luni, 25 iunie 2012

SĂ NU JUDECĂM PE SLUJITORII LUI DUMNEZEU

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...


    http://sfioaniacobhozevitul.wordpress.com/partea2_cuprins/p2_053_judecare_clerici/
partea a II-a – cuprins

În Istoria Bisericească scrisă de înţeleptul ierarh Meletie, se spune că după ce s-a terminat cel dintâi sobor a toată lumea din Niceea, se bucura mult Sfântul Împărat Constantin cel Mare, pentru biruinţa Bisericii împotriva celor hulitori. Fiind şi împăratul de faţă la sobor, i-a cinstit pe Sfinţii Părinţi cu daruri bogate după vrednicie. Iar cuviosului Pafnutie îi săruta împăratul cu multă evlavie ochii cei scoşi şi mâinile lui ciuntite de tirani. De asemenea şi pe toţi ceilalţi mărturisitori îi săruta cu cinste pentru a lua sfinţenie de la rănile lor pe cari le-au primit în vremea prigoanei.

Unii dintre părinţii Soborului au dat înscris împăratului nişte jalbe (adică plângeri) împotriva unor episcopi cu purtări rele.

Însă marele împărat Constantin n-a voit nici măcar să citească hârtiile lor şi nici nu s-a interesat cine sunt clericii vinovaţi, ci în faţa tuturor a ars hârtiile cu plângeri (adică jalbe), zicând următoarele cuvinte:

“Dacă eu însumi aş vedea cu ochii păcătuind pe vreun cleric, atuci l-aş acoperi cu hlamida mea (adică cu mantia împărătească)”.

Sf. Împărat a căutat prin aceasta să dea pildă tuturor spre a nu vădi păcatele sau neputinţele cele ascunse ale clericilor.

Cei cari scot la arătare (adică vădesc) păcatele sau neputinţele preoţilor, se fac prin aceasta defăimători de Lege, căci toţi clericii sunt slujitori Legii lui Dumnezeu.

Sunt unii creştini cari nu judecă şi nici nu vădesc neputinţele clericilor, dar în schimb se feresc să ia blagoslovenie de la cei cunoscuţi cu neputinţe omeneşti sau pătimaşe. Iar dacă se întâmplă de plătesc Liturghii ori se împărtăşesc la asemenea clerici şi pe urmă află că fumează, ori se îmbată sau alunecă în alte patimi, atunci creştinii aceştia se căiesc pentru că au cerut sfinţenie de la cei pătimaşi.

Unii ca aceştia, măcar de nu judecă la arătare cu vorba, însă cu lucrul (adică cu purtarea lor) se fac judecători persoanelor sfinţite.

Fraţilor, dacă preotul sau arhiereul este drept credincios, atunci să fim încredinţaţi că darul Sf. Duh lucrează prin el la orice Taină bisericească – oricât de păcătos ar fi el. Numai când este oprit sau caterisit de către Sobor ori de către arhiereul locului, sau când predică pe faţă (arătat) vreo credinţă greşită atunci cu adevărat nu mai lucrează darul Sf. Duh prin el. Atunci numai poţi să te fereşti de asemenea cleric.

***

În cartea Sf. Părinţi care se numeşte Pateric, se scrie despre ava Marcu Egipteanul cum a petrecut 30 de ani neieşind din chilia sa. Şi avea obicei preotul Schitului de venea să facă Liturghie în anumite zile.

Însă diavolul, văzând răbdarea bătrânului cea îmbunătăţită, a meşteşugit să-l ispitească cu osândirea. Deci a îndemnat vicleanul pe un frate oarecare ce era îndrăcit, să meargă la bătrânul ca pentru blagoslovenie. Şi ajungând la pustnic, mai înainte de a rosti alt cuvânt, striga cel îndrăcit către bătrân, zicând:

“Preotul tău are miros de păcat, deci să nu-l mai laşi să intre la tine!” Iar bătrânul cel insuflat de Dumnezeu a zis către el:

“Fiule, toţi oamenii îşi leapădă afară murdăria, iar tu ai adus-o la mine! dar scris este: “Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi”. (Matei, cap.7 vers.1), Însă deşi preotul este păcătos, Domnul îl va mântui pe el, căci scris este (în cartea Sf. Ap. Iacob cap.5 vers.17):

“Şi vă rugaţi unul pentru altul ca să vă tămăduiţi!”

După ce a rostit aceste cuvinte, făcând rugăciune Sf. Bătrân, a gonit pe demon din om şi l-a slobozit sănătos.

Iar Bunul Dumnezeu, văzând nerăutatea bătrânului, i-a descoperit lui un semn minunat. Şi iată cum mărturiseşte singur, prin însăşi cuvintele lui zicând:

“Când voia preotul să înceapă Sf. Liturghie am văzut pe îngerul lui Dumnezeu pogorându-se din cer şi punând mâna pe capul preotului. În clipa aceea s-a făcut preotul ca un stâlp de foc. Iar eu, mirându-mă pentru acea vedere, am auzit un glas zicând către mine:

“Omule, de ce te-ai mirat pentru lucrul acesta? Căci, dacă împăratul cel pământesc nu lasă pe boierii săi ca să stea întinaţi înaintea lui (ci toţi sunt îmbrăcaţi cu slavă multă), atunci cu cât mai mult nu va curăţi puterea cea dumnezeiască pe Slujitorii Sfintelor Taine când stau înaintea slavei celei cereşti?”

Auzind aceste graiuri, viteazul nevoitor Marcu mai mult s-a sârguit a cinsti persoanele sfinţite. sporind întru nevoinţele sale. Iată ce daruri minunate primesc cei cari nu osândesc pe clerici.

***

“Nu judecaţi ca să nu fiţi judecaţi” (Matei, VII, 1).

Să nu ne facem judecători Slujitorilor lui Dumnezeu.

Zis-a un bătrân: De vrei să vorbeşti pentru greşala şi păcatul vre unui frate, socoteşte-te dacă îl vei îndrepta pe dânsul sau pe altul îl vei folosi; atunci să grăieşti despre el, iar dacă nu urmăreşti folosul fratelui, ci vorbeşti cu fătărnicie numai ca să-l mustri pe el şi să-i descoperi greşeala şi păcatul înaintea altora, atunci să ştii că nu vei scăpa de dumnezeiasca certare. Apoi şi tu însuţi întru aceeaşi greşală şi păcat vei cădea, sau în altceva mai rău, şi vei fi părăsit de ajutorul lui Dumnezeu şi de către alţii fiind mustrat, te vei ruşina”.

***

Zis-a ava Antonie că de la aproapele este viaţa şi moartea. Că de vom dobândi pe fratele, pe Dumnezeu dobândim, iar de vom sminti pe fratele, înaintea lui Hristos greşim.

***

Zis-a ava Pimen lui ava Iosif:

“Spune-mi cum să mă fac călugăr?” Şi a răspuns bătrânul: “De voieşti să ai odihnă şi aici şi acolo, pentru tot lucrul să zici: Eu cine sunt? şi nu judeca pe nimeni”.

***

[aceasta parte se regăseşte şi în SĂ NU JUDECĂM PE ALTUL]

În zilele noastre multe suflete râvnitoare se păgubesc şi se primejduiesc pentru că nu ştiu să-şi păzească râvna cu deplină judecată. Căci după cuvântul apostolului, însăşi mucenicia nu este primită înaintea lui Dumnezeu, dacă nu se face cu dreaptă socoteală şi după lege.

Iată de pildă sunt mulţi dintre noi cari arată mare sârguinţă pentru dreapta credinţă şi păzesc cu frică rânduiala călugărească, dar de sporit nu sporesc duhovniceşte.

1. Să dăm acum vina pe lume că este rea şi amăgitoare? Dar pe noi Domnul ne-a ales din lume şi ne-a întărit picioarele pe calea mântuirii.

2. Să zicem că mânăstirile nu sunt în regulă. Dar creştinii de la început n-aveau nici mânăstiri şi nici Biserici pentru închinare şi cu toate acestea viaţa lor duhovnicească era mai sporită decât a monahilor de azi.

3. Să aruncăm vina pe egumeni şi pe păstorii cei sufleteşti, cari nu sunt iscusiţi şi nu poartă grijă de turmă şi pentru asta ne primejduim şi nu sporim. Dar asta o pot zice numai cei începători şi oamenii simpli şi necunoscătorii, iar noi cari am îmbătrânit cu rasa şi am nimerit Ierusalimul, nu putem arunca vina pe egumeni.

4. Dacă am căuta să ne plângem că suntem străini şi necăjiţi, atunci ne râd creştinii cei din vechime, care erau totdeauna prigoniţi de păgâni şi mulţi erau duşi în robie, unde sufereau cele mai grele necazuri. Dar cu toată prigoana şi cu tot amarul robiei, viaţa creştinilor de la început strălucea ca soarele în mijlocul păgânătăţii.

Orice vină am căuta să punem la amorţirea vieţii noastre duhovniceşti nu ne îndreptăţim. Toţi aproape cunoaştem poruncile, ştim cum trebuie să ne păzim Sfânta Credinţă, toţi am îmbătrânit în haina pocăinţei, am luat pe umeri jugul cel uşor al Domnului şi mergem către Noul Ierusalim. Nu mai sunt ca altădată prigoane şi nici robie, dar paşii sufletului nostru se poticnesc şi nu putem spori.

Fraţilor, dacă vom socoti mai bine, vom vedea că pricina poticnelilor şi a primejduirii suntem noi înşine mai totdeauna.

Căci noi mergând pe calea cea strâmtă (a Crucii), nu luăm seama la paşii noştri, ci căutăm la picioarele altora. Vreau să spun că lăsăm uitate păcatele noastre şi căutăm la păcatele străine. Dar nu numai că luăm seama la cele străine, ci încă ne sârguim ca să le vădim şi să le judecăm.

“Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi”, zice Domnul, şi iarăşi: “Cu ce măsură veţi da, cu aceea veţi lua”, iar noi judecăm cu asprime pe alţii şi aşteptăm de la Dumnezeu milă. De multe ori osândim pe alţii fără să fim siguri dacă sunt vinovaţi sau nu.

Dar ceea ce ne vatămă mai mult este că judecăm şi clevetim fără înconjur pe slujitorii Sfântului Altar, de care nu se cade a ne atinge. Păcatele şi neputinţele clericilor nu se cade să le scoatem la arătare, căci prin asta răcim evlavia celor mulţi şi dăm mai multă pricină necredincioşilor şi răutăţilor ca să ne ponegrească dreapta credinţă.

Clericii sunt şi ei oameni neputincioşi, cari şi ei au ieşit din aceeaşi plămădeală a lumii. Ei n-au pogorât din cer şi nici n-au crescut împreună cu îngerii. Lumea de azi i-a odrăslit, în lumea aceasta deşartă au crescut şi în şcoala lumii au învăţat.

Iar după ce au intrat în slujba Altarului, lumea tot nu-i lasă în pace. Viermele lumii este astăzi mai iute şi mai stricător ca altă dată. El pătrunde ca şi vântul cel rău în toate părţile. Născocirile noi duc stricăciunea la urechea tuturor atât la sate, cât şi la mânăstiri.

Vântul stricăciunii călătoreşte iute ca fulgerul. Cele cari se lucrează sau se vorbesc la marginea pământului (în America) în câteva clipe se fac cunoscute şi de copiii cei mici de la corturi. Şi după cum merg veştile, aşa merge şi stricăciunea. Preoţii fiind în legătură cu lumea, se vatămă astăzi mai uşor ca înainte. Ştiinţa de azi a declarat cel mai periculos război împotriva vieţii duhovniceşti şi pentru asta împotriva clericilor se îndreaptă cele mai aprinse săgeţi. Duhul lumesc de astăzi, după ce otrăveşte sufletele slujitorilor, mai are pretenţia să-i vadă sfinţi de icoană. Dar oare cine i-a odrăslit şi cine i-a dăscălit? Dacă rădăcina ar fi mai de soi, atunci şi vlăstarele ar fi mai bune.

Preoţii sunt ca şi sarea care a ieşit din marea lumii, şi pentru că vânturile lumeşti sunt astăzi rele şi mai pătrunzătoare, pentru asta şi sarea se topeşte mai uşor ca altă dată şi adesea azi se strică. Dacă lumea este din veacul al 8-lea, preoţii nu pot să fie ca cei din veacul întâi. Toate se schimbă după duhul vremii.

***

Pe la anul 380 (adică acum 1578 de ani) păstorea în Cetatea Chesariei Episcopul Faretrie. Era episcop numai cu numele, căci grija lui nu era pentru mântuirea turmei, ci pentru avere şi trai răsfăţat.

