luni, 22 octombrie 2012

CRUCEA

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Taina

Era odată un general care, cu toate că nu avea suflet rău, era însă supus mâniei. Din te-miri-ce îl cuprindea mânia.
Şi cu toate acestea, el o biruia.
De fiecare dată când simţea că se apropie valul acesta rău, el se oprea din vorbă şi încet, îşi băga mâna dreaptă în buzunarul tunicii.
De îndată, ca prin farmec, mânia se potolea - şi el, zâmbind, dojenea părinteşte pe cel care-l supărase.
Pentru aceasta, era foarte iubit şi cinstit de toţi ofiţerii şi soldaţii.
Unul din tinerii ofiţeri de sub comanda lui, care băgase de seamă mişcarea pe care generalul o făcea ori de câte ori vreo pricină de mânie se ivea, fu prins de-o vie curiozitate să afle taina acestei mişcări. Mergând într-o zi la casa generalului spre a-i aduce nişte hârtii, văzu în cuierul din vestibul una din tunicile lui. Dorind cu putere să, afle dezlegarea întrebării, vârî mâna în buzunarul drept al tunicii.
Dădu peste un mic obiect. Îl scoase. Uimit, privi: era o cruciuliţă de abanos. Atunci ofiţerul pricepu de unde venea puterea de stăpânire a generalului.



duminică, 21 octombrie 2012

Diavolul îl îndobitoceşte pe om, ca apoi, să se poată aşeza în el ca într-o casă plăcută


BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Ev. Luca VIII, 26-39

Plină de adânc înţeles este evanghelia acestei duminici. Ea se petrece întocmai şi în zilele noastre. Oameni chinuiţi de duhurile cele necurate, ca acel din evanghelie, sunt şi astăzi destui. Numai cât noi n-avem ochi sufleteşti să-i vedem şi n-avem minte duhovnicească să înţelegem acest lucru.

Oamenii de azi cred că duh necurat au numai bolnavii cei care ameţesc, scrâşnesc din dinţi şi fac spumă la gură. Însă de duh necurat e „cuprins” şi e „legat” şi cel care are patimi şi năravuri urâte: beţivul, desfrânatul, lacomul, mâniosul etc.

Eu, în fiecare sâmbătă noaptea, aud răcnete fioroase trecând pe sub fereastra casei mele. Sunt răcnetele celor care au chefuit pe la crâşme. Oare nu sunt şi aceştia nişte îndrăciţi legaţi în lanţurile lui satan ca şi acela din evanghelie? Ba da. Cu ajutorul patimilor, satan se face stăpân pe voinţa omului şi îl face robul lui. O, cum ştie Satana să-l lege pe om cu ajutorul patimilor! Patima e mai întâi o aţă subţire pe care o poţi rupe uşor. Cel dintâi pahar este numai o aţă slabă. Dar, pe urmă, aţa se tot îngroaşă. Se face şpangă, mai greu de rupt, şi, pe urmă, s-a făcut lanţ grozav cu care satan îl leagă pe om. E plină lumea de azi cu astfel de lanţuri ce nu zornăie.

Din aceste lanţuri numai Mântuitorul ne poate scăpa. Numai când te apropii de Iisus, diavolii patimilor încep a se cutremura sau „a se munci”, cum zice Evanghelia. O, ce lucru grozav e să trăieşti o viaţă legată în lanţurile de robie ale diavolului!

Toţi cei chinuiţi de patimi, toţi cei legaţi în lanţurile patimilor, apropiaţi-vă de Domnul, ca să luaţi tămăduire şi scăpare din robia diavolului!

Evanghelia ne spune că diavolii au cerut voie să intre în porci. Oare, de ce? Pentru că diavolii ştiau că nu-i mare deosebire între cel îndrăcit şi porci. „Dă-ne, Doamne, voie să intrăm în porci!…” Diavolul îşi caută şi azi sălaş în suflete ticăloşite şi îndobitocite sau, mai bine zis, cu ajutorul patimilor, diavolul îl îndobitoceşte pe om, ca apoi, să se poată aşeza în el ca într-o casă plăcută. Văzut-aţi, spre pildă, cum îl îndobitoceşte pe om satan cu patima beţiei. Şi înfăţişarea din afară a omului beţiv se îndobitoceşte. Aşijderea se îndobitoceşte şi desfrânatul, zgârcitul, lacomul, mâniosul etc.

Draga cititorule! Locul de plăcere şi de şedere al diavolului este murdăria, dobitocia şi ticăloşia cea sufletească şi trupească. Când un om începe a se ticăloşi cu sufletul – începe a se murdări – diavolul îndată se apropie, strigând cu bucurie: „Iacă, mi se deschide iar un loc plăcut de şedere… Aici e de mine!…” Diavolului îi place şi azi de „porci” şi cere şi azi să intre în „porci”, în cei îndobitociţi de patimile cele rele. De un suflet care se ţine curat, de un suflet ce-şi spală mereu veşmântul în sângele Mântuitorului (Apoc. 7, 14), de acela satan nu se poate apropia. Un astfel de suflet ai şi tu?

Plină de învăţătură este apoi şi purtarea gadarenilor. Înainte de a trece la aceasta, se ridică mai întâi întrebarea: de ce a înecat Iisus o turmă întreagă de porci? De ce paguba aceasta, când putea să-i trimită pe diavoli direct în apa mării? Mântuitorul voia, prin aceasta, să arate valoarea sufletului. Un suflet mântuit preţuieşte mai mult decât toată lumea, zicea Iisus. Dar nu aşa s-au gândit şi gadarenii.

Ei s-au întristat foarte când au înţeles că li s-au prăpădit porcii. Izbăvirea celor două suflete din lanţurile diavolului pentru ei nu însemna nimic. Această izbăvire era pentru ei o „nenorocire”, o „întâmplare oarbă”; şi pe Cel Care le-a adus această nenorocire, pe Iisus, L-au poftit să iasă numaidecât din hotarele lor. O, nebunilor gadareni! Slabă judecată aţi avut! Domnul a pus înaintea voastră un suflet mântuit şi turma porcilor, şi voi aţi ales porcii!

Dar să nu-i mustrăm pe gadareni, căci aşa suntem şi noi. Orice creştin este pus să aleagă între porci şi suflet… între dobitoceştile patimi şi mântuirea sufletului… Orice creştin este pus să aleagă, din două, una: ori jertfeşte dobitoceştile patimi, ca să rămână cu Domnul, ori Îl pofteşte pe Domnul să iasă din hotarele vieţii sale, ca să poată rămâne cu dobitoceştile patimi… Şi vai, creştinii de azi aleg, ca şi gadarenii, porcii, dobitoceştile patimi, de dragul cărora Îl poftesc pe Domnul să iasă din hotarele vieţii lor.

