii Domnului parcă nu este complet decât aşa, cu pruncul Iisus în braţe. Biserica nu a ştiut şi nici nu a putut să redea o înfăţişare mai desăvârşită: Mama împlinită prin copil. Mama, născând pruncul, zideşte o nouă Biserică lui Dumnezeu: Sau nu ştiţi că trupul vostru este Templu al Duhului Sfânt... (1Corinteni 6:19). Altfel spus, prin naşterea unui prunc mama îl întregeşte pe Iisus Hristos: „Pentru că suntem mădulare ale Trupului Lui, din carnea Lui şi din oasele Lui“ (Efeseni 5:30).
 Prin durerile Crucii, Iisus a dat viaţă lumii, prin durerile naşterii, mama dă viaţă unui om pe lume. Mama este fiinţa cea mai dragă de pe pământ. Ea iubeşte ca nimeni altcineva şi ea şi-ar da viaţa pentru cei dragi ai ei. De unde are atâta iubire şi devotament pentru copii? Cu siguranţă de la Dumnezeu, care este izvorul tuturor iubirilor, a dăruit mamelor puterea de a-şi iubi pruncii.

                               DECI IUBIREA MAMEI ESTE DUMNEZEIASCĂ

. Însuşi Dumnezeu Iisus Hristos a coborât pe pământ ca să mântuiască omenirea, iar pentru aceasta a ales-o pe Sfânta Fecioară Maria ca să se nască din ea ca un prunc, deşi El este născut din Dumnezeu Tatăl mai înainte de a fi lumea, pământul, soarele, stelele, îngerii, spaţiul şi timpul. De ce a trebuit să se nască Dumnezeu Fiul din nou? Ca să aibă şi El o mamă aşa cum avem noi oamenii, pentru ca Hristos să fie şi Dumnezeu şi om.

               De aceea MAICA DOMNULUI NE ÎNRUDEŞTE CU ÎNSUŞI DUMNEZEU.

Deci El se smereşte şi se coboară din cer făcându-se om, pentru ca să-l înalţe pe om şi să-l facă asemenea lui Dumnezeu. Pentru lucrarea aceasta dumnezeiască a fost nevoie de o mamă. Iar Maica Domnului nu este numai mama lui Dumnezeu Fiul, ci şi mama tuturor oamenilor ce s-au născut vreodată pe pământ, pentru că Domnul Hristos ne-a dat-o nouă de maică duhovnicească, pentru iubirea ei nemărginită faţă de oameni - copiii lui Dumnezeu. CEA MAI DESĂVÂRŞITĂ FIINŢĂ CREATĂ DE DUMNEZEU ESTE O FEMEIE: Sfânta Fecioară Maria. Ea este mai iubitoare şi mai înţeleaptă decât toţi sfinţii şi toţi îngerii. ESTE UN EXEMPLU PENTRU TOATE MAMELE DIN LUME.
 Legătura de inimă dintre Domnul Hristos şi Maica Domnului este veşnică şi puternică. Nicio mamă din lume nu şi-a iubit atât de mult fiul, ca Maica Domnului. De aceea dreptul Simeon a proorocit câtă suferinţă poate încăpea într-o inimă de mamă pentru fiul ei: Şi prin sufletul tău va trece sabie, ca să se descopere gândurile din multe inimi, cu aceste cuvinte arătând suferinţa Sfintei Fecioare Maria la crucificare Fiului ei. Domnul Iisus Hristos şi Maica Domnului nu se vor despărţi în veci. Să dea Domnul ca aceeaşi iubire să fie şi între mamele noastre şi noi copiii. Amin.
 O femeie avea opt copii. Întrebată de cineva, cu uimire, cum îi poate hrăni pe toţi, cum reuşeşti să-i îmbraci pe toţi? Aceasta i-a răspuns: Pentru că îi iubesc, totul devine simplu, îi iubesc, nu-i mai număr...!
Aşa face şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos cu noi, ne ne numără câţi suntem păcătoşi şi câţi suntem virtuoşi şi ne ajută pe toţi fără discriminare. În educaţia copiilor cel mai important lucru este ca ei să vadă că părinţii lor au o bogată viaţă sufletească. În chipul fiecărei femei creştine ortodoxe trebuie să strălucească chipul sfânt al Maicii Domnului. Copiii de astăzi sunt ţara de mâine. La aceasta gândindu-se, un stareţ sfătuia mamele să-şi ducă copiii mai des la Sfânta Împărtăşanie, motivând că astfel ei vor fi şi mai sănătoşi şi mai inteligenţi şi mai fericiţi.
Trebuie să ne îngrijim în mod deosebit de creşterea copiilor noştri fiindcă ţara care îşi pierde generaţia tânără, ţara care nu Îi dăruieşte lui Hristos copiii săi, este condamnată la despiritualizare şi implacabil la dispariţie. Părintele Arsenie Boca i-a spus unui tânăr, care era foarte tulburat sufleteşte şi căruia părintele îi cunoştea familia:
Măi, tu eşti sinteza harababurii din casa voastră! Fiecare dintre noi suntem o sinteză; a unei harababuri mai mari sau mai mici, Dumnezeu ştie... noi n-avem de unde să ştim cum venim în lumea aceasta, dar venim şi cu pozitive şi cu negative, şi-i reprezentăm pe părinţii noştri, într-un fel oarecare. Iată un exemplu din Vechiul Testament.
                                                               Cei doi judecători
Eli şi Samuel nu au avut copii buni potrivit demnităţii lor. Copiii lor n-au păşit pe urmele părinţilor. Educaţia fiilor rămâne o datorie de căpetenie pentru părinţi, orice demnitate şi funcţie ar avea ei. Cine cruţă toiagul său îşi urăşte copilul, iar cel care îl iubeşte, îl ceartă la vreme (Pilde 13:24). Este cu putinţă să sufere copiii din pricina păcatelor părinţilor lor? Este cu putinţă şi iată un exemplu elocvent: Nişte părinţi l-au adus la marele ascet din Egipt, Sfântul Amon, pe copilul lor aflat pe patul de moarte, rugându-l cu tânguiri sfâşietoare să-l vindece.
 L-a muşcat un câine turbat şi nici-un medic nu poate să-l vindece, au zis printre suspine părinţii copilului. Fiul vostru n-are nevoie de rugăciunile mele, se va vindeca când veţi întoarce boul pe care l-aţi furat de la stăpânul lui, a zis Sfântul Amon.
Şi, când boul la stăpânul lui, copilul s-a vindecat. Mama bună şi iubitoare Pentru cine are urechi de auzit şi minte să priceapă: Mama care, din dragoste bolnăvicioasă, vrea să-şi ţină copila pentru totdeauna lângă ea, împotriva interesului ei, nu se poate numi mamă, ci ucigaşa copilei ei. Mama bună şi iubitoare o îndeamnă pe copila sa plece din casa părintească, atunci când trebuie şi se desparte de ea cu linişte în suflet (Sfântul Ioan Gură de Aur).
O mamă creştin-ortodoxă a fost întrebată de o prietenă a ei: Spunemi, dacă te-ai afla într-un mare pericol şi ar trebui să pleci departe sau să treci pe lumea cealaltă, Doamne fereşte, şi ai putea spune doar trei, patru cuvinte, ce cuvinte le-ai spune? Şi femeia a zis: Le-aş spune patru cuvinte: Liturghia, Spovedania, Împărtăşania, Biblia. Adică să fie prezenţi întotdeauna la Sfânta Liturghie, să se spovedească cât mai des, să se împărtăşească mereu şi să citească zilnic din Biblie.
 Un copil a întrebat pe mama lui: Mamă, unde locuieşte Hristos? Iar mama lui i-a zis: Domnul Iisus Hristos locuieşte în Cer şi-n inimile noastre!;
Dar cum putem să-L aducem în inimile noastre?
- Prin Taina Sfintei Împărtăşanii!; Atunci, dacă eu ÎL aduc în inimă, inima mea e un mic cer, mamă? - Da, aşa este copilul meu! „Educaţia copiilor este obligaţia primordială a părinţilor. Părinţii care au eşuat în educarea copiilor lor sunt socotiţi, de obicei, rataţi în toate.
 Dacă ei şi-au pus viaţa în slujba extinderii afacerilor şi a înmulţirii banilor şi averilor, făcându-se magnaţi şi bogătaşi, dar n-au mişcat nici un deget pentru educarea elementară a copiilor lor, atunci înseamnă că nu numai nu le-au oferit nimic acestora, dar s-au mai şi luptat şi ostenit să-i  faca leneşi, neisprăviţi şi infractori! Şi ştiţi de ce?
 Pentru că banul, când intră pe mâna unor oameni decăzuţi, face rău atât celor care îl au, cât şi celor care sunt lipsiţi de el. Fiindcă primii, cei care-l au, profită de ultimii, cei care nu-l au, după bunul lor plac. (Părintele Porfirie, Antologie de sfaturi şi îndrumări, Editura Bunavestire, Bacău, 2006).
Copiii noştri cunosc toţi fotbaliştii, actorii şi cântăreţii pe de rost, dar nu ştiu cine a fost Sfântul al cărui nume îl poartă, nici măcar viaţa acestuia n-o cunosc, cu atât mai puţin Crezul sau alte rugăciuni ale pravilei. Educaţia are o dublă misiune, să cultive binele şi să stârpească răul.