Ştia cum să se linguşească pe lângă dregătoriile împărăteşti pentru a câştiga protecţie şi nume bun peste tot. Era – cum s-ar zice – un om diplomat, care schimbă masca la orice împrejurare şi nu i se pricepe vicleşugul.

Ţinea la curtea episcopiei lui o droaie de clerici destrăbălaţi ca şi el şi duceau cu toţii o viaţă fericită. Nimic duhovnicesc nu se vedea la curtea acestui episcop trântor. Era ca o mortăciune neîngropată (căci după cuvântul Sfinţilor Părinţi, cei cari nu au deloc viaţă duhovnicească sunt ca nişte morţi neîngropaţi).

Dar iată că la hotarele Chesariei se iveşte un cleric din cei cari gonesc trântorii. Şi cine credeţi că era acest cleric? Era Sf. Ierarh Gură de Aur, slava amvonului din toată lumea şi din toate veacurile care cu flacăra cuvântului său izgonea întreaga tabără a demonilor şi putea să ardă mii de trântori de seama lui Faretrie. Însă pentru adevăr şi pentru dreptate el era acum prigonit de capetele încoronate şi trimis în surghiun. Escortat de ostaşi, el era silit să meargă pe jos zece hotare, prin locuri sălbatice. Fiind pe-nserate, Sf. Ierarh şi cu însoţitorii lui au poposit în Cetatea Chesariei.

În puterea nopţii când toţi se linişteau, aud nişte strigăte sălbatice. Cine putea să fie în vremea nopţii, decât barbarii sau tâlharii.

Însă nu erau nici barbarii şi nici tâlharii, erau slugile lui Faretrie cari urmăreau pe bătrânul cel sfânt. Căutau să-l izgonească şi de acolo, ca nu cumva să-i facă vreo întâmplare cu cinste, ca şi la Chesaria.

N-a avut încotro şi a trebuit să plece şi de acolo noaptea la drum, spre locul surghiunului, acela de care lumea toată nu era vrednică. S-a dus albina cea cerească pe calea surghiunului, lăsând pe trântorul zavistnic ca să huzurească în fericirea lui.

Iată până unde ajunge răutatea zavistiei! De multe ori ţările ajung pe mâna celor tirani, iar Bisericile ajung pe mâna păstorilor năimiţi, căci oamenii vrednici n-au parte de locul cuvenit, din cauza celor zavistnici. Milioane de suflete se pierd fiind lipsite de povăţuitorii cei adevăraţi.

Este vrednic de amintit aici că săgeata asta a zavistiei este mai veninoasă atunci când ea vine chiar de la fratele de acelaşi neam şi din acelaşi cin. Nu este rană mai dureroasă ca rana pricinuită de zavistia frăţească.

Zavistia frăţească a adus cel dintâi omor în lume şi din cauza ei a fost vândut ca rob prea frumosul Iosif, cel mai iubit fiu al patriarhului Iacob. Din cauza zavistiei dintre fraţi s-au omorât între dânşii toţi feciorii şi urmaşii Sf. Constantin cel Mare şi a ajuns Împărăţia în mâinile unui om lepădat de Dumnezeu (adică Iulian Paravatul).

joi, 21 iunie 2012

Sapte reguli filocalice pentru restabilirea sanatatii

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...



1. Starea de bine mintal grăbeşte refacerea fizică

Este regula numărul unu, şi toate celelalte sunt detalii ale ei. Starea de bine mental grăbeşte refacerea fizică… Sănătatea noastră este o funcţie a psihicului şi a gândirii pozitive. Omul este ceea ce gândeşte. O gândire care selectează afecte pozitiv, o gândire bazată pe mulţumire fermă va asigura o sănătate bună sau o recuperare rapidă. Aceasta se întâmplă deoarece trăim într-o lume în care pierdem adesea condiţia sănătăţii celei bune. Mulţumirea lăuntrică este garantul păstrării acestei stări.
Cum se poate dobândi mulţumirea? Mută mintea de la „veacul acesta“ şi mintea se va schimba.

Întrebaţi-vă:suntem mulţumiţi?

Există o relaţie între mulţumire şi inteligenţă, între mulţumire şi înţelegere. Dacă eşti tipul cerebral, întâi înţelegi lumea şi eşti mulţumit că lumea este ceea ce este.
Dacă aparţii tipului intuitiv, afectiv, întâi îţi creezi starea de mulţumire, şi va urma înţelegerea. Depinde cărui tip mental îi aparţii. Dacă dominanta este intuitivă, atunci creează-ţi o stare de mulţumire; din ea va rezulta inteligenţa. Dacă dominanta este cerebrală, atunci înţelegerea creează mulţumire.
Este un fapt valabil şi în relaţia dintre doi oameni, doi soţi. V-aţi pus vreodată întrebarea de ce apar frecvent situaţii conflictuale între soţi? Pentru că nici unul nu înţelege natura celuilalt.
De pildă, femeia trebuie înţeleasă din punct de vedere al dinamicii afective. Oscilând între închidere şi deschidere. Ca să se refacă afectiv, uneori femeia se închide, se retrage în sine, pare mâhnită.
Bărbatul o vede închisă şi retrasă, şi atunci se gândeşte că sentimentele ei faţă de el s-au răcit. Dar acel bărbat nu înţelege că aşa-zisa răceală a femeii este o fază naturală prin care ea trebuie să treacă pentru a-şi reface comportamentul afectiv.
Dinamica masculină este alta, oscilând între fugă şi revenire. Ca să-şi refacă afectivitatea, bărbatul fuge. Iată de ce, atunci când vede un bărbat „fugind“, femeia n-ar trebui să se teamă că sentimentele lui faţă de ea s-au răcit; ea ar trebui să ştie că dinamica lui afectivă se reface prin fugă.
Această idee nu trebuie înţeleasă eronat, cum că cei care fug au şi dreptate s-o facă. Fuga poate fi exprimată divers — un bărbat „fuge“ în cititul presei, e absent din casă.
E şi asta o fugă. Sau „fuge“ să joace table cu vreun vecin. Sau „fuge“ la mănăstire, dacă este mai pios. Femeia trebuie să înţeleagă că bărbatul are, la un moment dat, nevoie să „fugă“. Înţelegerea faptului că asemenea stări sunt naturale ar putea evita numeroase conflicte, conflicte care generează ulterior perturbări de personalitate ale membrilor familiei — fie localizate scurt, fie cu amprentă de durată aspra copiilor.
Psihologii au explicat deja că majoritatea impasurilor pe care le vor avea copiii noştri mai târziu sunt cauzate de conflictele din familie, petrecute în perioada copilăriei acestora.
Aceasta este, deci, prima regulă: sănătatea este o consecinţă a binelui mental. Iar acest bine mental are la bază înţelegerea şi stare de mulţumire. Nu automulţumire, ci acea mulţumire care, la urmaurmei, înseamnă înţelegere.
M-am deprins să fiu mulţumit cu starea în care mă găsesc.”
(Filipeni 4:11)
Apostolul Pavel, fiind lipsit de orice fel de confort, a scris cuvintele de mai sus din celula întunecoasă a unei închisori.
Se spune despre un împărat că s-a dus în grădina lui într-o dimineaţă şi a găsit totul veştejit şi pe moarte. El a întrebat atunci stejarul de lângă poartă care era problema. Stejarul i-a spus că era sătul de viaţă şi voia să moară pentru că nu era înalt şi frumos ca pinul. Pinul era supărat că nu putea să facă struguri ca viţa de vie. Viţa de vie voia să moară pentru că nu putea să crească vertical şi să facă fructe aşa de mari ca piersicile. Muşcata era amărâtă că nu era la fel de înaltă şi de parfumată ca liliacul.
Şi uite aşa, lanţul se întindea prin toată grădina. Ajungând şi la o violetă, împăratul a găsit-o cu faţa strălucind de bucurie ca niciodată şi i-a spus: "Ei, violeto, mă bucur să găsesc o singură floare mică şi curajoasă în mijlocul acestei descurajări totale. Nu pari să fii deloc deprimată".
Violeta i-a răspuns: "Nu, nu sunt. Ştiu că sunt mică, totuşi m-am gândit că dacă tu ai fi preferat un stejar, sau un pin, sau un piersic sau chiar un liliac, ai fi plantat unul. Dar când am văzut că preferi o violetă, am hotărât să fiu, atât cât pot, cea mai frumoasă violetă mică".
Alţii poate fac o lucrare mai mare,Dar tu ai partea ta de făcut;
Şi nimeni din toată familia lui Dumnezeu
N-o poate face mai bine ca tine.
Oamenii care sunt ai lui Dumnezeu fără nici o rezervă s-au deprins să fie mulţumiţi cu starea în care se găsesc. Voia Lui devine voia lor, şi ei doresc să facă pentru El orice doreşte El ca ei să facă. Ei s-au dezbrăcat de toate, şi-n locul goliciunii văd totul restaurat însutit.
Deprinderea de a fi multumit - cum stam noi cu aceasta?
Cand rasfatul copilariei sau al unor vremuri de belsug s-a dus, suntem confruntati cu severitatea unor lipsuri. Cum suportam noi aceasta? Unii murmura, se plang, sau chiar mai rau, se revolta. Iar primii afectati si pagubiti sunt tot ei. Dar cei care se maturizeaza pe plan spiritual invata, se deprind sa fie multumiti. Pentru a ajunge la o deprindere, e clar ca e nevoie de un exercitiu repetat. Se repeta lipsurile, si trebuie sa exersezi repetarea starii de multumire.
Apostolul Pavel, care s-a declarat deprins sa fie multumit. El a fost supus la tot felul de privatiuni, dar iata ca a castigat si deprinderea multumirii si este inca odata un exemplu pentru noi, la fel ca si Domnul Iisus. Plin de optimism, acest capitol 4 din Filipeni - plin de incurajari - merita sa fie citit in intregime!
Sunt sigur ca multi din voi se implica in rugaciune pentru altii - ei bine, eu cred ca rugaciunea este si un drum spre a ajunge la deprinderi.

2. Nu considera boala ca o pedeapsă pentru păcate

Unii consideră boala ca fiind o pedeapsă pentru păcate: aceasta este o dovadă de slăbire psihică. Omul bolnav se reface mai greu când consideră că a fost bătut de Dumnezeu, şi că Atotputernicul i-a dat boala în chip de pedeapsă. Dar dacă boala nu este o pedeapsă pentru păcate, ce este atunci? Putem vorbi despre boală ca fiind o oprire de la păcat, o informaţie, o atenţionare că am încălcat o lege.
Într-o carte celebră, care se cheamă Călătorie înspre soare apune, personajul principal este o maimuţă. O maimuţă poznaşă, născută dintr-o piatră.
Şi ea s-a dus să caute iniţierea. Un maestru a ajutat-o să obţină iniţierea şi, astfel, ea a devenit „egala cerului“, nemuritoare. Însă cu toate că era nemuritoare, maimuţa tot făcea pozne.
Poate e şi situaţia omului: deşi dobândeşte atâta ştiinţă, sălbăticia din el nu dispare.
Ei bine, ajungând această maimuţă, la un moment dat, în cer, face tărăboi printre sfinţi, răstoarnă nişte cazane unde se fierbea elixirul vieţii, strică nişte tocmeli… Sfinţii atunci se supără şi se plâng lui Dumnezeu că o maimuţă întoarce totul cu susul în jos. Şi atunci Dumnezeu îi spune lui Buddha: „Ia tu maimuţa asta, că e în India , e din ţara ta. Ia-o şi dă-i un leac să se astâmpere!“ Şi Buddha a luat atunci un cerculeţ de fier, l-a pus pe capul maimuţei şi l-a fixat bine, ca ea să nu-ş poată da jos, spunându-i: „De câte ori vei călca o lege divină, cercul te va strânge!“ Şi a venit maimuţa pe Pământ; cum făcea o poznă mare,
cerculeţul o strângea şi atunci se cuminţea.
Iată deci că durerea ei de cap nu era o pedeapsă, ci o informaţie că a încălcat o lege sacră, o lege împotriva vieţii. Noi nu ştim că în realitate am încălcat o lege dacă ne-am corecta atitudinea şi n-am mai încălca legea, ne-ar lăsa durerea de cap, fără pastilă şi fără doctor. Iată deci că boala nu e o pedeapsă pentru păcat, ci o oprire de la păcat.
S-a pus adesea întrebarea: „De ce ne îmbolnăvim?“. Un răspuns ar fi că ne îmbolnăvim ca să ne amintim de Dumnezeu. Întotdeauna când suntem bolnavi ne amintim de Dumnezeu. Putem spune că de fapt, ne îmbolnăvim ca să ne smerim, ca să ne aducem aminte că suntem trecători. În afară de asta, de ce ne mai îmbolnăvim?
Ne îmbolnăvim ca să smulgem tandreţe. În lumea aceasta în care toţi sunt grăbiţi, nimeni nu vrea, nu are timp ca să ne dea tandreţe. Atunci, inconştient, ce facem? Ne îmbolnăvim, ca să smulgem tandreţe, căldură. Le amintim celor din jur că ne datorează căldură, căci ei uită! Toţi datorăm ceva semenului.