Evanghelia cu gadarenii se petrece şi azi. Lumea de azi e o „Gadara” uriaşă. Hotarele vieţii creştinilor de azi sunt pline de dobitoceştile patimi. De porci să nu te atingi, căci îndată se supără oamenii şi te poftesc să-i laşi în pace.

De când eram preot tânăr la sat, mi-aduc aminte că începusem a predica să lase oamenii datina de a face jocuri şi petreceri duminica şi în sărbători. Dar tot satul s-a sculat în capul meu cu vorbele: „Da’ ce, popa vrea să ne strice nouă datinile noastre?… Da’, el vrea să ne scoată din sat obiceiurile noastre din bătrâni?” Adică oamenii protestau ca nu cumva să li se înece turma dobitoceştilor patimi şi a năravurilot urâte.

Gadarenii erau cuprinşi de duhul grijilor şi averilor acestei lumi, de aceea nu L-au înţeles pe Iisus; ei vedeau rosturile vieţii numai în turmele de porci şi în alergările lor, de aceea L-au poftit pe Iisus să-i lase în pace cu predicile Lui. O, câţi dintre creştinii de azi nu sunt to aşa! Duhul cel rău al patimilor, al grijilor şi alergărilor acestei vieţi îi face pe oameni să n-aibă răgaz pentru Mântuitorul şi pentru cele sufleteşti.

Porcii în care intraseră diavolii s-au înecat în valurile mării. Spre valurile pieirii veşnice aleargă şi azi toţi cei pe care satan i-a legat în lanţurile patimilor şi cărora le-a îndobitocit sufletul. Din această pieire numai singur Mântuitorul îl poate scăpa pe om. Să ne apropiem de El, să-L primim cu adevărat pe El, şi satan îşi va pierde îndată orice putere asupra noastră şi va fugi ruşinat.

Părintele Iosif Trifa – Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an

.

joi, 18 octombrie 2012

Biserica „Sfântul Ştefan“ - Cuibul cu Barză va fi resfinţită duminică, 21 octombrie :


BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...

Ultima biserică translată din Bucureşti
Alexandru Briciu

La intersecţia străzilor Ştirbei Vodă şi Berzei din Bucureşti, în spatele unui bloc ce i-a luat locul de odinioară, se află Biserica "Sfântul Ştefan" - Cuibul cu Barză din Protoieria I Capitală. Blocul s-a ridicat spre tăinuire, nu spre strajă, în timpul sistematizării zonei din anul 1988, când Dumnezeu a lucrat prin oameni pentru ca biserica să fie translată mai la sud, salvând-o de la dărâmare. Despre ultimul lăcaş de cult translat din Bucureşti ne-a vorbit părintele paroh Daniel Benga.



Biserica "Sfântul Ştefan" - Cuibul cu Barză este atestată de documente începând cu anul 1766. Jupâneasa Anastasia Cantacuzino spune, în zapisul amintit, că donează o moşie de pământ Mitropoliei Ungrovlahiei la Sărata, în judeţul Buzău, pentru ca mitropolia să scutească de bir cei doi preoţi ai Bisericii "Podul de pământ", aşa cum se numea la început. Se numea aşa pentru că strada care trecea pe acolo era, de fapt, numită "Podul de pământ" şi este actuala Cale a Plevnei.

Pr. conf. univ. dr. Daniel Benga, parohul Bisericii "Sfântul Ştefan" - Cuibul cu Barză, a descoperit şi alte mărturii privitoare la istoricul lăcaşului: "În afară de documente, există săpături arheologice, făcute de profesorul Radu Ciuceanu împreună cu o echipă de arhitecţi, în 1986, atunci când biserica fusese pusă pe lista celor care urmau să fie demolate. Biserica trebuia să fie demolată pentru a se face moderna arteră Ştirbei Vodă, care ducea de la Sala Palatului la Academia Militară şi era gândită ca un mare bulevard pentru parade militare. Pentru asta, s-a luat hotărârea să se sistematizeze zona, toate casele să fie demolate, la fel şi bisericile care se aflau în zonă. În timpul săpăturilor arheologice, profesorul Radu Ciuceanu a descoperit nişte lucruri inedite, pe care mi le-a mărturisit de curând. El nu a avut curajul atunci să le publice, iar interesul comuniştilor nu era să dea relevanţa istorică monumentelor, pentru a le putea dărâma mai uşor. Conform mărturiei profesorului, înaintea bisericii actuale din piatră au fost încă două biserici, din lemn, lucru observat arheologic pe fundaţiile vechi. A fost o primă fundaţie de pietre de râu, pe aceste pietre găsindu-se un praf unitar de cenuşă. Ceea ce înseamnă că prima biserică a fost distrusă prin incendiu şi era din lemn, datată de arheologi pe la 1580-1590. O a doua biserică a fost ridicată pe un contur mai mic şi s-au găsit mormane de lemn necalcinate în pământ, ceea ce înseamnă că această biserică a fost distrusă prin prăbuşire. În anul 1760, Anastasia Cantacuzino şi soţul ei, Şerban, rectitoresc biserica. Zapisul nu spune că ar fi fost din piatră, dar Cantacuzinii nu ridicau biserici din lemn, ceea ce au construit a fost temeinic. Prima mărturie clară a bisericii de zid este din anul 1810, într-o catagrafie a Bucureştilor".

Ultimii mari ctitori ai bisericii fac parte din familia Doneştilor: Dona Clucerul şi soţia sa, Zamfira, rectitoresc biserica. Există o piatră funerară în biserică sub care se odihnesc osemintele lor. 1830 este anul morţii lor, înscris pe această piatră. Ulterior, s-au întreprins numeroase acţiuni de restaurare şi refacere, în special după cutremurele din 1940 şi 1977.

"N-au salvat-o oamenii, ci Dumnezeu Însuşi a salvat-o!"