                                                   COPILUL 

„In principio erant pueri: Romulus et Remus“... „La început au fost copiii: Romulus şi Remus“. Aşa a început istoria Romei. Aşa începe istoria fiecărei femei care vrea să se înscrie în vreme şi peste vreme, înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor. O soţie scria odată soţului său: „O cât de sfântă este iubirea noastră! Ea vine de la Dumnezeu şi se întoarce la Dumnezeu ducându-I inimile noastre... şi rodul iubirii, copilul!“ Iubirea nu se întoarce la Dumnezeu fără copii, ei fiind o „fărâmă“ din Puterea Creatoare împărtăşită omului. „A iubi nu înseamnă a ne avea drag unul pe altul, ci a privi împreună în aceeaşi direcţie, direcţia iubirii familiare care este copilul“ (Saint-Exupéry). Copilul este sublimul dar al mamei, iar mama este marele dar al copilului! Pentru fiecare copil femeia care l-a iubit cel mai mult şi care s-a ocupat cu cea mai mare dăruire de el este, desigur, mama lui. Nici o altă femeie, oricât de sfântă ar fi, n-o va întrece vreodată.

                                             ÎNSEMNĂTATEA NUMELUI 

Sfântul Ioan Gură de Aur ne îndeamnă să nu punem nume întâmplătoare copiilor noştri, ci să le punem numele sfinţilor bărbaţi care au strălucit în virtute, al celor care au fost bineplăcuţi lui Dumnezeu. Sfântul al cărui nume îl poartă copilul va mijloci la Dumnezeu pentru mântuirea lui. Dar oare pentru cel care poartă nume de zeităţi (Diana, Afrodita, Hermes, Minerva, Atena...) cine va mijloci la Judecată? Numele ar trebui puse la Botez în mod corect, adică spre exemplu: Maria (în loc de Mariţa, Marieta, Miţa, Măriuca...); Nicolae (şi nu Nelu, Nicu, Neluş...); Elena (şi nu Leana, Leanca, Lenuţa, Lina,...); Gheorghe (şi nu Gigi, Gică, Gicuţă...); Andrei (în loc de Andu, Andi, Andruş...); Petre (în loc de Petrică, Petrişor, Petrache...). Unii părinţi pun la Botez copiilor nume care nu sunt creştineşti: Bobo, Pupi, Gogu, Mimi, Sica, Riţa, Vica, Noni, Coco, Miţi, Ică, Gimi, Puşa, Nina... Tot Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune că numele nu foloseşte la nimic dacă cel care-l poartă este lipsit de virtute căci el trebuie să aibă nădejdea mântuirii sufletului în dreapta credinţă ortodoxă şi în săvârşirea faptelor bune.

                                                  COROANA MEA ESTE FIUL MEU

 În Biserica unei Mănăstiri din Munţii Apenini se află o frumoasă icoană a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe. La picioarele ei este pictat călugărul moldovean Ieremia Românul, care aflat în rugăciune o întreabă: „Signora mia, siete regina del cielo e de la terra, e non tenete corona?“ („Maica Domnului meu, eşti Împărăteasa cerului şi a pământului, şi nu ai coroană?“) Şi Maica Domnului îi răspunde: „La mia corona e mio Figlio!“ („Coroana mea este Fiul meu!“).