3. Boala nu trebuie privită ca o catastrofă, ci ca un prilej de introspecţie, de linişte, de întrerupere a gândurilor

Definiţia păcatului o ştim. Păcatul sunt grijile şi încălcarea celor trei legi universale revelate. Dacă până acum nu ştiaţi foarte limpede ce înseamnă „păcat“, iată o definiţie ajutătoare. Păcat înseamnă să ai griji — dacă ai griji, ai păcate. Grijile ne împuţinează liniştea, împuţinează viaţa. „Rumegarea“ gândurilor slăbeşte omul. Boala prilejuieşte această întrerupere a grijilor; este o oprire
forţată din „mecanica păcatului“, din mecanica vieţii păcătoase. Există o a 11-a poruncă — noi ştim doar 10, pe care le-am interiorizat şi după care ne conducem.
Porunca a 11-a apare ca un verset în Psalmul 45, sună aşa: cunoaşte!„Opreşte-te şi cunoaste “ („Opriţi-vă şi cunoaşteţi că Eu sunt Dumnezeu“ Ps. 45:10). Considerăm această frază ca porunca a 11-a.
Ştiţi că în Pentateuh (Vechiul Testament) sunt 613 porunci?! În afară de cele 10, cele mai importante, în primele 5 Cărţi ale lui Moise apar deci şi multe altele. Iar a 11-a ar fi „Opreşte-te şi cunoaşte!“. Nu poţi ajunge la cunoaştere din mers. Noi trebuie să descoperim oprirea spirituală. Opreşte-te şi citeşte Filocalia sau Patericul. Opreşte-te şi fă un minut de introspecţie. Introspecţie înseamnă liniştea interioară. Nu analiza interiorul: analiza este un viciu intelectual.
Introspecţia este doar linişte interioară.
Opreşte-te deci şi cunoaşte înălţimea ta spirituală, precum şi dimensiunea ta cea mare. Această a 11-a poruncă este încununarea celor 10 porunci cunoscute, după ce te-ai civilizat, când începi să-ţi descoperi dimensiunea metafizică. „OPRIREA“ este o practică. Ea a fost dezvoltată în Filocalia, care a propus „exerciţiul celor 6 opriri“. Acest „opreşte-te“ se poate referi şi la controlul celor 6 surse de agitaţie şi dezorganizare a personalităţii. Prima oprire este stabilitatea fizică: ea atrage după sine stabilitatea minţii şi lipsa grijilor. A doua oprire este oprirea de la păcat. A treia oprire este oprirea de la mâncarea care ne aprinde. A patra oprire: de la adunarea cu oamenii inferiori moral — deci un îndemn de a te aduna cu oameni sporiţi, cu oameni cu preocupări înalte. Oprirea este stazis.
În greceşte, stazis înseamnă exerciţiu spiritual, cum ar fi rugăciunea. Şi rugăciunea este tot oprire. Aceasta este deci regula a treia: boala este un prilej de oprire, de introspecţie.
Omul se îmbolnăveşte nu numai pentru că încalcă o lege, ci să-şi amintească de o lege sacră, şi să se schimbe…

4. Boala este un prilej de schimbare

Dacă vom privi boala din acest punct de vedere şi dacă nu ne vom mai teme de ea, vom constata că astfel ieşim mai repede din boală. După ce au fost bolnavi, mulţi oameni şi-au schimbat modul de a mânca, de a trăi, de a (con)vieţui.

5. Devii sănătos dacă îţi doreşti cu adevărat acest lucru

Asta înseamnă, întrucâtva, că mulţi sunt bolnavi pentru că, în inconştient, ei se lasă să fie bolnavi. Afirmaţia poate părea, la prima vedere, şocantă.
Şi totuşi, ei sunt bolnavi, în primul rând, ca să-şi atragă un beneficiu nevrotic: vor să fie trataţi ca nişte copii. Când lupta vieţii ne copleşeşte, toţi simţim nevoia să fim trataţi precum copiii; atunci subconştientul „cheamă“ o boală. Dacă vrei cu adevărat să devii sănătos, devii sănătos.

6. Ajută-ţi subconştientul să grăbească vindecarea

Acest lucru este posibil: să-ţi ajuţi
subconştientul. Este un proces care se petrece în stare de relaxare, într-o stare destinsă
— mai ales dacă eşti bolnav. Relaxat, cu ochii închişi, repetă-ţi formule ale însănătoşirii. Cea mai curentă astfel de formulă este: „Mă simt din ce în ce mai bine, pe zi ce trece şi din toate punctele de vedere“;
trebuie rostită la indicativ prezent, pentru că subconştientul nu cunoaşte alte timpuri verbale. Această formulă a fost folosită de dr. Emile Coué, care a vindecat, prin ea şi prin climat psihic spiritual, sute de cazuri. Repetarea acestei formule duce la preluarea ei de către rinencefal, iar rinencefalul transmite comenzile de refacere acolo unde este nevoie. Rinencefalul, diencefalul şi formaţiunile reticulare trimit comenzile de refacere acolo unde este slăbită structura noastră. Dacă această formulă este repetată de trei ori pe zi, în perioadele noastre de slăbire, timp de 21 de zile, admiţând că este un caz cronic sau un caz ceva mai complicat, survine întotdeauna o
îmbunătăţire.

7. Pentru cei vrednici, un impas precum o boală poate să fie un prag iniţiatic

Boala nu numai că îţi dă o informaţie

despre viaţă, dar îţi poate crea şi condiţia unei schimbări mentale profunde, o trăire iniţiatică. Acestea sunt regulile restabilirii sănătăţii. Ajungem din nou la regula dintâi: starea de bine mental întreţine starea de bine fizic şi grăbeşte refacerea fizică.
Cu cât vom supraveghea mai bine mentalul, cu atât vom stăpâni starea de sănătate. Omul ar trebui să ştie nu numai cum poate să îşi revină, cum să-şi restabilească sănătatea. El ar trebui să ştie câte ceva despre corelarea dintre greşeală şi boală — ce tip de greşeală naşte o categorie de boală
— tocmai pentru a evita îmbolnăvirea. Asta trebuie reţinut: faptul că, sănătoşi fiind, putem să evităm o eventuală îmbolnăvire prin starea de bine mental. Starea aceasta de bine mental poate fi clădită prin autoimpunere şi prin purificare.
Predispoziţia noastră pentru boală vine din predispoziţia pe care o avem de a alege răul. Noi alegem răul. Dumnezeu nu vrea răul omului; omul alege răul. Omul alege răul pentru că este uneori neştiutor. Nu ştie exact ce este bine şi ce este rău. Alteori omul alege răul din constrângere. Este constrâns să îl aleagă. Constrângerea ţine de firea omului, de naşterea lui. Originea bolilor depăşeşte, adesea, puterea noastră de înţelegere.

Există 3 origini reperabile :

1. Unele boli sunt genetice sau ancestrale: te-ai născut cu o povară în soartă. Nu eşti răspunzător de aceste boli, ele sunt nişte poveri. Te-ai născut cu ele.
2. Alte boli provin din conflictele sau traumele avute în perioada prenatală (gandurile mamei in timpul sarcinii)şi în copilărie.
Dacă au existat conflicte puternice sau traume în acea perioadă, individul le va resimţi în tot timpul vieţii. Iată de ce copilăria, familia, mediul sacru al casei trebuie privire cu mare grijă.
3. Boli cu surse nomice. Nomos, în limba greacă, înseamnă lege. Acestea sunt bolile despre care deja am vorbit, venite dintr-o încălcare a Legii revelate. Şi este palierul actual: cumul cotidian de erori.
Pe lângă toate acestea, la maturitate putem să observăm că în noi există o predispoziţie la îmbolnăvire în funcţie de anumite coordonate — două la număr.
Adică: (1) ne îmbolnăvim pentru că suntem
agresivi şi (2) ne îmbolnăvim pentru că ne simţim vinovaţi.
Agresivul şi vinovatul se îmbolnăvesc mai uşor. Neagresivul şi nevinovatul fac faţă multor condiţii grele fără să se îmbolnăvească; fac faţă şi mediilor contaminate fără să se îmbolnăvească. În privinţa agresivităţii, trebuie spus că de multe ori nici nu o conştientizăm. Vă ştiţi agresivi? Cu siguranţă nu!
Există printre cunoştinţele mele un domn care este foarte bisericos; are circa 40 de ani, merge la biserică, este un bun închinător, un practicant al religiei. Cu toate aceste calităţi, femeia din preajma lui, prietena lui simţea lângă el un disconfort extraordinar. Cei doi au venit la mine să mă întrebe de ce se întâmplă acest lucru, de ce ea simte astfel. Dacă o priveai pe acea tânără cu un ochi care vede aura, constatai că în preajma bărbatului respectiv aura ei era perforată, zdrenţuită parcă. Concluzia este că bărbatul avea o agresivitate inconştientă, foarte puternică, care zdrenţuia aura partenerei sale.
El s-a mirat atunci — de unde agresivitate, când se ştia pios, milostiv?
Stând un pic de vorbă cu el, am aflat că mai fusese căsătorit, divorţase şi purta o ură înverşunată primei sale soţii. E lesne de înţeles că, în preajma lui, orice femeie simte un mare disconfort, pentru că el se împotriveşte femeii în sine. Aflând acestea, bărbatul m-a întrebat ce-i de făcut. „Trebuie să-ţi rezolvi agresivitatea inconştientă“, i-am spus. În viaţa sa conştientă, el era bun, milostiv, însă inconştient era agresiv. El ştia că este bun ca pâinea lui Dumnezeu — făcea şi pomeni, punea lumânări la biserică — , nu agresiv.
„Cum să-mi dizolv agresivitatea
inconştientă?“ m-a întrebat.
L-am sfătuit ca în fiecare zi, în rugăciunile sale, să o pomenească pe fosta lui soţie şi să ceară pentru ea putere, sănătate, gândire bună.
„Cum să cer aşa ceva pentru ea? Este o scorpie, cea mai mare scorpie! a ripostat el. Nu pot să mă rog pentru ea!“
„Acest nu pot trebuie să-l depăşeşti! Numai dacă te rogi pentru ea o să-ţi dizolvi agresivitatea inconştientă“.
„Dar nu merită…“, mi-a răspuns.
„Tocmai pentru că nu merită! Cu cât te rogi mai mult pentru ea, cu atât ea va înflori, acolo unde se află“.
„Dar nu merită să înflorească! Vreau să piară, să se usuce!“
„Iată, cred că ţi-ai conştientizat destul de bine de ce, când se află lângă tine, partenera are aura zdrenţuită!“, i-am zis  eu atunci.