În anul 1986 deja se punea problema dărâmării bisericii. Începe, astfel, o nouă perioadă a parohiei, istoria translării: "Biserica a fost pusă pe lista obiectivelor ce urmau a fi demolate. Până astăzi, nu se ştie cine au fost cei care au salvat biserica, în cele din urmă. Aş îndrăzni să spun că n-au salvat-o oamenii, ci Dumnezeu Însuşi a salvat-o. Dacă oamenii puteau salva, ar fi salvat şi alte biserici. Oamenii care au jucat un rol important în salvarea bisericii au fost preotul din acea vreme, părintele Vasile Axinia, ing. Eugen Iordăchescu, cel care a făcut mutarea bisericii, şi, bineînţeles, alţi arhitecţi. Soluţia de mutare a bisericii a fost acceptată, în cele din urmă, de Nicolae Ceauşescu, după ce arhitecţii de la Institutul Proiect Bucureşti au prezentat un plan, arătându-i că biserica nu se va putea vedea de nicăieri. S-a ridicat un bloc pe fostul loc al bisericii, la intersecţia străzilor Berzei cu Ştirbei Vodă, iar biserica a fost mutată după blocul construit în semicerc, cu două intrânduri, astfel încât lăcaşul de cult să nu se vadă de nicăieri. Aşa a rămas până astăzi, mulţime de oameni trec pe lângă biserica noastră fără să ştie că se află în spatele blocului. Biserica a fost translată în data de 22 februarie 1988, după multiple pregătiri. S-a săpat împrejur, toate obiectele au fost scoase din biserică şi duse în casa parohială aflată pe o altă stradă, iar din 1987 până în 1990 nu s-a mai slujit. Biserica a avut şi cinci imobile aflate în zonă, însă toate au fost dărâmate la sistematizare. Mutarea s-a făcut 16 metri spre sud, patriarhul Teoctist a fost prezent de mai multe ori pe şantier la lucrările de pregătire pentru translare, iar în ziua translării a stat mai multă vreme acolo. Se păstrează fotografii în care i se observă un chip foarte amărât, pentru că era greu, ca întâistătător de Biserică, să vezi prin ce trebuie să treacă lăcaşurile de cult. Translarea a reuşit în 1988, iar pe 21 noiembrie 1990 biserica a fost resfinţită de episcopul-vicar Roman Ialomiţeanul", aminteşte părintele paroh.

Restaurarea a durat unsprezece ani

În ianuarie 1991 a fost numit preot paroh părintele Nicolae Stoleru, profesor de teologie, care a reuşit să înconjoare cu un gard biserica, asigurând un perimetru de protecţie. În acest perimetru a fost amenajată de curând o grădină a Sfântului Arhidiacon Ştefan: "Este realizată de un peisagist şi rememorează spaţiul eclesial în grădină, cu un concept duhovnicesc: spaţiu de curăţire de patimi, de comuniune, de meditaţie. Se intră în dreptul pridvorului în grădină, se merge pe o alee de piatră, pentru că Sfântul Ştefan de pietre a fost omorât, se trece pe sub sălcii plângătoare, care îi plâng martiriul şi se iese în sânul bisericii, aproape de Sfântul Altar, simbol al apropierii de Dumnezeu".

Părintele Daniel Benga a fost numit preot la Biserica "Sfântul Ştefan" - Cuibul cu Barză în anul 2001: "Deşi biserica fusese restaurată, anii trecuseră şi se deteriorase. În principiu, trebuia să începem restaurarea, însă condiţiile au fost deosebit de grele. Am început o muncă extraordinară cu Consiliul parohial, nişte oameni pe care doar Dumnezeu ni i-a trimis! În mod substanţial ne-a ajutat Primăria sectorului I Bucureşti prin Consiliul local, în special domnul primar Andrei Chiliman şi domnul consilier Robert Grigorescu. Restaurările făcute sunt multiple.

În exterior a fost restaurat totul: acoperiş, turle, tencuieli, geamuri. În interior s-a refăcut integral pictura, s-au restaurat iconostasul, uşa de la intrare, piatra de mormânt a ctitorilor şi s-au refăcut toate sistemele: electric, termic, audio, monitorizare, aer condiţionat. Sfântul Altar a fost împodobit cu mobilier: jilţ arhieresc, sintron, proscomidiar. Apoi am refăcut arhiva parohială, organizată în dosare aşezate în dulapuri noi. Împrejurul bisericii a fost pavimentat, iar pe biserică, în exterior, s-au montat cinci medalioane din mozaic de Murano".

Monografia unei biserici vechi de 250 de ani

Resfinţirea acestei biserici va avea loc duminică, 21 octombrie. "Slujba de resfinţire va fi săvârşită de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel. Pentru noi este o bucurie prezenţa Preafericirii Sale în mijlocul enoriaşilor parohiei, este o recunoaştere a unei munci de peste 10 ani, pe care, împreună cu credincioşii, am depus-o. Dorim ca în ziua sfinţirii să lansăm şi monografia bisericii, pentru că era, din nefericire, una dintre puţinele biserici din Bucureşti care nu aveau o monografie istorică. Inedit este că nu privim doar istoria zidurilor, ci încercăm să scriem istoria acestei parohii în sensul de comunitate a credincioşilor. Am relatat şirul preoţilor care au slujit aici, casele pe care parohia le-a avut, dar şi cât de mare era comunitatea, ce fel de oameni au trăit aici, asistenţa socială a parohienilor. În cercetările pe care le-am întreprins în ultimii şapte ani am reuşit să refacem lista preoţilor din secolul al XVIII-lea până astăzi, aproape în totalitate, din felurite documente: catagrafii, anuare, mărturii, arhiva parohială, bineînţeles, cu unele lacune. Aproximativ 20 de preoţi au fost descoperiţi cu numele. Credem că este o restituire importantă a istoriei de peste 250 de ani a unui lăcaş de cult, ultima biserică translată în timpul dictaturii comuniste", a încheiat părintele paroh Daniel Benga.

SURSA
www.ziarullumina.ro

De ce nu S-a casatorit Hristos?



BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



Evanghelia Sotiei lui Iisus: cum a fost colat un FALS. Evangheliile Secrete…

Din primele secole ale Crestinismului si pana la sfarsitul veacurilor au existat si vor exista oameni pentru care Mantuitorul Iisus Hristos este doar un simplu om. Acestia vad in El un om intre oameni, o persoana care prin viata si activitatea Sa a marcat fundamental istoria omenirii. Iar daca Il lipsesc pe Hristos de divinitate, de faptul ca este Cuvantul lui Dumnezeu intrupat, aceste persoane nu vor fi interesate de lucrarea Sa rascumparatoare, de izbavirea neamului omenesc de pacat si mantuire, ci mai ales de diferite aspecte \"lumesti”, menite sa redea lumii cat mai fidel adevarul istoric privitor la El.

Aceasta perspectiva se afla la temelia unui demers aproape tot atat de vechi ca si Crestinismul, acela de a deslusi misterul ce invaluie starea Sa civila: a fost sau nu Hristos casatorit? \"In fond, daca Iisus a fost intru totul asemenea noua, de ce nu si-ar fi intemeiat o familie”, isi spun ei, nutrind ganduri vecine cu blasfemia. Dovezile, care sa demonstreze faptul ca a fost casatorit si care sa \"clatine din temelii\" invatatura bimilenara a Bisericii, sunt mult ravnite, cautate si asteptate de unii dintre cercetatorii veacului nostru secularizat.