                                                      ASASINUL 

 Asasinul politicianului francez Jean Jaures a fost osândit la moarte. Tribunalul cu juraţi era gata să rostească sentinţa „inapelabilă“. Urma ca asasinul să-şi spună ultimul cuvânt de apărare, pe care îl rosti cu o zbuciumată şi înfundată durere: „Nu am avut mamă...!“ La auzul acestor cuvinte tribunalul l-a achitat pe asasin.

                                                 EDUCAŢIE FĂRĂ DUMNEZEU?

De multe ori auzim vorbindu-se de educaţia pe care copilul ar fi trebuit să o primească în familie: „Nu are cei 7 ani de acasă!“. Familia a fost numită adesea „mica biserică“ pentru caracterul ei comunitar şi pentru sfinţenia pe care trebuie să o cultive. Poate fi considerată o mică şcoală pentru că aici copiii primesc lecţii esenţiale de viaţă, nu doar în „cei 7 ani de acasă“, ci şi ulterior. Când începe educaţia religioasă a copilului? Înainte de a se naşte şi durează o viaţă de om. Educaţia nu este atât artă, cât ştiinţă duhovnicească, căci sufletul copilului se înfăţişează ca o taină. Cei care au încercat să facă „educaţie“ fără Dumnezeu au eşuat lamentabil. Cel mai elocvent exemplu a fost sistemul educaţional ateo-comunist din România. Dumnezeirea a fost „alungată“ din şcoală pentru aproape o jumătate de veac, iar rezultatele se resimt dureros şi astăzi. Iisus Hristos este „piatra din capul unghiului“, de la care începe zidirea caracterului creştin al pruncului, clădindu-se apoi virtuţile piatră cu piatră, în adolescenţă şi în maturitate.

                                              COPIII ŞI EDUCAŢIA LOR

 Vechiul Testament cuprinde multe mărturii privind educaţia copiilor. În familia israelită, copiii erau consideraţi ca o binecuvântarea a lui Dumnezeu (Psalm 127:3-4). Un număr mare de copii de parte bărbătească era considerat un semn deosebit al binecuvântării divine (Facerea 29:31). Scopul major al educaţiei la vechii evrei era, pe de o parte, învăţătura Legii divine, iar pe de altă parte, supunerea faţă de această Lege în sensul aplicării ei în viaţa de zi cu zi. Educare copiilor într-un spirit profund religios constituia o îndatorire permanentă şi de căpetenie a părinţilor după cuvântul biblic: „Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta. Cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău. Să le sădeşti în fiii tăi şi să vorbeşti de ele când şezi în casa ta, când mergi pe cale, când te culci şi când te scoli“ (Deuteronom 6:4-7). În afară de părinţi şi profesori un rol important în educarea religios-morală a copiilor revenea preoţilor.

                                             REFLECŢII DESPRE EDUCAŢIE

 Sfinţii sunt fiii unor mame creştine. Pentru părinţii care neglijează această misiune, această răspundere în ceea ce priveşte creşterea copiilor, cităm cuvintele câtorva sfinţi. Sfântul Ioan Gură de Aur: „Pe aceşti părinţi şi decât ucigaşii de copii zic că sunt mai răi. Pentru că aceia despart sufletul de trup iar aceştia şi sufletul şi trupul ducându-le le aruncă în gheena focului“. Sfântul Teofan Zăvorâtul: „Nepăsarea faţă de copii este cel mai mare dintre toate păcatele şi în el se află necredinţa în cel mai mare grad... O mamă, luată la un moment dat în lumea de dincolo de mormânt, este judecată mai mult pentru fiul ei decât pentru propriile păcate“. Părintele Constantin Galeriu: „Educaţia religioasă a copiilor este o necesitate fundamentală. Asupra noastră apasă o răspundere grea în faţa lor şi a lui Dumnezeu, a Mântuitorului care a spus“: „Lăsaţi copiii să vină la Mine şi nu-i opriţi, că a unora ca aceştia este Împărăţia Cerurilor“ (Matei 19:14).
 Cuviosul Paisie Aghioritul: „Părinţii care îi nasc pe copii şi le dau trupul, trebuie să contribuie pe cât pot şi la renaşterea lor duhovnicească“. Monahul Grigore: „Conduceţi-i pe copiii voştri la Biserici, arătaţi-le icoanele Domnului nostru Iisus Hristos, ale Sfintei Fecioare Maria şi ale Sfinţilor. Învăţaţi-i să-şi facă semnul Sfintei Cruci, să se plece până la pământ şi să zică: Doamne, Iisuse Hristoase, mântuieştemă pe mine păcătosul!“ Constantin Narly - pedagog: „Iubirea de pământ şi dragostea de cultivarea lui, iubirea de neam, adorarea lui Dumnezeu ca şi proverbiala armonie şi ospitalitate a românului se datorează familiei noastre patriarhale“. Theodor M. Popescu - pedagog: „Biserica trebuie să creştineze din nou cultura“. Petre Ţuţea - filosof: „Educaţia este Dumnezeu“. Simion Mehedinţi - pedagog: „Nu poţi fi om deplin fără să fii creştin, iar un om ca şi un popor atâta preţuieşte cât a înţeles din Evanghelie“. Spiru Haret - ilustru pedagog şi ministru al învăţământului: „Până în anul 1948 când religia a fost suprimată din programele şcolare, această materie a fost considerată prioritară şi odată cu apariţia cataloagelor figura în fruntea celorlalte materii“.
Vasile Băncilă - scriitor şi filosof creştin: „Să învăţăm odată, adevărul vechi şi de bun simţ că dacă omul nu se introduce în religie încă de când e copil, el va risca să nu cunoască niciodată farmecul şi binefacerea religiei“. Pentru a ne arăta cât de importantă este educaţia, pedagogul Ioan Bontaş relatează cazul mediatizat a două fetiţe Amala şi Kamala care au supravieţuit într-o pădure tropicală în stare animalică, iar apoi au fost internate într-un orfelinat, încercându-se recuperarea lor.
 Nu s-a reuşit decât într-o măsură foarte mică obţinerea caracteristicilor fiinţei umane. Amala nu a supravieţuit, iar Kamala, după 7 ani de „recuperare“, nu a putut să stăpânească mersul biped, iar efortul logopedic s-a concretizat în articularea a patruzeci de cuvinte.
 Se vorbeşte mult de pedagogi, educatoare, pedagogie, dar peste toţi pedagogii rămâne pedagogia mamei care constă în două trăsături: sinceritatea şi iubirea jertfelnică. Pentru aceasta toţi marii bărbaţi ai lumii îşi mărturisesc succesul datorită mamelor lor.
Nu putem uita pe Emilia - mama Sfântului Vasile cel Mare, Antuza - mama Sfântului Ioan Gură de Aur, care mărturisea că îi datorează mamei sale nu numai creşterea, ci şi cele mai alese cugetări, Nona - mama Sfântului Grigorie de Nazianz şi Monica - mama fericitului Augustin.
 Datorită acestor mame au ajuns ei mari sfinţi, fapt mărturisit de ei înşişi.
Aşa se explică faptul că din familia Sfântului Vasile cel Mare au fost canonizaţi de Biserică patru Sfinţi: Vasile cel Mare, Grigorie de Nyssa, Petru şi Macrina.
 Să n-o uităm pe Anastasia - mama mitropolitului Andrei Şaguna - care prin metode pedagogice: sinceritate şi iubire, a reuşit să păstreze credinţa fiului ei peste toţi pedagogii cu pregătire ştiinţifică.
 El însuşi mărturiseşte că tot ce zideau profesorii romano-catolici într-o săptămână distrugea mama Duminica, atunci când îl trimitea cu prescură la Biserica Ortodoxă.
 Nu putem trece cu vederea nici într-un caz pe Născătoarea de Dumnezeu şi Pururea Fecioara Maria prin atitudinea ei faţă de Iisus Hristos care a constat în dragoste neţărmurită şi jertfelnicie, biruind mai presus de bărbaţi frica, în momentul răstignirii Fiului ei pe Cruce.