Ce se întâmplă când ai o aură zdrenţuită? Eşti vulnerabil. Poţi să iei foarte uşor o gripă sau o infecţie, de exemplu. În acelaşi timp, poţi resimţi influenţa negativă ce vine dinspre o anumită persoană, sau pur şi simplu din câmpurile din jurul nostru (din care, când suntem sănătoşi, selectăm numai pozitivitatea). Revenind, pot să vă spun că acel pacient a reuşit până la urmă să se vindece, să se roage cu bucurie pentru acea „scorpie“. În cele din urmă a început să vadă că nu era chiar aşa de scorpie
cum credea el, şi că numai încărcătura lui de ură o făcea pe fosta lui soţie să pară atât de rea.
O doză de agresivitate inconştientă avem cu toţii, să ştiţi. Ne naştem cu ea. Ea este baza complexului Cain. Inconştient, vrei să-l elimini pe semenul tău. Omul se simte bine dacă elimină un om. Subconştientul se simte bine când lichidează pe cineva, când extermină.
Ce înseamnă acest lucru? Să ne gândim la serviciu, de exemplu. Toţi colegii îţi par răi şi urâcioşi. Te-ai simţi bine dacă ai reuşi zilnic să elimini câte unul… Inconştient, deci, purtăm în noi complexul Cain — unii mai puternic, alţii mai slab. Cert este că acest complex produce în noi o anumită vulnerabilitate.
Cum dispare agresivitatea inconştientă? La modul practic, această agresivitate dispare mâncând mai des verdeţuri. E un lucru la îndemâna noastră. Dacă mănânci verdeţuri, descreşte agresivitatea inconştientă — foarte simplu. E una dintre cele 6 opriri: oprirea de la hrana care aprinde simţurile, care aprinde agresivitatea. Noi nu ne dăm seama, mâncăm asemenea hrană spre împuţinarea vieţii noastre şi spre urâţirea ei.
Dar mai ales terapia iertării şi ofranda remediază agresivitatea inconştientă. „Împacă-te cu aproapele tău… cu fratele tău, cu pârâşul tău“. (Matei 5:23-25). Dacă ai o aversiune faţă de cineva, atunci la rugăciune evocă-i faţa senină şi „dăruieşte-i“ mental: pace, sănătate şi Har.
Agresivitatea inconştientă se împarte şi ea în 3 categorii: împotriva ta, împotriva semenului tău şi împotriva spaţiului în care trăieşti.
Conflictul psihic cu spaţiul predispune la boli de piele, dar şi la dizarmonii nervoase.
Cei agresivi împotriva lor înşişi sunt foarte mulţi. Poate tu crezi despre tine că eşti blând. Adesea cei blânzi îi iartă pe toţi ceilalţi şi se atacă pe ei înşişi. Asta este o agresivitate împotriva ta. Să nu spui niciodată: „Nu merit să trăiesc“. Această agresivitate naşte predispoziţii
maladive în zona bazală, a energiilor ancestrale.
Bolile uterului pornesc de la această atitudine, de la această auto-depreciere, de la această auto-ieftinire a femeii. Dacă aveţi probleme în zona bazală, la aparatul uretral, să ştiţi deci, că prima măsură pe care trebuie s-o luaţi este să vă schimbaţi atitudinea faţă de voi. Orice altă depreciere naşte aici vulnerabilitate.
(Anatol Basara

marți, 12 iunie 2012

CEA DINTÂI DATORIE A CREDINCIOSULUI

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...Articol din INVATATURA CRESTIN ORTODOXA

1. Care este cea dintâi datorie şi cea mai mare grijă a credinciosului în viaţă?

Cea dintâi datorie şi cea mai mare grijă a credinciosului în viaţă este grija de măntuirea
sufletului său. Nimic pe lume nu e mai de preţ pentru el ca mântuirea sufletului, după
cuvântul Mântuitorului, care zice: «Ce va folosi omului de ar dobândi Lumea toată şi-şi va
pierde sufletu său? Sau ce va da omul, în schimb, pentru sufletul său?» (Marcu 8, 36-37).

2. Dar ce este mântuirea?

Mântuirea este eliberarea din robia păcatului şi a morţii şi dobândirea vieţii de veci, în
Hristos. Ea ne-a fost făcută cu putinţă de întruparea, jertfa, învierea şi înălţarea Domnului
nostru Iisus Hristos la cer, şi ne-o însuşim prin harul dumnezeiesc, cu care trebuie să
conlucrăm prin credinţă şi fapte bune. De mântuire se poate împărtăşi orice om, căci
Dumnezeu «voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului.» (I
Tim. 2, 4).

3. Unde se găseşte adevărul care duce la mântuire?

Adevărul care duce la mântuire se găseşte în Sfinta Biserică Ortodoxă, „stâlpul şi
temelia adevărului” (I Tim. 3, 15).

4. De la cine are Biserica Ortodoxă acest adevăr?

Biserica Ortodoxă are acest adevăr de la Dumnezeu însuşi, vestit mai dinainte prin
patriarhii, drepţii şi proorocii Vechiului Testament, care au avut o viaţa şi cugetare sfăntă, şi
apoi în mod desăvârşit prin Însuşi Fiul Său întrupat Domnul nostru Iisus Hristos, Măntuitorul,
cum spune Sfăntul Apostol Pavel: «După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri şi în
multe chipuri, a vorbit părinţilor noştri prin prooroci, în zilele acestea mai de pe urmă ne-a
grăit nouă prin Fiul, pe Care L-a pus moştenitor la toate şi prin Care a făcut şi veacurile;
Care fiind strălucirea slavei şi chipul fiinţei Lui şi Care ţine toate cu cuvântul puterii SaLe...»
(Evr. 1, 1-3).

5. Cum a dat Dumnezeu acest adevar?

Acest adevăr l-a dat Dumnezeu prin Descoperirea dumnezeiască.

DESPRE DESCOPERIREA DUMNVEZEIASCĂ

6. Ce este Descoperirea dumnezeiască?

Descoperirea sau Revelaţia dumnezeiască este comoara de adevăruri pe care Dumnezeu
a dat-o oamenilor, pentru ca aceştia cunoscându-L pe El, voia Lui şi lucrarea Lui, să-L
cinstească după vrednicie, să-I împlinească voia şi prin aceasta să se mântuiască.

7. Ce dovedeşte din partea lui Dumnezeu această Descoperire?

Descoperirea dumnezeiască dovedeşte marea iubire a lui Dumnezeu faţa de oameni.
„Dumnezeu este iubere” (I Ioan 4, 8), iubire nesfârşită, un ocean de iubire, cum zic Sfinţii
Părinţi. Prin ea Dumnezeu revarsă lumina şi căldura Lui, cea mai presus de fire, asupra,
întregii făpturi şi o ajută să se împărtăşească cât mai deplin de puterea cea de sus şi de
adevărul cel mântuitor. Descoperirea lui Dumnezeu e însăşi această lumină ce ni s-a dat din
nesfârşita Lui iubire faţa de noi.
8. Dumnezeu a dat Descoperirea Sa pentru toţi oamenii?
Descoperirea dumnezeiască a fost dată pentru toţi oamenii, pentru că toţi au nevoie de
mântuire, dar, întrucât nu toţi erău vrednici de a primi Descoperirea direct de la Dumnezeu, ea
a fost încredinţată anumitor oameni aleşi, care la rândul lor s-o vestească celor ce doresc a o
primi.
9. De ce nu toţi oamenii pot prizni Descoperirea direct de la Dumnezeu?

Pentru nevrednicia pricinuită de necurăţia sufletului şi a trupului lor, în urma căderii în
păcat a protopărinţilor noştri.

10. Care au fost vestitorii Descoperirii dumnezeieşti?

Oamenii aleşi de Dumnezeu în acest scop au fost patriarhii, Moise, drepţii şi proorocii,
care au primit şi au vestit cuvântul lui Dumnezeu în sânul poporului evreu. Această
Descoperire a fost adusă osmenilor în chip deplin de Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat,
Domnul nostru Iisus Hristos, „Lumina cea adevărată, care Luminează pe tot omul ce vine în
lume” (Ioan 1, 9). Mântuitorul a răspândit în lume Descoperirea dumnezeiască prin Sfinţii Săi
Apostoli şi Ucenici, în Biserica întemeiată de El şi intrată în istorie la Cincizecime.

11. Este cu putinţă ca Dumnezeu să Se descopere oamenilor?

Este cu putinţă. S-a susţinut, totuşi, de către unii înţelepţi pagâni şi de către unii eretici,
că Dumnezeu nu Se putea descoperi oamenilor. Întâi pentru că Dumnezeu cel nesfârşit, cel
nematerial, cel neschimbător şi cel veşnic nu S-ar fi putut apropia şi nu ar fi avut deci cum să
fie cunoscut de către ceea ce este mărginit, trupesc, schimbător şi trecător. În al doilea rând,
dacă Dumnezeu S-ar fi apropiat de fiinţele muritoare, aceste fiinţe slabe şi neajutorate nu ar fi
reuşit să cuprindă şi să înţeleagă Descoperirea care li se făcea. Acei păgâni şi eretici judecău
aşa, pentru că ei socoteau pe Dumnezeu ca o putere nepersonală, lipsită de viaţă şi mai ales de
iubire.
Pentru noi, creştinii, nu sunt asemenea oprelişti, fiindcă, după învăţătura Bisericii,
Dumnezeu este o fiinţa personală, care poate avea legături cu alte persoane, şi, deci, şi cu
oamenii. Sfinta Scriptură însăşi ne învaţă că Dumnezeu a ţinut, din cele mai îndepărtate
timpuri, mereu legătura cu oamenii, adică dându-le Descoperirea Sa: „În multe rânduri şi în
multe chipuri odinioară Dumnezeu grăind părinţior prin prooroci, în zilele acestea mai de pe
urmă a grăit nouă întru Fiul” (Evr. 1, 1). Ca izvor al vieţii şi al iubirii, Dumnezeu Se apleacă
şi Se descoperă continuu oamenilor. El nu e niciodată prea sus sau prea departe, pentru că El
sălăşluieşte şi în inimile noastre.
Descoperirea dumnezeiască priveşte pe oameni şi ei pot s-o primească. Ei sunt „chipul
şi asemănarea Lui Dumnezeu” şi, prin aceasta, îndreptăţiţi la cinstea descoperirilor de sus.
Această cinste a mers până acolo încât Descoperirea deplină adusă de Fiul lui Dumnezeu pe
pamânt s-a făcut prin întruparea Sa în om. Credinciosul poate primi Descoperirea
dumnezeiască, apoi, şi pentru că el însuşi e mistuit de dorul fierbinte după Dumnezeu.
Psalmistul lămureşte aceasta zicând: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te
doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. Însetat-a sufletul meu de Dumnezeul cel viu; când
voi veni şi mi voi arăta feţei lui Dumnezeu?” (Ps. 41, 1-2). Un scriitor bisericesc arată astfel
suspinul inimii sale după Dumnezeu: «Că ne-ai făcut spre a Te căuta şi neliniţtit este sufletul
nostru pâna nu se va odihni întru Tine».2 Ca fiinţă înzestrată cu minte, întruât este creat după
«chipul Lui Dumnezeu», cum am spus, omul poate primi adevăruri din partea lui Dumnezeu.
Acesta, în nesfârşita Sa înţelepciune uşurează căile de înţelegere a adevărurilor date, în cei
care s-au făcut vrednici de El printr-o viaţă aleasă şi au primit harul Duhului Sfânt.

12. De ce are o autoritate mai mare Descoperirea dumnezeiască decât mintea
omenească în lucrarea mântuirii?

Pentru că Descoperirea dumnezeiască nu greşeşte şi nu înşeală niciodată, fiind garantată
de Dumnezeu însuşi Care e Adevărul (Ioan 14, 6), de nesfârşita Lui întelepciune şi de
împlinirea până astăzi a atâtora dintre cele vestite de această Descoperire. Mintea omenească
poate înţelege unele dintre cele cuprinse în Descoperirea dumnezeiască, dar ea nu poate
2 Fer. Augustin, Mărturisiri, I, 1, Migne, P. L., XXXII, col. 661.
pătrunde toată această Descoperire. Pentru ca mintea noastră să fie întru totul de aceeaşi
părere cu Descoperirea de sus ar trebui să cunoaştem pe Dumnezeu în fiinţa Sa. Dar cum
fiinţa lui Dumnezeu nu poate fi cunoscută pentru că mijloacele fireşti pe care mintea noastra
ni le pune la îndemână nu ajută la acest lucru, noi punem toată încrederea în adevărurile
Descoperirii, care ne fac cunoscut pe Dumnezeu prin predicarea sau vestirea cuvântului
despre El.3
Descoperirea dumnezeiască e vrednică de a fi primită de mintea noastră. Dacă mintea îşi
pune încrederea în făgăduiala unui om serios şi vrednic de laudă, despre care ştim sigur că nu
ne înşala, de ce să nu dăm aceeaşi crezare cuvintelor lui Dumnezeu însuşi?4 «Nu e mai
cuminte zice Origen, să dăm mai multă crezare lui Dumnezeu?»5 De asemenea, Sfântul Ioan
Gură de Aur ne îndeamnă să ne încredem totdeauna în Dumnezeu, chiar atunci când cuvântul
Lui pare a fi împotriva felului nostru de a judeca şi de a vedea. Judecata şi vederea noastră se
pot înşela; cuvântul Lui, niciodată.

13. Câte feluri de Descoperiri sunt?

Privită în izvorul ei, care e Dumnezeu, Descoperirea dumnezeiască e una singură. Dacă,
însă, ţinem seama de căile folosite pentru a ajunge până la noi, Descoperirea este de două
feluri: întâi, Descoperirea dată pe calea firii; şi al doilea, Descoperirea dată pe calea mai
presus de fire, adică pe calea supranaturală. Aceasta din urmă nu poate fi primită fără ajutorul
lui Dumnezeu, dat celui credincios.