In cautarea sotiei lui Iisus

Pe acest fundal a aparut recent o stire, ce a facut inconjurul lumii, despre descoperirea unui text foarte vechi, in care Iisus ar pomeni despre \"sotia mea”. Textul provine dintr-un mic fragment de papirus, probabil din secolul al IV-lea, parte a unei pagini dintr-un document pierdut. Textul se afla inca in procesul de analiza lingvistica si chimica pentru a determina daca este intr-adevar un fragment dintr-un manuscris din secolul al IV-lea.

Scris in vechea scriere sahidica copta, textul este probabil o traducere a unui document in limba greaca, mai timpuriu. Deoarece randurile pe toate celelalte parti ale fragmentului sunt rupte si incomplete, identificarea unor propozitii deplin inteligibile este imposibila. Se pare ca numele lui Iisus si al Mariei, probabil al Mariei Magdalena, apar, precum si cateva enunturi, in cadrul carora Iisus foloseste expresia \"sotia mea”. Este indeobste cunoscut faptul ca in alte scrieri apocrife, din primele secole, Maria Magdalena a fost infatisata ca un ucenic apropiat al lui Iisus, insa nu ca sotie, scrieri cunoscute Parintilor Bisericii. Vehicularea numelui Mariei Magdalena, ca potentiala sotiei a lui Iisus, devine frecventa mai ales dupa descoperirea scrierii apocrife \"Evanghelia lui Iuda”.

Faptul ca tot mai multi oameni adera la ipotezele cercetatorilor nu face decat sa arate ca Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, si invatatura Bisericii in general, au devenit in viata noastra realitati lipsite de importanta. Dar, si mai ingrijorator, nu-L traim pe Hristos. De aceea acceptam cu atata usurinta falsificarea adevarului de credinta.

De altfel, Evangheliile si multe din celelalte carti ale Noului Testament, documente de dimensiuni extinse ale primului secol nu ofera niciun indiciu clar potrivit caruia Iisus ar fi fost vreodata casatorit.

Biserica nu poate fi acuzata de o anume conspiratie, de falsificare a adevarului istoric in aceasta privinta, de vreme ce nu exista un motiv intemeiat pentru acest lucru. Sfintii Apostoli si Evanghelisti au consemnat ceea ce ochii lor au vazut, ceea ce urechile lor au auzit si, mai ales, ceea ce Dumnezeu le-a revelat prin inspiratia divina. Mai mult, casatoria era vazuta ca un legamant sfant atat in Vechiul Testament, cat si in Noul Testament. Trebuie amintit faptul ca Sfantul Apostol Petru impreuna cu alti Apostoli, au fost casatoriti. Biblia si teologia ortodoxa confirma casatoria ca fiind instituita de Dumnezeu, cinstita si sfanta, una dintre Sfintele Taine ale Bisericii. Asa cum Biserica cinsteste viata in castitate inchinata lui Dumnezeu, tot astfel ea vede in casatorie o imagine a Imparatiei, o cale de cunoastere a lui Dumnezeu.

Hristos, Mirele cel nenuntit

Biserica marturisind ca Mantuitorul Iisus Hristos este \"Dumnezeu adevarat” (deofiinta cu Dumnezeu Tatal dupa dumnezeire), si \"om adevarat\" (deofiinta cu noi dupa omenitate), subliniaza modul Sau unic de existenta in istorie si in vecii vecilor. In Persoana Cuvantului intrupat, nascut din Tatal, mai dinainte de toti vecii, iar la \"plinirea vremii” din Fecioara Maria, firea dumnezeiasca si cea omeneasca sunt unite in chipul cel mai deplin cu putinta.

Prin Persoana Sa divino-umana, Mantuitorul Hristos Se arata deasupra scopului nuntii. Daca nunta presupune \"unirea intr-un trup\" a sotului si sotiei, pentru ca impreuna sa inainteze prin iubire in cunoasterea lui Dumnezeu, spre mantuire, Hristos in calitate de Nou Adam cuprinde in Sine, in chip de taina, intregul neam omenesc.

Prin urmare, \"casatoria”, in privinta Mantuitorului, nu trebuie privita in termeni pur omenesti, potrivit firii umane cazute, ci ca realitate duhovniceasca, mai presus de cuget. In acest sens, Sfintii Parinti ne arata ca actul unirii dintre cele doua firi in Persoana lui Hristos reprezinta o \"nunta”.

Sfantul Ioan Gura de Aur este cel de la care ni s-a pastrat un cuvant minunat despre unirea dintre Hristos si firea umana, supusa pacatului: \"Dumnezeu si-a dorit pentru sine o desfranata. Da, o desfranata! Despre firea noastra omeneasca vorbesc. El era Inalt, ea umila. Inalt nu ca statura, ci ca fire. Intru totul curat era, fiinta Lui, neprihanita, iar firea Lui, fara de stricaciune.[...] El atat de mare si preainalt, Si-a dorit pentru Sine o desfranata. De ce? Pentru ca sa o schimbe din desfranata in fecioara. [...] Fiica a demonilor era deci mai inainte, fiica a pamantului, nevrednica si pentru pamant. Acum devine fiica a Imparatului. Si aceasta pentru ca asa hotarea Cel ce o iubea asa de mult. Pentru ca cel ce iubeste nu se intereseaza de purtarea celuilalt. Cel ce iubeste nu vede lipsa de frumusete. De aceea se numeste dragoste, pentru ca iubeste si ceea ce este urat. Asa a facut Hristos. A vazut o uraciune, S-a umplut de dragoste pentru ea si a innoit-o a facut din ea fiinta noua\".

Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie ni-L descriu pe Hristos in calitate de Mire al Bisericii. Una dintre cele mai profunde si graitoare teme din Sfanta Scriptura este paralela ce se face intre Imparatia Cerurilor si nunta. In acest sens, Mantuitorul Insusi ne spune ca \"Imparatia Cerurilor asemanatu-s-a omului imparat care a facut nunta fiului sau\". (Matei 22-2)

In Cantarea Cantarilor raporturile dintre \"Cel Iubit\" sau \"Mire\" si dintre \"Cea Iubita\" si ,\"Mireasa\" sunt, potrivit talcuirilor Sfintilor Parinti, raporturile legaturii harice si tainice dintre Iisus Hristos Dumnezeu si Biserica sau cu sufletul omenesc arzand de iubire pentru Creatorul sau.

Astfel, relatia de dragoste jertfelnica constituie modelul oricarei iubiri dintre barbat si femeie, desavarsita in Taina Nuntii, de care vorbeste Sfantul Apostol Pavel, numind-o \"mare\" in Hristos si in Biserica. Deloc intamplator, episodul biblic de la Cana Galileii nu ni-L prezinta pe Hristos in calitate de mire, nici ca pe un simplu nuntas, ci ca pe Dumnezeu-Omul, Cel care savarseste minuni prefacand apa in vin. Insusi Mantuitorul este Cel ce binecuvinteaza unirea sotilor prin Taina Nuntii.