                                  CALEA SPRE INIMA COPILULUI

 Dumnezeu este iubire. De aceea, în afara iubirii nu există viaţă duhovnicească, nu există comunicarea tainică a sufletului cu Dumnezeu, nu există naşterea şi creşterea credinţei, a smereniei, a blândeţii, a evlaviei şi a altor virtuţi care animă sufletul. Iubirea în persoana lui Hristos a venit în lumea păcătoasă şi decăzută. Tocmai cu această iubire biruiau apostolii, preoţii Bisericii şi ucenicii lui Hristos.
 Cu iubirea şi numai cu iubirea putem găsi şi noi calea spre inima copilului. Când Sfântul Apostol Ioan, cel mai iubit ucenic al lui Hristos, a slăbit de bătrâneţe şi nu a mai putut propovădui, repeta doar: „Copiii mei, iubiţi-vă unii pe alţii!“ Să ne amintim mereu că la Înfricoşata Judecată noi părinţii nu vom sta singuri înaintea Domnului.
Precum şi Cain a fost întrebat: „Unde este fratele tău?“, aşa şi noi vom fi întrebaţi: „Unde sunt copiii voştri?“ Ne vom mântui dacă vom putea să-I spunem Domnului: „Iată eu şi pruncii pe care Mi i-a dat Dumnezeu“.
Iată ce spune un cântec religios din Ardeal: Multe rele sunt pe lume, Multe lacrimi sunt amar Însă una-i cea mai grea, Însă plânsul mai cu vai, Mama, care n-o să-şi vadă Este-al mamei cu copiii,
Toţi copiii-n Rai cu ea. Despărţiţi pe veci de Rai. O călugăriţă, care avea în grija sa un orfelinat, se plângea stareţului Ambrozie de la Optina că două fetiţe neastâmpărate îi iau tot timpul şi nu mai reuşeşte să deschidă nici o carte duhovnicească. Stareţul a liniştit-o şi i-a spus că tocmai grija acestor două fetiţe este mântuitoare pentru sufletul ei şi că la Înfricoşata Judecată ea nu se va înfăţişa singură, ci împreună cu ele.
 În Vechiul Testament găsim exemple despre cum sunt pedepsiţi părinţii din cauza necredinţei copiilor. Aşa a fost pedepsit preotul Eli, cu toate că el nu neglija deloc educaţia fiilor săi. Dimpotrivă el îi acuza spunându-le: „Nu, copiii mei, nu este bună vestea ce o aud despre voi; nu faceţi aşa, căci nu este bună vestea care o aud eu: voi răzvrătiţi poporul Domnului“ (1Regi 2:24).
 Dar se pare că de la Eli se cerea mai mult decât cuvinte blânde. Şi anume: râvna, pedepsirea fiilor, înfrânarea lor. Sfântul Ioan Gură de Aur spune
: „Deoarece Eli nu a făcut ce trebuia, L-a ridicat pe Dumnezeu împotriva sa şi împotriva fiilor săi şi cruţându-se pe sine şi pe copiii săi, împreună cu ei şi-a pierdut şi propriul său suflet“. Afară de neglijarea copiilor, Dumnezeu nu avea cu cel să-l învinuiască pe bătrân...
 Iar dacă faptul că era preot, era bătrân, că proorocea şi că timp de 12 ani a condus cu înţelepciune poporul evreu, nu l-au scăpat de mânia lui Dumnezeu şi a avut o moarte năprasnică, ne întrebăm ce pedeapsă ne aşteaptă pe noi care nu avem virtuţile lui, iar pe copii nu-i povăţuim pe calea mântuirii.
Despre influenţa pe care o are comportamentul copiilor asupra stării sufletului nostru după moartea părinţilor mărturiseşte următoarea istorisire a unui preot:
 Fiul unor oameni credincioşi a intrat într-o instituţie de învăţământ superior.
Sub influenţa prietenilor necredincioşi, s-a abătut şi el de la credinţă, iar după terminarea studiilor a început să ducă o viaţă desfrânată. Când părinţii au murit, el s-a întors în satul natal şi s-a dus să le viziteze mormintele.
De două ori a încercat să se apropie de ele şi de fiecare dată a leşinat pe drum, iar la a treia încercare a paralizat. Dar el tot nu a înţeles că aici era lucrarea lui Dumnezeu.
Fiind paralizat, i-a apărut în vis mama şi i-a spus: „Fărădelegile tale şi viaţa ta desfrânată, plină de necredinţă, au ajuns până la Dumnezeu.
 Ţi-ai Fericitul Augustin - „Fiul lacrimilor“ Sfântul Isaac Sirul considera drept o condiţie esenţială a succesului în orice lucru întreprins de om ca „orice lucru, mare sau mic, să fie cerut cu rugăciune de la Dumnezeu“. Aşadar prima condiţie în procesul educaţiei este rugăciunea intensă a părinţilor pentru copiii lor.
Dreptul Iov se scula dis-de-dimineaţă şi aducea arderi de tot, după numărul copiilor spunând: „Se poate ca feciorii mei să fi păcătuit“... (Iov 1:5).
Mama lui Ludovic al Franţei (catolic), îi spunea fiului ei: „Mai uşor îmi este a te vedea murind în faţa ochilor mei, decât să te văd săvârşind un mare păcat“.