14. Ce se înţelege prin Descoperirea pe calea firii?

Prin Descoperirea pe calea firii, numit şi Revelaţia naturală, se înţelege comoara de
învăţături pe care natura şi firea omenească ni le dezvăluie despre existenţa şi unele însuşiri
ale lui Dumnezeu. Natura în mijlocul căreia trăim ne spune că este Cineva care a făcut-o.
Mintea ne spune că zidirea trebuie să aibă un Ziditor, pentru că nu poate fi ceva pricinuit făr
un pricinuitor. Ordinea şi frumuseţea desăvârşită a alcătuirii lumii oglindesc lucrarea unui
Făcător atotputernic, prea înţelept şi prea iubitor. Întreaga fire ne grăieşte despre Dumnezeu,
după cuvântul Psalmistului: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o
vesteşte tăria. Ziua zilei spune cuvânt şi noaptea nopţii vesteşte ştiinţa. Nu sunt graiuri, nici
cuvinte ale căror glasuri să nu se audă. În tot Pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile
lumii cuvintele lor” (Ps. 18, 1-4). Întreaga făptură, prin ordinea şi armonia ei arată că din carte
şi strigă pe Stăpânul şi Făcătorul ei - spune Sfântul Atanasie.6 Chiar dacă unele popoare se
închina la pietre şi la lemne, ele ştiu că este Cineva mai mare decât ele.7 «Întreabă lumea,
podoaba cerului, şi vezi dacă nu-ţi răspund după înţelegerea lor: „Dumnezeu ne-a făcut”.
Lucrurile acestea le-au cercetat şi nobilii filozofi şi din artă au cunoscut pe artist».8 Sfântul
Apostol Pavel întăreşte şi adânceşte cuvântul Psalmistului: „Cele nevăzute ale Lui
(Dumnezeu) de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica Lui putere şi
dumnezeire, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare” (Rom. 1, 20).

15. Ce se înţelege prin Descoperirea pe calea mai presus de fire sau pe calea
supranaturală?

Se înţelege Descoperirea rânduită şi dată de Dumnezeu prin anumiţi oameni aleşi (în
Vechiul Testament) şi mai apoi prin Însuşi Fiul Său întrupat (în Noul Testament). Prin
Descoperirea firii ne ridicăm numai la adevărul că există Dumnezeu şi la câteva dintre
însuşirile Lui. Dacă ne-am mărgini la această Descoperire, nu ne-am deosebi de păgânii
înaintaţi ai vremurilor vechi, şi mai ales ne-am lipsi de bucuriile şi fericirea pe care ni le-a
adus Descoperirea pe calea supranaturală. Aceasta din urmă ne face creştini, pe când cealaltă,
3 Tertulian, Contra lui Marcian, I, 18, Migne, P. L., II. col. 226.
4 Sf. Ciprian, Despre moarte 6, Migne, P. L., IV, col. 586.
5 Origen, Contra lui Cels, I, ,11, Migne, P. G., XI, col. 676.
6 Sf. Atanasie, Contra Grecilor, Migne, P. G. XXV, col. 68.
7 Fer. Ieronim, Comentar La Psalm 95; Anecdota Meredsolara 3, 2, 137.
8 Fer. Augustin, Cuvântări 141, 2, 2, Migne, P. L., XXXVIII, col. 776.
1marginită numai la cugetare, ne ţine doar la porţile creştinismului. Descoperirea sau Revelaţia
supranaturală nu poate fi primită şi înţeleasă decât de omul credincios, adică prin credinţă.

16. Prin ce s-a dat oamenitor Descoperirea supranaturală?

Ea a fost dată uneori prin anumite semne minunate, pe care omul le cunoaşte prin
simţuri; de pildă arătarea lui Dumnezeu către Avraam, sub trei bărbaţi, la stejarul lui Mamvri
(Fac.18. 1-2), sau arătarea Mântuitorului după Înviere către ucenicii Săi (Ioan 20, 19-31).
Avem aci o Descoperire din afară. Dar, de cele mai multe ori, Descoperirea pe calea
supranaturală e dată sufletului omenesc printr-o luminare deosebită, pe care aceasta n-ar fi
putut-o câştiga numai prin puterea cugetării sale. Această luminare a sufletului şi înzestrare a
lui cu puterea de a primi anumite adevăruri ale Descoperirii dumnezeieşti este insuflarea sau
inspiraţia dumnezeiască. Avem aici o Descperire care se face numai sufletului şi prin suflet şi
pe care o putem numi duhovnicească sau dinlăuntru.
Sfânta Scriptură spune chiar si în Vechiul Testament, în multe locuri (Ieş. 4, 12; II Regi
23, 2; Isaia 6, 1-8; 8, 1; Avacum 2, 2 etc.), ca Dumnezeu este Acela care a grăit prin gura
proorocilor: Sfântul Apostol Pavel rezumă astfel istoria şi felurimea acestei Descoperiri:
„După ce Dumnezeu odinioară în multe chipuri a grăit părinţilor noştri prin prooroci, în
zilele acestea mai de pe urmă ne-a grăit nouă prin Fiul” (Evr. 1, 1-2). Descoperirea prin
semne minunate, controlate de simţuri şi prin insuflarea Duhului Sfânt are autoritate
hotărâtoare pentru viaţa religioasă şi pentru mântuire. Numai prin această Descoperire omul
are cunoaşterea celor duhovniceşti şi poate deveni duhovnicesc.

17. Când s-a dat oamenilor Descoperirea supranaturala?

Această Descoperire s-a dat de la facerea primilor oameni, în rai, până la venirea
Mântuitorului, care a încununat şi a desăvârşit Descoperirea. Această lungă durată - 5508 ani -
se poate împarţi în trei părţi: Cea dintâi se întinde de la facerea primilor oameni, până la darea
Legii Vechiului Testament. Această primă parte se împarte la rându-i în două: 1) de la facerea
primilor oameni până la căderea în păcat; 2) după căderea în păcat. Descoperirea se
înfăţişează potrivit stării omului din aceste două răstimpuri. În rai, omul s-a bucurat de o
Descoperire directă din partea lui Dumnezeu, Care-i vorbea personal. Dumnezeu îl povăţuia
şi-l conducea direct, îl învăţa despre Sine, despre legătura Sa cu omul şi rostul acestuia în
lume şi petrecea împreună cu acest om.
Partea a doua a Descoperirii începe odată cu darea Legii Vechiului Testament; ea
cuprinde toate veacurile – aproape 14 – călăuzite de legea lui Moise şi de prooroci şi se
încheie odată cu venirea Mântuitorului. Această parte a Descoperirii nu e deplină, ci
pregătitoare pentru Descoperirea cea deplină. Sfântul Apostol Pavel o numeşte „călăuză către
Hristos” (Gal. 3, 24).
Partea a treia a Descoperirii este aceea a plinătăţii harului si adevărului (Ioan 1, 17). Ea
începe odată cu venirea Mântuitorului şi se încheie cu ultima scriere a Noului Testament. Ne
găsim pe treapta cea mai înaltă a Descoperirii dumnezeieşti făcute în persoana însăşi a
Mântuitorului, Care ne dă deplina cunoaştere despre Dumnezeu, ca Acela Care este Însuşi
Fiului Dumnezeu (Matei 11, 27; Ioan 17, 6). Sfântul Apostol Pavel spune aceasta în chip
hotarât: „În zilele acestea mai de pe urmă (Dumnezeu) a grăit întru, Fiul” (Evr. 1, 2), şi tot el
o lămureşte, arătându-i şi scopul: „Făcându-ne cunoscută taina voii Sale după buna Lui
socotinţă, astfel cum hotărise La Sine mai înainte, spre iconomia plinirii vremurilor, ca toate
să fie iarăşi unite în Hristos, cele din ceruri si cele de pe pământ întru El” (Efes. 1, 9-10).

18. De unde ştim că Iisus Hristos este desăvârşirea şi plinirea Descoperirii?

Din Sfânta Scriptură, din împlinirea întocmai a proorociilor Vechiului Testament şi din
istoria Bisericii Creştine.
În adevăr, Sfântul Apostol Pavel precizează: „Iar când a venit plinirea vremii, a trimis
Dumnezeu pe Fiul Său Cel născut din femeie, născut sub lege, ca pe cei de sub lege să-i
răscumpere, ca să dobândim înfierea” (Gal. 4, 4-5). Sfintele Evanghelii âi întreg Noul
Testament întăresc întru totul adevărul că Iisus Hristos e Fiul lui Dumnezeu întrupat şi
plinitorul Descoperirii dumnezeieşti.
Proorociile Vechiului Testament privitoare la Mesia, la Răscumpărătorul, la Fiul lui
Dumnezeu, s-au împlinit întocmai în persoana lui Iisus Hristos. Sfinţii Evanghelişti şi Sfântul
Apostol Pavel citează, adesea în amănunt, proorociile ce s-au împlinit în persoana
Mântuitorului. Proorocul Isaia - supranumit şi Evanghelistul Vechiului Testament – vorbeşte
pe larg de naşterea şi mai ales de patimile, moartea şi proslăvirea lui Mesia (Isaia 7 si 63).
Toată această proorocie s-a împlinit întocmai în faptele şi viaţa lui Iisus Hristos, aşa cum sunt
înfăţişate de Noul Testament (Matei 1, 21; Luca 1, 31 ş. u.; I Cor.15, 3; I Petru 2, 24; Matei
26, 62; Fapte 8, 32; I Ioan 3, 5 etc.).
Documentele creştine, păgâne şi iudaice din veacurile I şi II susţin, fără deosebire, că
Iisus Hristos ca Dumnezeu-Om este o persoană istorică sub împăraţii August şi Tiberiu şi a
suferit moartea sub Ponţiu Pilat. Aceleaşi documente, afară de cele iudaice, constată că nici o
alta persoană purtând acelaşi nume, sau alt nume, nu a avut rolul si faptele lui Iisus Hristos.

Marile înfăptuiri ale Bisericii adeveresc şi ele Dumnezeirea intemeietorului ei.

19. Se poate vorbi despre trepte ale Descoperirii dumnezeieşti?

Se poate vorbi cu toată siguranţa. Am văzut mai înainte că Descoperirea dumnezeiască
poate fi împărţită în trei mari perioade de timp. Fiecăreia dintre aceste perioade îi corespunde
mai mult sau mai puţin o treaptă de înaintare, cu toate că aceste trepte nu sunt nici totdeauna
egale şi nici nu vin unele după altele într-o ordine neschimbată. Timpul de la căderea în păcat
până la darea Legii pe muntele Sinai cuprinde nu numai strădanii ale firii omeneşti spre
cunoaşterea adevărului şi deci a lui Dumnezeu, ci şi ajutoare directe de sus, prin Descoperirea
mai presus de fire, făcută patriarhilor. La fel, după darea Legii. După venirea Mântuitorului,
Care a desăvârşit Descoperirea, cele două trepte ale Descoperirii de dinainte n-au fost
înlăturate. Deci, în linii mari, Biserica admite trepte în lucrarea Descoperirii supranaturale.
Cum este şi firesc, Biserica pune accentul pe cele două trepte în Descoperirea
dumnezeiască, înfăţişate prin cele două Testamente. Sfântul Grigorie Teologul, vorbind
despre schimbările produse de către acestea în viaţa omenirii de-a lungul timpului, le numeşte
cutremure de pamânt şi le schiţează astfel: «Cele două Testamente sunt două cutremure dintre
care unul face trecerea de la idololatrie la legea lui Moise; celălalt, de la legea lui Moise la
Evanghelie. Dar e şi un al treilea cutremur, care este mutarea din această viaţă în cealaltă».9
Deci Biserica admite mersul treptat al Descoperirii dumnezeieşti.
Treapta de la Vechiul la Noul Testament e arătată de nenumărate ori de Mântuitorul, de
Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi. Ei arată că este o desăvârşire a Noului Testament faţă de
cel Vechi. Acesta din urmă îşi păstrează valoarea lui, e adevărat. Mântuitorul zice: „Să nu
socotiţi că am venit să stric Legea sau Proorocii; nu am venit să stric, ci să plinesc. Că
adevărat zic vouă: Înainte de a trece cerul şi pământul, o iotă sau o cirtă nu va trece din
Lege, până ce vor fi toate” (Matei 5, 17-18). Dar aceste lucruri din Vechiul Testament trebuie
«plinite» în lumina gradului nou de Descoperire (Noul Testament): „Aţi auzit că s-a zis celor
de demult...”, „Iar Eu zic vouă” (Matei 5, 21 ş.u.). Noul Testament e dezvoltarea şi plinirea
celui Vechi; dar e mai mult decât atât: el e «răsăritul cel de sus», care face să treacă «umbra
legii». Sporul în descoperirea persoanelor Sfintei Treimi e arătat de Sf. Grigorie Teologul,
prin cuvinte ca: «Adaosuri parţiale», «înălţări», «înaintări» şi «treceri din slavă în slavă».10
Duhul Sfânt însuşi Şi-a rânduit lucrarea Lui în chip treptat, măsurând-o după puterea de
primire a Sfinţilor Ucenici. Astfel, la început a lucrat prin minunile săvârşite de Domnul, după
patimi şi înviere a fost insuflat Ucenicilor, iar după înălţare, la Cincizecime, S-a arătat în chip
de limbi de foc.11