Iata de ce Hristos nu a avut - si nu putea avea - o sotie din randul oamenilor, pentru ca in chip tainic, ne cheama pe toti laolalta si pe fiecare in parte, la nunta cea Cereasca.

Sa bagam de seama ca nu cumva, aflandu-ne in cautarea sotiei istorice a lui Hristos, in laboratorul de cercetare a fragmentelor \"revolutionare\" de papirus, pe prima pagina a ziarelor sau in \"prime-time-ul\" canalelor de stiri, sa uitam, asemenea fecioarelor celor lenese, ca El, \"Mirele cel nenuntit”,  vine catre noi in miez de noapte.

SURSA

http://ro.netlog.com/artasireligie/blog/blogid=1516602 

miercuri, 17 octombrie 2012

Cuviosul Marcu Ascetul

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...




„Lucrarea pocăinţei se înfăptuieşte cu aceste trei porunci:
- îndepărtarea gândurilor,
- rugăciune neîncetată,
- răbdarea în necazurile ce ne vin, care sunt nu doar văzute, ci şi nevăzute,
astfel încât să supună aceste gânduri care stăruie mult şi să le facă nelucrătoare, deci, deoarece prin cele trei virtuţi amintite se poate întregi lucrarea pocăinţei. Cred că pocăinţa se potriveşte tuturor, şi păcătoşilor, şi drepţilor, care vor să se mântuiască, căci nu există normă a urcuşului desăvârşirii care să nu se prelungească în timp întru săvârşirea virtuţilor amintite. Cu adevărat, pocăinţa le este celor ce sunt începători - început în credinţă, celor ce sunt la mijlocul urcuşului - înaintare, iar celor desăvârşiţi - statornicie în aceasta...
Neîndoielnic mă vei întreba: dar aceia care au bineplăcut lui Dumnezeu şi au ajuns la desăvârşire de ce mai au nevoie de pocăinţă? Căci, desigur, unii oameni ajung desăvârşiţi; unii ca aceştia există şi astăzi. Da, dar ascultă cu înţelegere şi vei afla de ce au şi aceştia nevoie de pocăinţă. Minciuna vine de la diavol, a spus Dumnezeu; iar vederea şi poftirea unei femei a numit-o adulter, şi mânia împotriva aproapelui a numit-o ucidere, şi de orice cuvânt necugetat a spus că vom da socoteală. Cine, atunci, nu a căzut vreodată măcar în ispita minciunii, cine a rămas străin de orice dorinţă provocată de vedere, sau nu a fost biruit cumva de mânia către aproapele, sau nu a grăit nici un cuvânt nefolositor, ca să nu aibă nevoie de pocăinţă. Căci chiar de acum nu mai este la fel cum altă dată a fost, şi îi este de folos să se pocăiască până la moarte[...]
De ne vom nevoi in pocăinţă până la moarte, şi nici aşa nu vom putea împlini cele de trebuinţă, căci nimic nu este vrednic de împărăţia cerurilor. Precum mâncăm şi bem şi vorbim şi ascultăm, astfel suntem datori din fire să ne pocăim.”


vineri, 12 octombrie 2012

DESPRE COMPORTAREA CREŞTINEASCĂ

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...


 Putem să mergem la mare sau la ştrand ca să facem plajă ?

A face baie în mare sau în râu nu este păcat, dacă suntem singuri sau în compania unor persoane de acelaşi sex, dar cu discernământ. În nici un caz nu este permis să facă baie bărbaţii la un loc cu femeile. Iată ce spune Canonul 77 de la Sinodul al VI-lea: “Nu se cuvine ca persoanele sfinţite, sau clericii, sau asceţii să se scalde în baie cu femeile, şi nici vreun creştin laic, deoarece această prihănire este cea dintâi la păgâni. Iar de se va dovedi cineva în aceasta, de va fi cleric să se caterisească, iar de va fi laic să se afurisească”.
La fel spune şi Canonul 30 de la Sinodul din Laodiceea din anul 343: “Nu se cuvine a se scălda în baie cu femei cei ieraticeşti, sau clericii, sau asceţii şi nici orice creştin, sau laic. Pentru că aceasta este cea dintâi învinuire la neamuri”.
Sfinţii Părinţi au rânduit aşa pentru că nu face nimeni baie îmbrăcat, ci cu trupul gol sau sumar îmbrăcat, ori lucrul acesta nu este cuviincios mai ales când sunt la un loc bărbaţi şi femei, deoarece se ajunge uşor la păcatul desfrânării cel puţin cu gândul, care e tot desfrânare. Iar dacă cineva ar spune că el nu se sminteşte când merge la mare, deoarece e întărit în credinţă şi stăpân pe el, trebuie să se gândească la faptul că el poate fi pricină de sminteală pentru alţii mai neputincioşi, şi e acelaşi păcat.

Canoanele Sfinţilor Părinţi fac vreo referire la imaginile imorale ?

Da. Canonul 100 al Sinodului al VI-lea spune aşa: “Ochii tăi să vadă drepte şi cu toată paza fereşte-ţi inima, porunceşte înţelepciunea” (Proverbe 4, 23-25), căci simţirile trupului lesne introduc în suflet pe ale lor. Deci poruncim ca de acum înainte, în nici un chip să nu se mai zugrăvească picturi care amăgesc vederea şi strică mintea şi aprinderile îndulcirilor ruşinoase, nici pe tablouri şi nici în alt chip; iar dacă cineva s-ar apuca să facă aceasta, să se afurisească”.
Este destul de clar că şi aceia care privesc imagini imorale fie prin reviste, fie prin ziare, fie la televizor sau în altă parte au acelaşi păcat.

152. Femeile pot purta pantaloni, pălărie sau îmbrăcăminte bărbătească ?

În legătură cu travestirea în bărbat, răspunsul Sfinţilor Părinţi dat la Sinodul din Cangra, în canonul 13, este destul de clar: “Dacă cineva dintr-o aparentă nevoinţă schimbă îmbrăcămintea, şi în loc de obişnuita îmbrăcăminte femeiască ar îmbrăca bărbătească, să fie anatema”.

153. Femeia poate să-şi tundă părul ?

Despre tunderea părului la femei, Canonul 17 al sinodului din Cangra spune aşa: “Dacă vreuna din femei din cauza unei aparente nevoinţe şi-ar tunde părul, pe care l-a lăsat Dumnezeu pentru amintirea supunerii, să fie anatema ca una ce calcă această poruncă”.