                                 Rugăciunea părinţilor are în faţa lui Dumnezeu o mare putere, 

căci dragostea fierbinte duce la rugăciune fierbinte, iar rugăciunea nu rămâne neauzită. Putem aminti de rugăciunea fierbinte a Monicăi pentru fiul ei, Fericitul Augustin, care, în tinereţe, a nimerit într-un mediu rău, a dus o viaţă destrăbălată şi s-a lipit de ereticii manihei. Monica a făcut tot ce i-a stat în puteri pentru îndreptarea fiului său. A încercat mai întâi să-l convingă, apoi nu a mai vorbit cu el un timp, cerându-i chiar să plece de acasă deşi îl iubea nespus de mult.
 Monica şi-a plâns fiul ca pe un mort şi s-a rugat pentru întoarcerea lui la credinţă timp de 18 ani. Într-o zi ea s-a adresat unui episcop căruia i-a mărturisit că i-au secat ochii de atâtea lacrimi vărsate în timpul rugăciunilor pentru fiul ei. Episcopul a îndemnat-o să se roage în continuare spunându-i: „Dumnezeu nu-l poate lăsa să piară pe fiul acestor lacrimi!“ Într-o zi Fericitul Augustin stătea în grădina casei şi se odihnea într-un balansoar. Mama sa îi pusese pe masa din faţa lui o Biblie, doar, doar o vrea să citească din ea. Deodată Augustin a auzit un copil din curtea de alături care a strigat: „Tolle e lege! Tolle e lege!“ (adică, Ia şi citeşte! Ia şi citeşte!).
Mişcat sufleteşte de Dumnezeu, Augustin a luat Biblia de pe masa din faţa lui şi a deschis-o la întâmplare şi a citit cele scrise: „Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospeţe şi în beţii, nu în desfrânări şi în fapte de ruşine, nu în ceartă şi în pizmă. Ci îmbrăcaţi-vă în Domnul Iisus Hristos şi grija de trup să nu o faceţi spre pofte“ (Romani 13:13).
Iată că Augustin a fost salvat de Dumnezeu în urma rugăciunilor şi a lacrimilor fierbinţi ale mamei sale şi a devenit mai târziu unul din marii învăţători ai Bisericii. În amintirea lacrimilor vărsate de Monica, mama lui, Fericitul Augustin mai este numit şi „fiul lacrimilor“. Iubiţi părinţi, Pe copiii noştri trebuie să-i învăţăm Sfânta Evanghelie cu blândeţe, sub forma povestirilor şi astfel să semănăm în inimile lor credinţa în Dumnezeu.
 Învăţătura din pruncie şi deprinderile căpătate în primii ani de viaţă rămân neclintite până la adânci bătrâneţi. Este adevărat că nu oricărui suflet îi este dat să simtă din copilărie suflarea Duhului Sfânt, dar dacă părinţii îşi învaţă copiii să se roage dimineaţa şi seara, să meargă Duminica la Biserică, să postească cel puţin Miercurea şi Vinerea le va fi mai uşor să postească mai târziu, în timpul vieţii de la marijuana, ţigări, beţie, desfrânare, jocuri de noroc...
Zilnic alături de celelate rugăciuni să adăugăm şi pe aceea care urmează:

                                    Rugăciunea părinţilor pentru fiii lor

 Doamne, Dumnezeule, milostiveşte-te spre noi şi casa noastră şi în marea Ta bunătate varsă îmbelşugarea Harului Tău peste toţi copiii noştri.
 Milostiveşte-te, Doamne, spre noi şi spre fiii noştri, pe care Tu ni I-ai dăruit. Mult Milostive, Doamne, care dai hrană păsărilor cerului şi tuturor vieţuitoarelor pământului, Cel ce păzeşti floarea ce răsare în mijlocul stâncilor, hrăneşte, creşte şi păzeşte cu bine şi pe copiii noştri. Apără-i pe ei de toate cursele vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi... Porunceşte îngerilor Tăi, ca totdeauna să le fie lor călăuzitori şi povăţuitori luminaţi, spre toate faptele cele bune. Rugămu-ne Ţie, Doamne, deschide mintea lor ca să Te cunoască pe Tine, cât se poate de mult. Amin! 

 BIBLIOGRAFIE: Biblia,E.I.B.M.,Bucureşti, 1994; „Ne vorbeşte Părintele Cleopa,“ volumul1, pagina 10, Editura Episcopiei Romanului, 2004;Preot prof. Ilarion Felea, „Religia iubirii“; Andrew Sopko, Pentru o cultură a iubirii jertfelnice, Teo-antropologia Arhiepiscopului Lazăr Puhalo, Editura Eikon,2005; Virgil Gheorghiu, Memorii, Editura 100+1Gramar, Bucureşti, 2003; Simion Mehedinţi-Soveja, Altă creştere: Şcoala muncii, Editura Axia, Craiova, 2003; Preot prof. Gheorghe Safta, Îndrumător Liturgic, Editura Gimnasium, 2005; Pr. prof. dr. Vasile Gordon, Introducere în Catehetica Ortodoxă, Editura Sofia, Bucureşti, 2004; Episcop al Oradiei Ioan Mihălţan, Idei din Sfintele Evanghelii pentru predicile duminicilor şi sărbătorilor de peste an, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Oradei, 1999; Pr.dr. Constantin Mihoc, Taina căsătoriei şi familia creştină, Editura Teofania, 2003. 