20. De ce învăţătura creştină e socotită drept cea mai înaltă treaptă a credinţei?

Pentru că învăţătura creştină a fost dată de Însuşi Fiul lui Dumnezeu întrupat, Domnul
nostru Iisus Hristos, şi pentru că nimeni altul n-a cunoscut că El de-a dreptul pe Dumnezeu şi
9 Sf. Grigorie Teologul, Cuvântul V Teologic, 25, Migne, P. G., XXXVI, col. 160 D, 161 A.
10 Sf. Grigorie Teologul, op. cit., 26, col. 161 CD.
11 Idem, op. cit., 26, col. 164 A.
n-a învăţat pe oameni chiar din izvorul care e Însuşi Dumnezeu: „Pe Dumnezeu nimeni nu L-a
văzut vreodată; Cel Unul-Născut, Fiul, Care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut”
(Ioan 1, 18). Mântuitorul însuşi declară: „Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl” (Ioan
14, 9). Căci „nimeni nu cunoaşte pe Fiul, decât numai Tatăl, nici pe Tatăl nu-l cunoaşte
nimeni, decât numai Fiul şi acela căruia va voi Fiul să-i descopere” (Matei 11, 27). Iisus
Hristos a adus Descoperirea celor mai mari taine ale adevărului dumnezeiesc, pe care
omenirea s-a învrednicit să le cunoască de la începutul lumii. Credinţa adusă de El a
astâmpărăt şi astâmpără setea după adevăr a nenumărate suflete. Ea a schimbat faţa lumii
vechi. Prin luminarea şi schimbarea adâncă a sufletelor, ea a legat din nou viaţa omenească,
veştejită de păcat de Izvorul nesecăt al vieţii netrecătoare: Dumnezeu. Ea a coborât cerul pe
pământ, împlinind rugăciunea Psalmistului: „Doamne, pleacă cerurile Tale si Te pogoară,
atinge-te de munţi şi fă-i să fumege” (Ps. 143, 5). Cerurile s-au plecat şi chiar s-au deschis
(Luca 2, 9-15; Matei 3, 16). În sfârşit, nici o altă credinţă sau cunoaştere religioasă n-a putut şi
nu poate înlocui pe cea creştină, fiindcă n-a avut şi nu are roadele acesteia. Învăţătura creştină
stă pe culmea cunoaşterii religioase, pentru că nicăieri sufletul credinciosului nu se desfată de
adevăr, de dreptate, de fericire, de viaţă veşnică, ca în Hristos.


21. Cum ne putem încredinţa de Descoperirea dumnezeiască?

Ne putem încredinţa de Descoperirea dumnezeiască pe două cai: 1. printr-una personală,
aflată în cercetător; 2. prin cealaltă, aflată în cuprinsul Descoperirii. Cea dintâi e credinţa.
Credinţa e socotită ca Des coperire. Ea singura ingaduie omului sa vada pe Dumnezeu.13 Ea
singura ne duce într-o lume mai presus de fire si ne înzestreaza cu puterea de a deosebi ce e
omenesc de ce e mai presus de om. Cea de-a doua cale prin care ne încredin)am despre
Descoperirea dumnezeiasca sint semnele aflate chzar în Descoperire. Au fost şi sunt semne
vădite ale Descoperirii dumnezeieşti.

22. Care sunt semnele adevăratei Descoperiri dumnezeieşti?

Semnele Descoperirii dumnezeieşti sunt următoarele:
1) Înalţimea învăţăturilor descoperite;
2) Curaţia lor dumnezeiască;
3) Puterea lor de a schimba în bine pe oameni.
Aceste semne sunt lăintrice şi ele pot fi înţelese numai când Descoperirea e bine
cunoscută şi e cercetată într-un duh de smerenie şi de evlavie. Acest duh face fericit pe cel ce
se dăruieşte unei asemenea cercetări. Despre Descoperirea dumnezeiască ne încredinţăm şi
prin semne din afară: minunile şi proorociile, la care putem adăuga şi calitatea morală a
persoanei prin care se face Descoperirea

. Ce sunt minunile?

Minunile sunt fapte dumnezeieşti mai presus de mintea şi puterea omenească. Ele sunt
fapte săvârşite în firea văzută numai cu puterea lui Dumnezeu, întrecând legile minţii şi ale
firii, care se fac în momente extraordinare, hotărâte de Ziditor, şi urmăresc luminarea şi
îndreptarea noastră în vederea mântuirii. Minunile arată voinţa lui Dumnezeu şi tâlcuiesc căile
Sale cele necunoscute.
Dumnezeu este cel dintâi şi cel mai mare făcător de minuni, ca unul Care este Însuşi
izvorul lor. Mântuitorul a săvârşit pe pământ minuni asupra firii, asupra oamenilor şi asupra
Sa însuşi. El a oprit furtuna pe mare, a scăpat pe Petru de la înec, a prefăcut apa în vin, a
înmulţit pâinile şi peştii, a vindecat bolnavi, a înviat morţi, ceea ce-L face să spună: «De n-aş
fi făcut întru ei lucruri pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat n-ar avea» (Ioan 15, 24).
Dintre minunile pe care Mântuitorul le-a făcut asupra-Şi, cea mai mare este învierea Sa din
morţi. Minunile Sale dovedesc obârşia şi puterea Sa dumnezeiască, aşa cum El însuşi declară:
„Lucrurile pe care Mi le-a dat Tatăl să le săvârşesc, aceste lururi pe care le fac, mărturisesc
despre Mine că Tatăl M-a trimis” (Ioan 5, 36). Minuni au făcut şi oamenii aleşi de Dumnezeu
12 Fer. Augustin, Comentar la Evanghelia după Ioan, 26, 4, Migne, P. L., XXXV, col. 1608.
13 Epistola către Diognet, 8. 6, Funk; Petres Apostolici, 1, 1901, pag. 404; în Scrierile Părinţilor Apostolici, în„P.S.B.”, Bucureşti, 1979, p. 342.
şi plăcuţi Lui ca, de pildă, unii dintre aceia prin care s-a dat Descoperirea dumnezeiască:
Moise, Ilie, Elisei, Daniil, Iona, Apostolii şi alţii. Dar aceştia au săvârşit minuni numai cu
puterea lui Dumnezeu, dovedind că aveau puterea Duhului de sus cu ei.
24. După ce se cunosc adevăratele minuni?

Minunile adevărate se deosebesc de cele mincinoase printr-o seamă de condiţii, dintre
care însemnăm:

1) Să fie vrednice de numele lui Dumnezeu şi să fie cuprinse în Sfânta Scriptură şi în
Sfânta Tradiţie;
2) Să se producă cu mijloacele cu care s-au produs minunile Mântuitorului şi ale
Sfinţilor;
3) Să nu se tăgăduiască unele pe altele sau să se opună unele altora;
4) Să nu contrazică Sf. Scriptură şi Sf. Tradiţie;
5) Să urmărească mântuirea sufletului omenesc;
6) Să aducă folos şi spor vieţii sufleteşti, nu morţii sau păcatului;
7) Savârşitorul minurui să graiască numai adevărul, să ducă o viaţă fără pată şi să nu
urmărească interese personale sau scopuri egoiste;
8) Să îndrepte moravurile la cei ce văd minunea14;
9) Să poarte în ele siguranţa şi puterea Duhului lui Dumnezeu;
10) Să dovedească lucrarea proniei dumnezeieşti.

25. Ce sunt proorociile?

Proorociile sau profeţiile sunt arătări prin viu grai, sau prin scris, ale anumitor adevăruri
şi întâmplări care privesc viitorul, pe care Dumnezeu le vesteşte prin aleşii Săi, în vederea
mântuirii şi care se petrec întocmai. Cele cuprinse în proorocii nu pot fi cunoscute pe cale
firească. Proorociile sau profeţiile tălmăcesc voinţa lui Dumnezeu şi ele se fac numai sub
insuflarea Duhului Sfânt. Ele ocupă o bună parte din cărţile Vechiului Testament, unde
prevestesc pe Mântuitorul şi multe întâmplări din viitorul poporului iudeu şi al altor popoare.
Noul Testament însuşi şi Tradiţia de la începutul Bisericii cuprind o seamă de proorocii;
Mântuitorul încă a: proorocit (Matei 24 etc.).
Proorociile, ca semne ale Descoperirii dumnezeieşti, stau numai în puterea lui
Dumnezeu. Ele se deosebesc de prezicerile omenesti care se întemeiază sau pe socoteli
plăpânde, sau pe superstiţii. Proorociile dumnezeieşti sunt făcute, ca şi minunile, printr-o
lucrare necunoscută firii omeneşti. Marea lor autoritate stă în împlinirea lor. Împlinirea lor
întocmai arată că Duhul Sfânt este autorul lor15. «Fiindcă cele prezise se întâmplă, cred şi mă
supun lui Dumnezeu», zice Teofil al Antiohiei.16 Cele mai însemnate proorocii ale Vechiului
Testament sunt cele privitoare la Mântuitorul. Aceste proorocii, numite mesianice, au prezis
cu mare siguranţă vremea venirii Mântuitorului (Daniil 9, 24-27) naşterea, patimile, moartea,
proslăvirea (Isaia 7, 14; 53, 2 şi urm.) şi chiar slujirile Sale de: profet (Deut. 18, 15; Isaia 42,
1-4), preot şi împărat (Ps. 109, 4-6; 1, 5). Apostolii au arătat că spusele proorocilor despre
Mesia-Hristos s-au împlinit întocmai17.

26. După ce semne se cunosc adevăratele proorocii?

Ele trebuie să întrunească aceleaşi condiţii ca minunile. Mântuitorul, Sfinţii Apostoli şi
Sfinţii Părinţi atrag în repetate rânduri atenţia atât asupra proorocilor adevăraţi, cât şi asupra
celor mincinoşi, pe care trebuie neapărat să-i deosebim. Pe cât de mult suntem datori să
cugetăm cu evlavie la proorociile adevărate, pe atât de mult se cuvine să osândim şi să
combatem pe cele false. Mântuitorul spune că în vremurile tulburi şi mai ales la sfârşitul lumii
„se vor ridica hrisroşi mincinoşi şi prooroci mincimoşi şi vor da semne mari şi minuni, ca să
amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi” (Matei 24, 24). Asemenea prooroci mincinoşi
14 Origen, Contra lui Cels, I, 68, Migne, XI, col. 788.
15 Origen, op. cit., 6, 10, Migne, P. G., XI, col. 1305.
16 Teofil al Antiohiei, Către Autolic, 1, 14, Migne, P. G., VI, col. 1045; în Apologeţi de limbă greacă; în
„P.S.B.”, Bucureşti, 1980, p. 291.
17 Fer. Augustin, Despre credinţă îin lucrurile care nu se văd, 7, 10, Migne, P. L., XL, col. 180.
s-au ivit deseori şi sunt şi astăzi, dar ei trebuie să fie combătuţi cu stăruinţă, pentru a nu fi
lăsaţi să-şi facă lucrul lor. Lactanţiu ne spune ca adevăraţii prooroci:
1) Predica toţi un singur Dumnezeu;
2) Nu suferă de nebunie;
3) Nu sunt înşelători;
4) Nu umblă după averi sau câştig;
5) Nu se îngrijesc de cele necesare vieţii, ci se mulţumesc cu întreţinerea pe care le-o
trimite Dumnezeu;
6) Proorociile lor s-au împlinit sau se împlinesc întocmai;
7) Ei îşi adeveresc trimiterea chiar şi prin suferirea chinurilor şi a morţii18.

27. De ce Dumnezeu nu repeta Descoperirea Sa?

Pentru că El a făcut această descoperire o dată pentru totdeauna, în vederea mântuirii
oamenilor, potrivit planului Său veşnic. Dumnezeu Se descoperă atunci când ştie că aceasta
este de cea mai mare trebuinţă şi de cel mai desăvârşit folos. El nu Se repetă ca oamenii,
pentru că planul sau iconomia lui Dumnezeu nu cuprinde repetarea Descoperirii. Repetarea
învăţăturii sau a altui lucru este semnul nedesăvârşirii omeneşti. Repetarea Descoperirii
dumnezeieşti, adică o nouă venire a Vechiului si a Noului Testament, cu o nouă întrupare,
patimire, moarte şi înviere a Domnului nostru Iisus Hristos, ar arata ca prima Descoperire sau
a fost înşelătoare, sau n-a avut loc niciodată, sau a fost necompletă ceea ce ar fi o necuviinţă
faţă de numele şi puterea lui Dumnezeu. Susţinerea că repetarea Descoperirii ar face pe toţi să
creadă nu poate sta în picioare pentru ca nici în timpul Mântuitorului n-au crezut toţi în El, cu
toate ca El era Descoperirea însăşi. Învăţătura pildei bogatului şi a săracului Lazăr este că cei
învârtoşaţi la inima n-ar crede chiar dacă ar şi învia cineva din morţi (Luca 16, 31).

miercuri, 6 iunie 2012

Unicitatea chipului lui Dumnezeu din noi

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...