154. Ce spun Sfinţii Părinţi referitor la relaţiile dintre părinţi şi copii ?

Referitor la părăsirea copiilor, Canonul 15 al Sinodului din Cangra spune aşa: “Dacă cineva şi-ar părăsi fiii şi nu i-ar hrăni, nici nu i-ar creşte în cuviincioasa cinstire de Dumnezeu, ci ar motiva (în vreun fel) nepurtarea lui de grijă, să fie anatema”, iar despre necinstirea părinţilor, Canonul 16 al aceluiaşi Sinod, spune aşa: “Dacă cineva din fiii părinţilor mai cu seamă de credincioşi s-ar depărta şi n-ar da cuvenitul respect părinţilor săi, motivând cu cinstirea de Dumnezeu şi relevând mai mult aceasta, să fie anatema”.
De aici putem trage concluzia că nimeni nu trebuie să-şi neglijeze părinţii, justificând aceasta cu participarea la acţiuni duhovniceşti, iar cine vrea să trăiască zile multe şi fericite să nu uite Porunca a V-a din Decalog.

155. Dacă o anumită persoană ne aduce gânduri de patimă, ce trebuie să facem ?

Sfântul Ioan Scărarul spune: “Numele care ne aduc gânduri de patimă nu le mai pomenim”. Evitaţi să vă întâlniţi cu acea persoană şi nici la rugăciune să nu o pomeniţi.

156. Ce animale şi păsări sunt spurcate şi nu avem voie să le mâncăm ? Dar blănurile lor le putem îmbrăca ?

Noi creştinii români e bine să mâncăm cărnurile pe care le-am moştenit din neam în neam şi le cunoaştem, pentru că noi avem mâncărurile noastre tradiţionale. Un creştin nu se poate împăca în sufletul său cu ideea că poate să mănânce şoarece, câine, pisică şi nici blănurile lor să nu le folosească la ceva, după legea bunei-cuviinţe creştineşti. Aşa că, se cade să le evităm.

157. Dacă înainte de a cunoaşte credinţa am furat ceva şi persoana trăieşte sau a murit, cum procedăm ?

Dacă păgubaşul trăieşte, să i se dea lui sub o formă oarecare, pe măsura valorii lucrului furat; dacă nu trăieşte, să i se dea familiei; dacă nu are cui să-l mai dea, să facă milostenie.

158. Dacă un om plin de păcate, nespovedit, nepregătit, moare în ziua de Paşti, merge în Rai ? Dar dacă un creştin pregătit de moarte moare în Săptămâna Patimilor, merge în iad ?

Acestea sunt vorbe lumeşti care nu trebuie crezute.

159. Dacă e bine să credem în vise şi cum să le deosebim ?

Oricât ar fi ele de bune, de întăritoare sau de rele visele, nu trebuie să ţină nimeni prea mult seama de ele. Cele care vi se par deosebite sau care se repetă trebuie povestite părintelui duhovnicesc care are darul de a le tâlcui.

160. În cazuri de nedreptăţire, putem apela la tribunal, la judecată?

E bine să se evite lucrurile acestea, pentru că se ajunge la cheltuială şi la mai multe păcate, dar dacă sunt cazuri mai grave, trebuie descurcate de autorităţi.

161. Dacă un sectar ne oferă o biblie sau alte cărţi de-ale lor, le primim ?

Nu le primim.

162. Ne putem mântui mai uşor în mânăstire decât în lume ?

Cine are credinţă dreaptă în Iisus Hristos, fapte bune şi smerenie, se mântuieşte oriunde. Mântuirea este un dar de la Dumnezeu şi se dă celor care cred în Răscumpărătorul nostru - Iisus Hristos şi au faptele credinţei.

163. Ce sunt virtuţile şi care sunt acestea ?

Virtutea este stăruinţa în săvârşirea faptelor bune şi plăcute Lui Dumnezeu.
Virtuţile sunt de două feluri: teologice şi morale. Virtuţile teologice sunt: credinţa, nădejdea şi dragostea, iar cele morale (de căpetenie) sunt: înţelepciunea, dreptatea, bărbăţia şi cumpătarea.
Înţelepciunea este chibzuinţa de a ne purta astfel în viaţă încât să nu supărăm pe Dumnezeu sau pe aproapele prin vreo faptă sau vreo vorbă de-a noastră.
Dreptatea este voinţa hotărâtă de a da fiecăruia ceea ce este al său.
Bărbăţia este însuşirea sufletului de a împlini datoriile cu statornicie şi a înfrunta cu mult curaj greutăţile şi primejdiile vieţii.
Cumpătarea este virtutea prin care ne stăpânim pe noi înşine pentru a pune frâu poftelor şi patimilor rele.
Celor şapte păcate de moarte li se opun şapte virtuţi: smerenia - împotriva mândriei, dărnicia - împotriva iubirii de argint, de avuţii, curăţia - împotriva desfrânării, cumpătarea - împotriva lăcomiei, blândeţea - împotriva mâniei şi sârguinţa - împotriva zavistiei.

joi, 11 octombrie 2012

Cand trebuie sa mustram?

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...
Marturisesc ca multa vreme nu am inteles de ce Mantuitorul a pus mana pe bici pentru a-i alunga din templu pe cei care transformasera casa lui Dumnezeu in casa de negutatorie. Ma asteptam ca El sa raspunda cu iubire, asa cum le-a raspuns celor care L-au rastignit: "Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac" (Luca 23, 34). Iar tulburarea cea mai mare a venit asupra mea in momentul in care am auzit ca fratele poate sa-mi devina un pagan (Matei 18, 15-17): "Daca insa iti va gresi fratele tau, mergi si-l mustra intre tine si el singur, si de te va asculta, ai dobandit pe fratele tau. Iar de nu te va asculta, mai ia impreuna cu tine pe unul sau doi, ca pe spusa a doi sau trei martori sa se sprijine orice cuvant. Si de nu-i va asculta nici pe ei, spune-l Bisericii, iar de nu va asculta nici de Biserica, sa-ti fie tie ca un pagan si vames".

Tulburarea imi era data de faptul ca pe de o parte trebuie sa ne iubim vrajmasii, iar pe de alta parte ca suntem datori sa ii mustram pe cei care traiesc in neoranduiala (I Tes. 5, 15). Raspunsul la intrebarea cand trebuie sa ne purtam cu iubire si cand cu dreptate, l-am gasit la IPS Antonie Plamadeala: "Legea iubirii, porunca iubirii ni se adreseaza noua personal. Fiecarui individ in parte. In relatiile personale cu altii, trebuie sa opereze numai iubirea, dar atunci cand cineva iti greseste nu tie, ci greseste lui Dumnezeu, prin lepadarea de credinta, de pilda, cand greseste societatii, prin faptul ca fura, ca minte s.a.m.d., fata de acesta Sfanta Scriptura ne povatuieste sa ne purtam dupa dreptate si dupa lege".