S-ar putea să îţi placă şi: pierdut nu doar sufletul, ci ne-ai pătat şi pe noi, iar această pată de pe haina sufletului meu este dată de păcatele tale. Dumnezeu a vrut să te pedepsească, însă eu şi tatăl tău ne-am rugat mult în faţa tronului dumnezeiesc şi El s-a îndurat să te întoarcă pe drumul cel bun.
 El ştie că pentru tine mormintele noastre sunt lucrul cel mai scump din lume şi de aceea nu ţi-a dat voie să te apropii de ele, lovindu-te cu boală, că să recunoşti puterea pe care tu o respingi.
 Dar tu tot nu te-ai întors.
 De aceea Dumnezeu m-a trimis pe mine la tine... Aceasta este ultima ta şansă“. Drept mărturie a prezenţei sale, mama i-a lăsat crucea, pe care el o aruncase cu dispreţ mai înainte. Datorită acestei vedenii, fiul s-a tămăduit şi s-a însănătoşit trupeşte şi sufleteşte.

sâmbătă, 7 decembrie 2013

Cuvânt către creştinii ortodocşi – „Despre pronia divină“



BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

                             Pronie (purtarea de grijă a lui Dumnezeu)

Într-o zi, un om a murmurat: „Doamne, vorbeşte-mi!“ şi un copac şi-a fremătat frunzele, dar el nu a auzit. Apoi a întrebat mai tare:

„Doamne, de ce nu-mi vorbeşti?“ şi un tunet a zguduit cerul, dar el, din nou, nu a auzit. Omul a privit in jurul său şi a spus: „Doamne, lasă-mă să Te văd!“ şi o stea a luminat cerul, dar el nu a observat. Atunci a început să strige: „Doamne, fă o minune!“ Şi în clipa aceea s-a născut un copil, dar el nu a ştiut. Disperat, omul striga mai tare:
„Atinge-mă, Doamne, şi arată-mi ca eşti lângă mine!“ Acestea fiind spuse, Dumnezeu a coborât şi l-a atins, dar omul a alungat fluturele care zbura langa el si si-a continuat drumul.
.
Ai grijă să nu pierzi o binecuvântare doar pentru că nu îţi apare in felul in care tu te astepti sa se manifeste .

      Fericirea este  înţelepciunea de a te bucura de tot ceea ce-ţi dăruieşte Dumnezeu!


                                                    La icoana Ta

                                                                    (Zorica Laţcu - Maica Teodosia Laţcu)

La icoana Ta Prea Sfântă,
 Îţi sărut piciorul Sfânt, 
Sufletu-mi cu dor împlântă 
 Ce-a sfinţit acest pământ, 

Un mănunchi de sărutări 
 Ca într-a vieţii cale,
Pentr-a Tale îndurări.
 Să merg pe urmele Tale.

Tivul hainei Ţi-l sărut,
 Şi la urmă îndrăznind,
Eu, făptura cea de lut,
 Către mâna Ta mă-ntind


Ca slăvitul Tău veşmânt 
 Ca Tu să mă duci de mână
Să-mi fie acoperământ.
 Către Fiul Tău Stăpână!

Iar apoi, ca o pecete,
 Buza mea pe îndelete
Se apleacă în tăcere
Pe faţa Ta cu durere
Ca să-nveţe de la Tine,
Taina tăcerii depline.


vineri, 29 noiembrie 2013

Botosaneanul Ortodox: FOTOGRAFIE DIN TIMPUL SFINTEI LITURGHII

Botosaneanul Ortodox: FOTOGRAFIE DIN TIMPUL SFINTEI LITURGHII:
Această fotografie fost realizată în timpul Sfintei Liturghii, la o Biserică Creştin Ortodoxă din America. Atât preoţii, cât şi cel care a făcut fotografia nu au văzut nimic deosebit. Abia când filmul a fost developat, a fost vizibilă Lumina Dumnezeiască din Sfântul Potir. Prin pogorârea Sfântului Duh, pâinea se transformă în Trupul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iar vinul se transformă în Sângele Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Harul Sfintei Treimi este, de fapt, Lumina necreată sau energiile divine prin care Hristos se împărtăşeşte Bisericii şi credincioşilor. De aceea, Trupul şi Sângele Dumnezeiesc răspândesc şi împărtăşesc Lumina Dumnezeiască. În timpul Sfintei Liturghii cântăm:
„Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinţa cea adevărată, Nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne“. 
                                   
                                 Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

miercuri, 27 noiembrie 2013

BISERICA

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

                                                                          BISERICA 



                                              Care sunt datoriile creştinului faţă de Biserică? 

Mântuitorul Iisus Hristos a întemeiat Biserica, pentru ca ea să continue propovăduirea învăţăturii Sale în aşa fel ca oricine va crede în El să ajungăla cunoştinta adevărului şi să se mântuiască.
Sfânta noastră Biserică este orânduită, deci, pentru binele credincioşilor, pentru cunoaşterea adevărurilor credinţei creştine şi pentru desăvârşirea morală a lor. Pentru acest fapt, toţi credincioşii au datoria de a preţui şi a iubi Biserica şi de a-şi îndeplini cu sfinţenie datoriile faţă de ea. Datoriile credincioşilor faţă de Biserică sunt:

1) Credinţa ortodoxă.

Să creadă toate adevărurile creştine şi numai aşa cum le propovăduieşte sfânta Biserică Ortodoxă, păstrându-le în toată curăţia lor şi întocmindu-şi viaţa după ele.

2) Mărturisirea credinţei creştine.

Să-şi dea silinţa pentru păstrarea, întărirea şi răspândirea credinţei creştine ortodoxe şi să o apere, cu tot curajul, de răstălmăcirile eretice, amintindu-şi de spusele Mântuitorului: „De cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul omului se va ruşina când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri” (Luca 9, 26).

 3) Împlinirea poruncilor.

Să împlinească poruncile sfintei noastre Biserici cu privire la: umblarea la biserică, ţinerea posturilor orânduite de ea, mărturisirea păcatelor, primirea Sfintei Împărtăşanii etc.

4) Supunerea şi ascultarea.

Să se supună ierarhiei şi disciplinei bisericeşti (Luca 10, 16).

5) Ajutorarea.