Dat fiind că omul este creat după chipul lui Dumnezeu, tot ceea ce este afirmat cu privire la El trebuie să fie deopotrivă afirmat şi cu privire la om. Păstrând proporţiile, desigur. Viaţa oamenilor presupune schimb, solidaritate, identitate. Libertatea, capacitatea de a ne modela prin proprie iniţiativă fie spre bine, fie spre rău, este înscrisă în firea noastră. E şansa noastră de a ne împărtăşi de Dumnezeu, care nu este gelos, cum erau zeii din Olimp, în a ne oferi îndumnezeirea. Sau, dimpotrivă, ne putem mutila sufleteşte. De reţinut e faptul că alegerea noastră ne va marca pentru eternitate.



Potrivit viziunii ortodoxe, chipul lui Dumnezeu din om este un lucru care nu poate fi anulat. El poate fi acoperit de păcat, desfigurat şi murdărit, dar nu poate fi distrus, este un dar care nu mai poate fi luat înapoi. Chipul lui Dumnezeu se reflectă şi în libertatea cu care a fost înzestrat omul. Libertatea exterioară de a călători, de a trăi unde vrem, de a publica cărţi, de a ne întâlni cu alte persoane poate fi diminuată sau chiar suprimată. Dar libertatea interioară rămâne întotdeauna intactă, oricât de mari ar fi presiunile exterioare.

Şi ea poate fi zdruncinată de persecuţii, dar nu poate fi aneantizată. E ceea ce Soljeniţîn a subliniat pe drept cuvânt în opera "Primul cerc". Prizonierul Bobinin, chemat înaintea lui Abakumov, atotputernicul ministru al securităţii statului din vremea lui Stalin, îi spune cu un aer sfidător: "Tu ai nevoie de mine, nu eu de tine". Abakumov este mirat: el poate tortura orice prizonier, îi poate suprima viaţa, iar Bobinin nu are nici un mijloc de a riposta. Ei bine, nu, răspunde Bobinin; şeful poliţiei secrete nu îi poate înspăimânta decât pe cei care au "mult de pierdut".

Bobinin a pierdut tot, totul cu excepţia libertăţii sale interioare, şi pe aceea nici un minister al securităţii statului nu poate să i-o confişte.

În Vechiul Testament, un exemplu elocvent de libertate este cel al patriarhului Avraam. Printr-o alegere personală şi-a abandonat pământul natal, rudele sale şi casa părintelui său; fără cea mai mică idee despre locul unde va merge, el se îndreaptă spre necunoscut (Fac. 12, 1-4). "Şi a crezut Avraam pe Domnul şi i s-a socotit aceasta ca dreptate" (Fac. 15, 6). Actul său de credinţă este de asemenea un act de libertate, o afirmare a chipului divin şi, astfel, a faptului de a fi o persoană autentică.

Avraam nu este sclavul mediului în care trăieşte, ci este stăpân pe sine. Dar, la o măsură mult mai impresionantă, putem vorbi despre Maica Domnului, care în Noul Testament este un exemplu de libertate adevărată, de persoană autentică, după chipul lui Dumnezeu, când, în momentul Bunei Vestiri, ea alege în mod liber primirea, acceptarea mesajului Arhanghelului Gavriil. Cum a scris unul dintre sfinţii celui de-al doilea mileniu, Nicolae Cabasila: "Întruparea Cuvântului n-a fost doar opera Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt… ci, de asemenea, a fost şi lucrarea liberei voinţe şi a credinţei Fecioarei…

Doar după ce i s-a spus cum va fi aceasta şi după ce a fost încurajată, Dumnezeu a făcut din ea maica Sa şi a primit de la ea trupul pe care ea a vrut să I-l ofere în mod liber. Precum El a fost zămislit prin propria Sa liberă alegere, la fel şi ea a devenit Maica lui Hristos conform voinţei sale liber consimţite".

Nu este o coincidenţă că Întruparea lui Hristos care reînnoieşte chipul lui Dumnezeu din om este posibilă tocmai prin act de voinţă deliberată, prin reafirmarea libertăţii umane. Scopul venirii lui Hristos fiind ridicarea chipului căzut, Mântuitorul vine în acelaşi timp pentru a ne face liberi (In. 8, 36).

Dumnezeu nu face niciodată lucruri identice

După cum chipul lui Dumnezeu se referă la libertate, libertate exercitată în legătură cu harul lui Dumnezeu, ea implică inepuizabile posibilităţi de manifestare.

Fiecare dintre noi fiind liber, exprimă chipul lui Dumnezeu în el într-o manieră care îi este proprie, inimitabilă. În fiecare din noi se ascunde o comoară nepreţuită care nu aparţine altcuiva decât nouă. Fiecare trebuie să-şi amintească că este unic; nici o fiinţă identică lui sau ei n-a trăit vreodată înainte ca ea să se nască, căci dacă s-ar fi născut cineva mai înainte identici cu noi, nu ar mai fi fost nevoie să existăm. Dumnezeu nu face niciodată de două ori acelaşi lucru, şi aceasta pentru că toate nu se fac decât o singură dată, încât fiecare fiinţă umană aparţine eternităţii. De la fiecare dintre noi Dumnezeu aşteaptă ceva nou şi diferit, ceva ce nu a aşteptat de la nici o altă persoană din câte au fost create şi nici nu va mai aştepta de la altcineva.

Fiecare are vocaţia de a aduce ceva la desăvârşire în această lume, de a face acel lucru desăvârşit în maniera proprie lui; cosmosul are nevoie de fiecare fiinţă umană în specificitatea sa. Hristos nu mă va întreba niciodată de ce nu ai fost Moise sau Serafim de Sarov. El mă va întreba: "Pentru ce nu ai fost tu Kallistos?"

Acest sens al unicităţii chipului divin în fiecare persoană este minunat transpus într-un text din Rusia kieveană, "Învăţătură pentru prinţul Vladimir Monomahul":

"Cine nu va cânta şi slăvi puterea Ta, minunile Tale şi frumuseţile acestei lumi? Cât de armonios este alcătuit cerul! Cum au fost create soarele şi luna şi stelele, întunericul şi lumina, pământul şi apele, o Doamne!… Şi noi contemplăm această minune: omul pe care Tu l-ai zidit din ţărână; şi cât de felurite sunt chipurile oamenilor. Dacă noi am putea să adunăm lumea întreagă la un loc, nu am găsi două feţe asemenea, ci fiecare are prin înţelepciunea lui Dumnezeu propriul chip."

Fiecare faţă (prosopon) sau persoană umană este distinctă şi diferită. Prin faptul că fiecare dintre noi este unic şi irepetabil, el sau ea sunt infinit de preţios. Fiinţele umane nu sunt unităţi interşanjabile, stereotipi care să poată fi programaţi automat pe calculator.

Persoana umană nu poate fi măsurată cantitativ. Fiecare, unic fiind, are o valoare absolută şi trebuie considerat ca un scop în sine, şi nu ca un mijloc care să-ţi permită să atingi un alt scop; trebuie văzut ca subiect, şi nu ca un obiect.

Homo viator

Filiaţie divină, libertate, unicitate, valoare infinită, toate acestea sunt incluse în faptul că suntem după chipul lui Dumnezeu. Acesta semnifică încă un lucru în plus, mişcarea, creşterea, progresul dinamic, ceea ce Sfântul Grigorie de Nyssa numea epektasis.

În versiunea ebraică originală a cărţii Genezei, cei doi termeni, chip şi asemănare, erau probabili sinonimi. Dar Părinţii greci au văzut îndeobşte o diferenţă de sens aici. "Orice fiinţă cuvântătoare este după chipul lui Dumnezeu", spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, "dar numai cei buni şi drepţi ajung la asemănarea cu El."

Chipul, în această interpretare, face referire la darurile originare, voinţă liberă, conştiinţă, raţiune, care sunt oferite tuturor fiinţelor umane şi pe care nu le pierde nimeni niciodată total. Asemănarea, din contră, exprimă ţinta finală care trebuie atinsă prin folosirea corectă a libertăţii, a raţiunii…

Chipul reprezintă punctul de plecare, asemănarea, punctul de sosire, terminus. Cei păcătoşi, pentru că nu încetează să fie fiinţe umane, continuă să poarte în ei pecetea chipului lui Dumnezeu, dar numai sfinţii exprimă asemănarea cu El pentru că aceasta implică plenitudinea vieţii în Dumnezeu, îndumnezeirea.

Orice persoană este astfel un pelerin care urmează drumul de la chip la asemănare. Faptul de a fi om semnifică ideea de a fi călător, de a fi pelerin.

Persoana este esenţialmente dinamică. "Uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă…" (Filip. 3, 14), spune Sfântul Apostol Pavel, şi aşa "ne prefacem în acelaşi chip, din slavă în slavă (2 Cor. 3, 18)."

Fiecare frontieră implică un dincolo de ea, orice limită presupune transcenderea ei, fiecare sfârşit este un nou început. Să fii în mod real uman înseamnă să nu fii niciodată satisfăcut de tine, ci întotdeauna să speri la mai mult, înseamnă să fii permanent însetat, să fii însetat de infinit.

(Traducere şi adaptare de Augustin Păunoiu din "La Trinité, coeur de notre vie", Mgr. Kallistos Ware, în Contacts, revue orthodoxe de théologie et de spiritualité,tome 36, 1984)

luni, 4 iunie 2012

MAICA DOMNULUI: BLESTEMUL CEL NESOCOTIT ŞI CHEMAREA CELUI RĂU..AVIZ PENTRU CEI CE INJURA

MAICA DOMNULUI: BLESTEMUL CEL NESOCOTIT ŞI CHEMAREA CELUI RĂU..AVIZ PENTRU CEI CE INJURA URMEAZA LINKUL...

DOAMNE AJUTA ! DUMNEZEU SA ITI ASCULTE RUGACIUNILE...DRAGA VIZITATOR AL BLOGULUI MEU , SI SA TE BINECUVANTEZE...

CRESTINII SECOLULUI XXI: ISPITELE SI COMPORTARILE NOASTRE DIN BISERICA



CRESTINII SECOLULUI XXI: ISPITELE SI COMPORTARILE NOASTRE DIN BISERICA: Expresia “nu prea e dus la biserica” are, fara indoiala, o conotatie negativa. Dar a nu fi dus la biserica in fapt, este o realitatea ...URMEAZA LINCUL....

DESPRE RUGACIUNE

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...


Sfantul Apostol Pavel spunea contemporanilor sai ca, pe langa alte fapte bune pe care trebuie sa le savarseasca crestinul in viata sa pamanteasca, rugaciunea nu trebuie sa-i lipseasci si acest sfat ni-l da, zicand : Rugati-va neincetat !

Dupa cum stim, Dumnezeu este Duh si este prezenta. Eu sunt Cel ce sunt !, spune Dumnezeu proorocului Moise in fata Rugului aprins din Sinai. Nu este bucurie mai mare, decat comuniunea noastra cu Dumnezeu prin rugaciune.

Ce este rugaciunea ? Stim cu totii. In Filocalia ( Culegere din scrierile Sfintilor Parinti care arata cum se poate omul curati, lumina si desavarsi ), aflam ca rugaciunea inseamna vorbirea mintii noastre cu Dumnezeu. Dumnezeu este Duh, este Minnte, este Intelepciune. Deci, tot cu aceasta latura a vietii noastre comunicam cu Dumnezeu prin rugaciune.

Cand ne rugam lui Dumnezeu, cand dialogam cu El, cand Ii spunem pasurile noastre si Il rugam sa ne ajute in necazurile noastre, se cuvine sa lepadam din minte toata grija cea lumeasca, asa cum se canta in biserica imnul heruvimilor, in timpul iesirii cu Sfintele Daruri.

Sa cugetam numai la Dumnezeu. Sa nu ne rugam numai cu buzele, iar mintea. sa fie departe de cuvintele rugaciunii." Cum puteti pretinde lui Dumnezeu sa ia aminte la rugaciunile voastre - ne intreaba un sfant parinte, Sfantul Ciprian al Cartaginei -, daca voi insiva nu luati aminte la rugaciunile voastre ?" Nu stiti ce spuneti ! Adeseori mintea, in timpul rugaciunii, colinda netrebnic pe alte plaiuri ale vietii, iar rugaciunile sunt spuse numai cu buzele : cu ochiul urmarim textul, iar mintea colinda pe alte plaiuri, in pacat si in necuviinta !