Asadar, celui care ne face rau trebuie sa-i raspundem cu iubire. Sigur ca aceasta nu este o lucrare usoara, dar prin harul dumnezeiesc putem ajunge la o iertare totala si definitiva a raului facut noua de semeni. Ca acest lucru este posibil se poate vedea din viata sfintilor martiri, care nu au raspuns raului cu rau, ci au biruit ura ca rod al pacatului prin sfintenia iertarii ca rod al prezentei harului lui Dumnezeu in ei. Numai asa avem si noi toate sansele de a face din dusmani prieteni. Insa pe cei care fac rau semenilor nostri, trebuie sa-i mustram si sa-i supunem legilor pentru a nu inmulti raul. Cu alte cuvinte trebuie sa raspundem cu iubire numai atunci cand avem posibilitatea sa iertam. Iar noi nu putem ierta decat raul facut noua. Nu putem si nu suntem chemati sa iertam raul facut altora.

Ne folosim de iubire atunci cand am fost afectati de raul cuiva si de dreptate in momentul in care raul facut afecteaza semenii. Sunt persoane care sustin ca daca cel iertat ramane insensibil si continua sa faca rau, atunci trebuie sa apelem la dreptate si sa-l supunem Bisericii. Insa celor care sunt grabnici in a face dreptate, le amintesc cuvintele Sfantului Maxim Marturisitorul: "Sa ne iubim asadar unii pe altii si vom fi iubiti de Dumnezeu. Sa fim cu indelunga rabdare intreolalta si va fi si El cu indelunga rabdare fata de pacatele noastre. Sa nu rasplatim raul cu rau si nu vom primi dupa pacatele noastre. Caci iertarea greselilor noastre o aflam in iertarea fratilor. Iar mila lui Dumnezeu e ascunsa in milostivirea noastra fata de aproapele. De aceea a zis Domnul: Iertati si se va ierta voua" (Luca 6, 37).

Adrian Cocosila

duminică, 7 octombrie 2012

RUGACIUNE PENTRU PARINTELE DUHOVNIC

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



         Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, care pe desfrânata şi pe tâlharul i-ai primit, primeşte şi rugăciunea mea pentru robul Tău, duhovnicul meu (numele) ales de Tine să poarte povara păcatelor mele în faţa Ta, aşa cum Tu porţi povara lumii întregi în faţa Tatălui Ceresc. Iartă-i toate greşelile lui pentru dragostea şi jertfa stăruitoare ca să pun început bun de pocăinţă, eu, oaia rătăcită. Cercetează-l degrabă şi vezi nevoile lui. Vindecă-l de toată boala şi întinăciunea sufletească şi de slăbiciunea firii celei căzute. Izbăveşte-l de toţi vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, de tot răul şi ispitele ce i-au venit pentru păcatele mele. Sporeşte-i înţelepciunea, îndelunga răbdare, liniştea, pacea şi mulţumirea sufletească. Înmulţeşte-i puterea, sporeşte-i blândeţea şi purtarea de grijă şi împlineşte toate cele de folos lui. Dă-i minte luminată şi pricepere sfântă care se pogoară de la Tine Împăratul Luminii. Bine-sporeşte în el Doamne şi dăruieşte-l sănătos, îndelungat în zile, drept învăţând cuvântul adevărului Tău. Amin. (Metanie)
Împărate Ceresc Mângâietorule, deschide stavila cerului şi plouă peste duhovnicul meu (numele) belşug de har şi bogată milă. Pogoară-Te asupra lui, odihneşte în el pururi şi revarsă peste el mulţimea îndurărilor Tale. Amin.(Metanie)
Maica Domnului acoperă cu Atotputernicul tău acoperământ pe robul tău, duhovnicul meu (numele) şi roagă-te Bunului Dumnezeu să-l miluiască pentru rugăciunile tale. Izbăveşte-l de toată ispita trupească şi sufletească, curăţă-l, tămăduieşte-l, întăreşte-l şi sănătate deplină dăruieşte-i. Amin. (Metanie)
Sfinte Părinte Ierarhe Vasile, roagă-te Domnului să miluiască şi să mântuiască pe duhovnicul meu (numele) pentru rugăciunile tale. Amin. (Metanie)
Cele nouă Puteri Cereşti, Sfinţilor Români – mucenici şi muceniţe, cuvioşi şi cuvioase, Preacuvioşilor Părinţi ai noştri şi sfinţii a căror pomenire o facem astăzi, împreună cu toţi sfinţii, rugaţi-vă lui Dumnezeu să miluiască pe (numele) pentru rugăciunile voastre. Amin. Amin. Amin. (Metanii)

joi, 4 octombrie 2012

RUGACIUNE

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



Doamne si Stapanul vietii mele, imi recunosc si imi marturisesc pacatele mele pe care le-am facut in toata vremea si in tot locul. Am gresit umbland dupa voile pacatoase ale trupului, Te-am maniat, Te-am scarbit si Te-am intristat. Mi-ai intins cu bunatatea Ta de multe ori Sfantul Trup si scump Sangele Tau, voind sa Te unesti cu mine, dar eu robindu-ma iarasi de pacat, am cazut. Nadajduiesc in mila si bunatatea Ta, care primeste pe tot sufletul cel necajit si intristat. Caci Tu ai spus prin glasul proorocului David, ca inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi. Adevarate sunt cuvintele Tale, ca nu ai departat pe cei ce au venit la Tine cu umilinta. De aceea gandindu-ma la infricosata Ta judecata si vazandu-ma lipsit de fapte bune si fara raspuns, imi plec genunchii rugandu-te sa ma ierti, sa ma primesti, sa nu imi spui ca nu ma cunosti pe mine, pentru ca amar va fi mie departandu-ma pentru vesnicie de Fata Ta, cea plina de stralucire si mergind in intunericul cel mai de jos. Ci da-mi putere, intelepciune, credinta, nadejde si dragoste, impreuna cu toate virtutiile crestinesti, intareste-ma si ma scapa de boli, necazuri, incercari si vrajmasi, iar pentru rugaciunile Preacuratei Maicii tale, a sfintilor ingeri si ale tuturor sfintilor, mintuieste-ma de vesnica osanda si ma fa partas Imparatiei Tale, ca acolo in vesnicie, sa vad si sa ma bucur de slava Ta. Amin.

miercuri, 3 octombrie 2012

Suiş duhovnicesc

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



Dan Stanca

Cunoaştem trei trepte duhovniceşti. Care sunt acestea? Să începem cu prima, fiindcă, evident, provoacă reacţiile cele mai blânde. Cred în Dumnezeu. Aceasta este prima treaptă. Credinciosul, din clipa în care-şi afirmă convingerile, se simte stingher în mijlocul societăţii. Actuala civilizaţie pentru care credinţa este o chestiune privată, discretă şi facultativă, nu priveşte cu ochi buni o asemenea mărturisire făcută fără echivoc şi chiar patetic. Totuşi, fiind vorba doar de credinţă, de ceva impalpabil, nevăzut şi în fond inefabil, persoana care şi-o exprimă este încă acceptată.