 Să iubească şi să cinstească pe cei ce îndeplinesc slujbele bisericeşti, îngrijindu-se de cele trebuitoare vieţii lor, după cuvintele Sfintei Scripturi: „Vrednic este lucrătorul de hrana sa” (Matei 10,10) şi: „Aşa a rânduit şi Domnul celor ce propovăduiesc Evanghelia, să trăiască din Evanghelie” (I Cor. 9, 13-14). Prin împlinirea conştiincioasă a datoriilor faţă de Biserică, credincioşii îi dau putinţa să lucreze cât mai rodnic pentru binele întregii omeniri şi pentru binele fiecăruia dintre ei..

                                           Care sunt datoriile creştinului faţă de lume?

 De a fi sufletul lumii

. Datoria creştinilor este aceea de a sfinţi lumea prin viaţa lor curată şi duhovnicească (Matei 5, 48). Creştinii trăiesc în lume dar nu sunt din lume
. Mântuitorul Iisus Hristos, zice ucenicilor Săi:

“Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăşte” (Ioan 15, 19). Căci “ei nu sunt din lume” (Ioan 17, 16), 

adică prin faptele lor creştinii nu sunt din lume. “Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca străini; iau parte la toate ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină. Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masă comună, dar nu şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt locuitori ai cerului” Prin viaţa lor exemplară, creştinii trebuie să fie un exemplu pentru lume, ca văzând faptele lor să slăvească pe Tatăl cel ceresc (Matei 5, 16).
 Creştinii au fost trimişi de Mântuitorul în lume “ca nişte oi în mijlocul lupilor” (Matei 10, 16). Cuvântul adresat ucenicilor ne este adresat şi nouă: “Feriţi-vă de oameni, căci vă vor da pe mâna sinedriilor şi în sinagogile lor vă vor bate cu biciul. La dregători şi la regi veţi fi duşi pentru Mine, spre mărturie lor şi neamurilor. […] Şi va da frate pe frate la moarte şi tată pe fiu şi se vor scula copiii împotriva părinţilor şi-I vor ucide. Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până în sfârşit acela se va mântui” (Matei 10, 17-18, 21-22).

                                                       SFATURILE EVANGHELICE 

. Ce sunt sfaturile evanghelice? Pentru dobândirea mântuirii, orice creştin trebuie să dea ascultare poruncilor despre care s-a vorbit până acum. Nimeni nu se poate mântui dacă nu ţine seama de aceste porunci. Dar pentru cei ce tind spre o desăvârşire morală deosebită şi vor să ajungă mai repede şi mai sigur la mântuire, în Sfânta Evanghelie s-au rânduit şi alte căi, cunoscute în Biserică sub numele de sfaturi evanghelice. Se numesc sfaturi, pentru că, spre deosebire de porunci, care sunt cerute oricărui creştin fără deosebire, sfaturile evanghelice sunt lăsate la voia şi puterea fiecăruia. Ele nu sunt cerute tuturor, fiindcă sunt mai greu de îndeplinit. „Nu toţi pricep cuvântul acesta, ci aceia cărora este dat” (Matei 19, 11), spune Mântuitorul Hristos.

                                              Câte şi care sunt sfaturile evanghelice?

 Sfaturile evanghelice sunt trei: sărăcia de bună voie, castitatea sau fecioria şi supunerea faţă de un conducător duhovnicesc. Pentru îndeplinirea acestor sfaturi evanghelice se leagă cu jurământ cei ce îmbrăţişează viaţa monahală.

                                             Ce înţelegem prin sărăcia de bună voie?  

 Această secţiune nu se regăseşte în ediţia din 1952. În ediţia din 1996 şi credem şi celelalte de după 1990, răspunsul la această întrebare este reprodus din Forma în care este prezentat este raţionalist umanistă, motiv pentru care am socotit că nu-şi are locul într-o carte

 Epistola către Diognet, VI, 1, în vol. Scrierile Părinţilor Apostolici, EIBMBOR, Bucureşti, 1995, p. 413. 652 Epistola către Diognet, V, 5-9, ed. cit.

 Bogăţia este, de cele mai multe ori, o piedică în calea mântuirii. Pentru agonisirea, sporirea şi păstrarea ei, omul este adesea împins la o mulţime de păcate: lăcomie, furt, nedreptate, zgârcenie. Averea pricinuieşte, apoi, multe griji şi tulburări.
În sfârşit, când o are, omul alunecă repede spre o viaţă de îmbuibare, petreceri şi lene, întocmai ca bogatul din Evanghelie, căruia îi rodise ţarina şi care-şi făurea numai planuri iubitoare de sine (Luca 12, 16-40). Rari de tot sunt cei care ştiu să folosească averea pentru înnobilarea sufletului lor şi pentru ajutorarea aproapelui în nevoie. Şi pentru că cei mai mulţi nu izbutesc să o stăpânească şi să o foloseasca aşa cum trebuie, Mântuitorul spune:
„Mai lesne este a trece cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 19, 24).
De aceea Mântuitorul sfătuieşte pe cei ce doresc să ajungă mai repede şi mai lesne la desăvârşire să se despartă de avere şi să trăiască în sărăcie. Aceasta a spus-o Mântuitorul tânărului bogat, care venise să întrebe ce bine să facă spre a avea viaţa de veci. Când Mântuitorul i-a răspuns că trebuie să păzească poruncile legii, acela a spus că le-a păzit din tinereţe. Atunci Mântuitorul i-a zis: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dăo săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21).
Din cuvintele Mântuitorului reiese limpede că îndeplinirea poruncilor este de ajuns pentru mântuire, dar că, prin sărăcia de bună voie, creştinul poate urca o treaptă mai sus pe scara desăvârşirii.
Fără îndoială că, fiind scutit de grijile şi primejdiile morale la care duce bogăţia, cel sărac de bună voie are mai mult răgaz şi mijloace mai înlesnite pentru a se îngriji de curăţirea şi înălţarea sufletului său.
 Sărăcia de bună voie nu înseamnă lene, ci înlăturarea lăcomiei de avere. Împlinirea acestui sfat îndulceşte lupta pentru existenţă şi face ca mulţi oameni lipsiţi să capete mijloace de trai, primind din cele dăruite de cei se leapădă de avere.