Ce se întâmplă însă în cazul celei de-a doua trepte? Nu mai spun "cred în Dumnezeu", ci, scandalos de-a dreptul, "îl văd pe Dumnezeu". De data aceasta, lucrurile se complică. Societatea recepţionează în plin provocarea şi nu rămâne indiferentă. Scandalul deci îşi ia avânt. Cel care nu numai că are credinţă, dar - ce neobrăzare! - o şi depăşeşte trecând din invizibil în vizibil, nu mai poate fi tolerat. Fericiţi cei ce n-au văzut şi au crezut, dar în egală măsură şi fericiţi cei cu inima curată, fiindcă ei îl vor vedea pe Dumnezeu... Inima curată a aceluia care-l vede pe Domnul devine insuportabilă în mijlocul murdăriei obşteşti. De aici represalii, sancţiuni, pedepse, (ne)fericitul este declarat nebun şi, în consecinţă, nu mai are ce căuta printre oamenii sănătoşi.

Ce se întâmplă cu treapta a treia? Acum credinciosul face un salt înspăimântător. Nu numai că spune că-l vede pe Dumnezeu, dar afirmă că este Dumnezeu. În acest moment, scandalul nu mai poate fi în nici un chip stăvilit şi erupe cu o asemenea forţă încât lumea în care trăim iese din ţâţâni. Are loc aşadar suprema identificare. Marii mistici, trăitori ai faptului religios, cei care au luminat istoria cu floarea de foc a credinţei lor, sunt aceia în care Domnul coboară. Din martor şi mărturisitor ai unei teofanii, devii tu însuţi teofanie şi eşti totuna cu Domnul Căruia i te închini. Probabil Meister Eckhart şi Vladimir Ghyka au reuşit la vremea lor o asemenea identificare. De asemenea, Părinţii deşertului l-au văzut şi încorporat pe Dumnezeu. Iisus nu ar fi fost crucificat dacă nu ar fi spus că este Fiul Domnului, şi deci Domnul însuşi. Atunci societatea trebuie să se apere. Confruntată cu un asemenea nivel, viaţa noastră desfăşurată pe orizontală este grav primejduită. Trupul omenirii ajunge brăzdat de răni adânci. Orice afirmaţie întru Domnul este ca o sabie care loveşte şi naşte falii teribile. Cu atât mai mult teofaniile şi mai presus de ele întrupările avatarice produc seisme în monolitul istoriei şi al civilizaţiei. Dar aşa, şi nu altfel, reîncepe creaţia. Şi nu e începutul lumină? Şi nu este lumina scandalul nopţii?

Ce este cunoaşterea profundă a lui Dumnezeu?

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...SI RUGACIUNILE TUTUROR SFINTILOR SA NE AJUTE...



Apare atunci când înţelegerea raţională coboară în inima noastră şi lucrează spre slava lui Dumnezeu şi Hristos, cel care vine în viaţa teologului, este într-adevăr o plenitudine, o împlinire. Mă gândesc acum la ispita pe care o poate avea orice teolog, de orice statut ar fi el, în momentul în care rugăciunea rămâne pe un plan secund. Sfântul Evraghie spune: "Dacă eşti teolog, te rogi şi dacă te rogi, eşti teolog", aceasta este cunoaşterea lui Dumnezeu profundă.

Noi ştim foarte bine, din ceea ce citim şi din ce ne-au prezentat Sfinţii Părinţi, legat de ispitirile celui rău, că diavolul l-a ispitit şi pe Mântuitorul Hristos, în pustie. Imediat ce ai luat o hotărâre de a te ruga, de a posti, de a fi mai aproape de Dumnezeu, cel rău se apropie de tine imediat şi te ispiteşte acolo unde încerci să fii mai puternic.

Sunt câteva lucruri pe care noi le putem vedea oarecum în lucrarea noastră de cunoaştere şi de înţelegere a lui Dumnezeu pentru a nu cădea în păcatul mândriei. Aici este scopul urmărit de diavol în ispitirea teologului, de a ajunge să cadă în păcatul mândriei, să creadă că inteligenţa este a lui, că înţelepciunea este a lui, că nu sunt darurile lui Dumnezeu şi este dincolo de Dumnezeu. Deci, trebuie să fim foarte atenţi, încercând acea lucrare deosebită, de aprofundare a cunoaşterii raţionale, teoretice cu această cunoaştere afectivă care se manifestă prin rugăciune. Aici intervine cealaltă dimensiune a sufletului omenesc, voinţa, care pune în mişcare şi raţiunea, şi starea afectivă, totul lucrând în cele din urmă spre înţelegerea personală a celui care a pornit pe drumul acesta de a se forma el ca om al lui Dumnezeu, răspunzând preceptelor lui Dumnezeu şi neanulându-i Dumnezeu libertatea. Dumnezeu, fiind primit în sufletul nostru, ne scapă dându-ne adevărata libertate, să ajungem la cuvântul Sfântului Apostol Pavel: "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine".

Lista mea de bloguri

Arhivă blog

DACA VREI SA ASCULTI...PORNESTE...

Ruga catre Dumnezeu

Previzualizaţi

Doamne, Da-le tuturor celor care mi-au vrut raul, atata fericire pe masura raului pe care ei mi l-au dorit.
Doamne, Da-la celor care nu ma plac, atata placere pe masura neplacerilor pe care ei mi le doresc.
Doamne, Da-le celor care m-au crezut prost, atata intelepciune functie de cata prostie au crezut ca am eu.
Doamne, Fie-ti mila de cei care nu mi-au aratat ce e mila.
Doamne, Da-le celor care mi-au refuzat dragostea, toata dragostea pe care eu nu am putut sa le-o ofer.
Doamne, Te mai rog ca tuturor celor pe care eu i-am intristat sa le dai numai lucruri vesele de care sa se bucure cat mai mult.
Doamne, tuturor celor care m-au lovit, mangaie-i si iarta-i, pentru ca eu i-am iertat demult, si nu lasa sa fie loviti de nimeni.
Doamne, celor care ma urasc, da-le numai iubire pentru ca ura ii duce la pierzanie.
Doamne, nu ma lasa sa urasc pe nimeni, indiferent de cat de mult ma displace celalalt.
Doamne, daca nu te superi, te mai rog ceva, desi stiu ca sunt doar un biet pacatos care de multe ori uita de Tine. Te mai rog ca toti cei cu care ma voi intalni in acest an sa aibe parte numai de noroc, fericire, iubire si sanatate si sa fie mereu plini de energie si iubiti de toti.