                                                     Ce este castitatea sau fecioria?

Aşa cum am văzut mai înainte, căsatoria este rânduită de Însuşi Dumnezeu, chiar la facerea lumii, pentru înmulţirea şi dăinuirea neamului omenesc, iar creştinismul a ridicat-o la treapta de sfântă Taină. Ea este, prin urmare, o rânduială firească şi morală pentru orice om.
Cu toate acestea, pentru cel ce-şi alege viaţa de rugăciune, sau se aşază în slujba răspândirii creştinismului, sau în slujba milosteniei obşteşti, căsătoria, cu grijile şi greutăţile ei, ar fi o piedică de care s-ar putea lipsi, spre a se putea închina cu totul chemării ce şi-a ales.
 Dar nu oricine poate urma acest sfat. Vorbind de feciorie, Mântuitorul spune: „nu toţi pricep cuvântul acesta, că aceia cărora le este dat” (Matei 19,11). Iar Sfântul Apostol Pavel scrie corintenilor că nu le porunceşte, ci numai îi sfătuieşte să trăiască în feciorie (I Cor. 7, 6).
 Folosul moral al fecioriei îl arată tot Sfântul Apostol Pavel, când zice: „Eu vreau ca voi să fiţi fără de grijă... Cel necăsătorit se îngrijeşte de cele ale Domnului, cum să placă Domnului. Cel ce s-a căsătorit se îngrijeşte de cele ale lumii, cum să placă femeii” (I Cor. 7, 32-33).
 La feciorie pentru toată viaţa se leagă cu jurământ greu cei ce îmbraţişează viaţa monahală. Dar au fost şi sunt şi astăzi creştini, care, deşi traăiesc în lume, îşi păstrează castitatea toată viaţa lor.
 Fecioria este ţinută de atât de puţini, încât ea nu va putea fi niciodată o piedică serioasă pentru înmulţirea omenirii, şi cu atât mai puţin un pericol pentru existenţa ei.

                        Ce este supunerea faţă de un conducător duhovnicesc?

 Am văzut că, pentru a scăpa de robia patimilor şi a căpăta libertatea şi mântuirea, credinciosul trebuie să-şi supună voinţa sa legii morale.
Dar voinţa fiind din fire slabă şi pentru a nu aluneca spre păcat, credinciosul dornic să ajungă mai repede şi mai sigur la desăvârşire este îndemnat să renunţe la voinţa proprie şi să asculte fără şovăire de un îndrumător duhovnicesc, care este în măsură să conducă sufletele, datorită experienţei şi înaintării lui în viaţa morală .Sfatul ascultării este cuprins în cuvintele Mântuitorului:

  „Oricine voieşte să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie” (Marcu 8, 34).

Ascultarea de un îndrumător duhovnicesc nu este o înjosire a demnităţii omeneşti, precum socotesc unii, ci, dimpotrivă, o adevărată înălţare, potrivit cuvintelor Mântuitorului: „Cel ce se smereştepe sine se va înălţa” (Luca 18, 14)

DIN
 Învăţătura de credinţă creştină ortodoxă

Pietricica din încălţăminte

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



Într-o adunare, un copil veni plângând la mama sa şi-i zise:
- "Mamă, scoate-mi pietricica din încălţăminte, că nu mai pot de durere!"
Mama scoase piatra din gheata copilului, şi mângâindu-l, ocărî gheata, zicând: "Na-na, bătaie, că ai supărat pe copilaşul mamei!?
Atunci, un domn zise:
- "Doamnă, e bine să obişnuim copiii cu pietricele de acestea.? Se făcu mirare în adunare, iar domnul povesti:
- "Când eram mic, într-o zi, avui şi eu o pietricică de acestea în încălţămintea mea şi, de durere, începui să strig spre mama, să mi-o scoată. Mama, care era o femeie plină de credinţă, îmi zise: "Ia cearcă, copilaşul meu, să vii la mine aşa, cu pietricica acolo, fără să te jelui.? Şi încordându-mi puterea, am mers douăzeci de paşi spre mama, stăpânindu-mi durerea. Când am ajuns la ea, mama mi-a spus: "Aşa vei avea de suferit şi în viaţă, copilul meu. Învaţă-te să-ţi faci drumul, cu toate piedicile şi durerile ce vei întâmpina de-a lungul lui." Şi mi-a mai spus mama o vorbă pe care am înţeles-o mai târziu: "Nu putem merge Ia cer, copilul mamei, decât cu o pietricică în încălţăminte!" Aceste vorbe ale mamei mi-au fost de mare folos în viaţă - şi, de aceea, vi le spun şi eu.? Puneţi pe copii să umble, uneori, cu pietricele în încălţăminte, şi vă vor mulţumi mai târziu.?

Lista mea de bloguri

Arhivă blog

DACA VREI SA ASCULTI...PORNESTE...

Ruga catre Dumnezeu

Previzualizaţi

Doamne, Da-le tuturor celor care mi-au vrut raul, atata fericire pe masura raului pe care ei mi l-au dorit.
Doamne, Da-la celor care nu ma plac, atata placere pe masura neplacerilor pe care ei mi le doresc.
Doamne, Da-le celor care m-au crezut prost, atata intelepciune functie de cata prostie au crezut ca am eu.
Doamne, Fie-ti mila de cei care nu mi-au aratat ce e mila.
Doamne, Da-le celor care mi-au refuzat dragostea, toata dragostea pe care eu nu am putut sa le-o ofer.
Doamne, Te mai rog ca tuturor celor pe care eu i-am intristat sa le dai numai lucruri vesele de care sa se bucure cat mai mult.
Doamne, tuturor celor care m-au lovit, mangaie-i si iarta-i, pentru ca eu i-am iertat demult, si nu lasa sa fie loviti de nimeni.
Doamne, celor care ma urasc, da-le numai iubire pentru ca ura ii duce la pierzanie.
Doamne, nu ma lasa sa urasc pe nimeni, indiferent de cat de mult ma displace celalalt.
Doamne, daca nu te superi, te mai rog ceva, desi stiu ca sunt doar un biet pacatos care de multe ori uita de Tine. Te mai rog ca toti cei cu care ma voi intalni in acest an sa aibe parte numai de noroc, fericire, iubire si sanatate si sa fie mereu plini de energie si iubiti de toti.