Rugaciunea trebuie facuta cu evlavie, cu inima curata. Ea cere o anumita pregatire, frate, si supravegherea simturilor noastre. Proorocul Moise n-a putut sa se apropie de Rugul aprins din Sinai, decat dupa ce si-a lepadat incaltamintea picioarelor sale. Dezleaga incaltamintea picioarelor tale, striga din rug Dumnezeu, pentru ca locul pe care te afli este sfant !

Orice loc in care ne rugam este un loc sfant, unde Dumnezeu este de fata. De aceea trebuie si fim si noi gata. Receptorul vietii noastre launtrice sa fie deschis pentru aceasta convorbire a vietii noastre cu Dumnezeu. Sa ne straduim ca, inainte de a incepe rugaciunea, sa ne pregatim, sa izgonim din inima noastra orice gand patimas, caci inima noastra este templu al Duhului Sfant, ne spune marele Apostol Pavel; si trebuie sa-i acordam cinstea cuvenita ca astfel sa ascultam de Mantuitorul care ne indeamna, zicand : Iar tu, cand te rogi, intra in camara ta, inchide usa si roaga-te Tatalui tau Care este in ascuns - totdeauna este Dumnezeu de fata, insa este ascuns de ochii trupesti - si-ti va rasplati tie la aratare.

Camara este inima, simturile sunt poarta. De aceea trebuie bine zavorate, caci prin ele vine sminteala in timpul rugaciunilor noastre; prin aceasta usa, prin aceasta poarta a vietii noastre.

Rugaciunea trebuie facuta cu staruinta. Sa nu ne descurajam cand ni se intampla ca rugaciunea sa fie neascultata, ci sa staruim. Avem in Sfanta Evanghelie multe exemple de staruinta in rugaciune. Sa ne aducem aminte de acea femeie pagana, acea cananeianca din partea de nord a Tarii Sfinte, ce striga disperata in urma Mantuitorului sa-i vindece pe fiica ei care era indracita. Iisus Mantuitorul parca nu aude, dar pana la urma ii vindeca fiica, si inca de la distanta.

Sa ne aducem aminte de Bartimeu, fiul lui Timeu, acel orb din Ierihon. Lumea ii cerea sa taci, dar el, dimpotrivi, striga si mai tare. Si Iisus, Care il auzea, i-a tamaduit orbirea lui.

Ne putem intreba, cand ne implineste Dumnezeu mai repede rugaciunile noastre ? Si raspunsul este in mai multe chipuri : cand rugaciunea noastra este insotita de post, de milostenie si de viata fara prihana. Milostenia si postul sunt cele doua aripi ale rugaciunii.

Aceste trei etape bune, rugaciunea, postul si milostenia, se intrepatrund si se ajuta intre ele pentru folosul nostru. De asemenea, rugaciunile noastre sunt foarte repede ascultate cand luam in ajutor pe Maica Domnului si pe sfintii lui Dumnezeu, prietenii lui Dumnezeu, si cand aceste rugaciuni sunt facute de mai multi credinciosi impreuna.

Sfantul Apostol Petru a fost inchis de Irod in temnita cu picioarele in butuci, iar rugaciunile neincetate facute inaintea lui Dumnezeu de multi credinciosi pentru dansul, au fost atat de puternice, incat Dumnezeu a trimis un inger din cer si, in chip minunat, a eliberat pe Petru din temnita.

Asadar, adeseori Dumnezeu raspunde rugaciunilor noastre. Sunt insa si cazuri, destul de multe, cand El nu primeste rugaciunile noastre. Si pentru ce ? Pentru ca multi, asa cum am mai spus, se roaga numai cu buzele, iar mintea lor colinda pretutindeni, nefiind atenti la cuvintele rugaciunii. Mantuitorul nostru mustra o astfel de rugaciune, zicand : Poporul acesta so apropie de Mine numai cu gura; Ma cinsteste numai cu buzele, iar inima lor este departe de Mine. Si de asemenea, Dumnezeu nu asculta rugaciunile noastre atunci cand ne rugam rau sau cerem ceva pagubitor chiar pentru propria noastra viata fara sa ne dam seama.

Astfel, cineva pe care-l cunosc, fiind in inchisoare, cerea mereu sa fie scos la munci, tot in inchisoare; insa la munca afara, sub cerul liber. Pentru ca viata din inchisoare ii devenise foarte grea si insuportabila.

Cei in drept ii amanara mereu raspunsul la cererea lui, care s-a produs mai tarziu. S-a convins insa ca Dumnezeu nu i-a lasat sa-i accepte cererea pentru motivul urmator : multi din cei care plecasera la munca campului, la munca silnica, sub presiunile inchisorii, au murit acolo, in inchisoare, in baraca, la camp, sau in Delta. Iar cei mai multi, aproape toti, s-au intors bolnavi la celulele lor din inchisoare. Asa ca Dumezeu nu-i asculta cererea atunci cand I-o cerea el. Putea sa moara acolo. Neascultandu-i cererea, Dumnezeu i-a lungit viata.

Prin urmare, asa se intampla cand cerem si nu primim : Dumnezeu, Care stie precis tot cursul vietii noastre, de cand ne nastem si pana murim, stie ce ne trebuie si ce nu ne trebuie, ce-i de folos si ce este potrivnic noua. De aceea, Dumnezeu, stiind cu atotstiinta Lui, face asa cum este mai bine pentru viata noastra. Chiar daca suntem pacatosi, Dumnezeu tot ne iubeste si ne vrea binele. Sunt fel de fel de imprejurari cand Dumnezeu ne vrea binele neascultand rugaciunile noastre cand sunt pagubitoare pentru suflet.

Ce trebuie sa cerem lui Dumnezeu in rugaciunile noastre ? Pentru ce oamenii cer lucruri netrebnice ?

Sa-I cerem sanatate trupeasca si sufleteasca. Sa-I cerem luminarea mintii si intelepciune, pentru a nu gresi calea catre El. Sa-I cerem bunatate sufleteasca si smerenia inimii, caci spune Domnul : Invatati-va de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre. Sa-I cerem dreapta socoteala in tot ce facem, avand convingerea ca atunci cand vom muri, vom da seama inaintea judecatii lui Dumnezeu de felul cum ne-am trait viata pe pamant. Sa-I cerem ravna pentru citirea Sfintei Scripturi, intelegerea lor si implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Sa-I cerem harul Duhului Sfant si mantuirea sufletelor noastre.

Sa-I cerem lui Dumnezeu ceea ce este vrednic de El si cele pe care El ni le poate da; numai El ni la poate da. Sa-i cerem ajutor ca, in toata viata noastra, sa cautam mai intai Imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui si toate celelatte se vor adauga noua. Asta sa-I cerem lui Dumnezeu in rugaciunile noastre.

Ce se intimpla cu cel care nu se roaga ?

Sunt multi oameni care nu se roaga. Socotesc netrebnica aceasta practica a vietii crestinesti si omenesti.

Cel care nu se roaga este foarte usor poticnit si cade in ispita si in pacate, neavand nici o legatura cu Dumnezeu. Cel care nu se roaga, n-are nici o putere in lupta cu ispitele vietii. El este ca un ostas fara arma, ca o pasare fara aripi, ca o trestie care se clatina incotro bate vantul, numai catre Dumnezeu nu se pleaca sa-L intrebe si sa-I slujeasca. Este ca un peste pe uscat, ne spune Sfantul Ioan Gura de Aur.

Cineva intreaba : " Daca Mantuitorul Hristos a petrecut nopti intregi in rugaciune, noi ce trebuie sa facem ca sa ne putem mantui ?"

Sfantul Ambrozie al Mediolanului, zice : " Cel care nu se roaga zace in imparatia materiei, nu este scris in cartea vietii din ceruri si nu are loc in imparatia lui Dumnezeu ". La judecata lui Dumnezeu nu scapa nimeni. Li se va spune : " Nu te cunosc pe tine ! " si e vai de cel ce va primi acest raspuns.

Care sunt foloasele rugaciunii ?

Prin rugaciune se poate dobandi de la Dumnezeu orice ai cere, numai sa fie vrednice de Dumnezeu rugaciunile noastre. Trebuie, insa, ca rugaciunea sa fie facuta cu inima curata, cu staruinta si cu smerenie. Insusi Mantuitorul Hristos ne fagaduieste acest lucru, cand zice : Toate cate veti cere intru rugaciune, crezand, veti lua. Si iarasi : Cereti si se va da voua. Cine se roaga din toata inima, adancind cuvintele rugaciunii, pe langa implinirea cererii sale, va dobandi si o pace launtrica pe care nu i-o poate da lumea, acea pace fagaduita de Iisus Hristos Mantuitorul, cand a spus : Pacea Mea dau voua, nu precum da lumea va dau Eu (Ioan 4, 27). Si simtim atunci o siguranta, ca nu suntem singuri pe lume, numai cu oamenii, si cu noi este Dumnezeul parintilor nostri, care ne ocroteste si ne apara in viata noastra pamanteasca.

Se intampla uneori ca Dumnezeu nu implineste numaidecat si indata rugaciunile noastre. Cum am mai spus, Sfanta Monica, mama Fericitului Augustin, 18 ani s-a rugat lui Dumnezeu sa intoarca pe fiul sau, Augustin, la Dumnezeu. Staruinta ei in rugaciune I-a placut lui Dumnezeu. Si El i-a implinit-o cu adevarat, intorcand pe fiul ei la credinta dar nu oricum, ci inzestrat cu toate frumusetile harului care impodobeau sfanta lui viata.

Iar pentru ca nu stim daca toate rugaciunile noastre ne sunt de folos, totaeauna este bine sa incheiem rugaciunea noastra cu aceste cuvinte : " Doamne, Care stii toate, ajuta-ne ca rugaciunea pe care o fac inaintea Ta, sa se implineasca dupa voia Ta cea sfanta ! Doamne, faca-se Voia Ta in viata mea !"
 

duminică, 3 iunie 2012

Rusaliile

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...



Rusaliile 
E vremea Sfantului Duh. Vechiul Testament a fost era Tatalui, Noul Legamant consfinteste timpul Fiului. Azi, ne bucuram de revarsarea Sfantului Duh. Avem putere, avem curaj, avem credinta, trebuie doar inmultite. De Pogorarea Mangaietorului, ne nastem din nou. Cat de importanta este pentru tine modelarea duhovniceasca? Pacatul te predispune la isterie. Poti sa depasesti simptomele frustrarii printr-o gandire realista. Devenirea ta presupune atitudine si meditatie. Functionarea defectuoasa a gestionarii emotiilor genereaza tulburari afective. Care sunt consecintele dezordinii? Ti le asumi? Incepe reconstrcutia cognitiva prin selectarea gandurilor nerealiste. Cheama-ti strajerii! De sentimentul de gol, de pustiire te salveaza credinta. Mesia inviat ti se adreseaza cu blandete, tu Il recunosti cu bucurie si duci vestea Bucuriei celorlalti. Pentru cel smerit, nici o intristare nu are fundament. Invocarea Numelui te salveaza de grija lumii. Rugaciunea profunda iti concentreaza gandurile. Neiertarea te imbolnaveste. Esti sarac, dar poti imbogati pe multi. Intrebarea vitala nu este "Ce sa fac sa ma inavutesc?", ci "Ce sa fac sa ma mantuiesc?". "Tu nu vei muri niciodata", iata declaratia de dragoste facuta de catre divinitate! Vizitatorii din Cer nu sunt oaspeti in trecere! Nu exista razboi sfant, ci doar pace sfanta! Sfintenia inseamna sa-ti legi gesturile si actiunile de Dumnezeu. Nu lasa aurul sa vorbeasca, ca nu cumva sufletul sa taca. Hristos euharistic este Faramitura ce stopeaza faramitarea!

Duhul dumnezeiesc uneste inimile noastre. Sunt nevoit sa cheltuiesc o mare cantitate de energie pentru reparatia linistii din interiorul meu. Dar nu reusesc singur. Pe Domnul Il voi chema si ma va auzi in ziua necazului. Nu exclud sa imi schimb planurile, sa renunt la tot ceea ce este nenecesar. Cel mai important este sa imi pastrez calmul si increderea in Dumnezeu. Am apelat, din nou, la ajutorul Parintelui Gheorghe Santa. Si a functionat. Nu a dat gres niciodata smerenia dansului. Prezenta sa harismatica ma retranspune in adevarata Lume, cea pe care o caut. Azi a fost mai ferm: "Treci de la starea de figurant la cea de transfigurat! Nu cauta raspunsuri sofisticate, ci primeste Evanghelia ca atare. Numai asa poti ajunge la o traire reala a lui Hristos!" Uita-te la sfantul Grigorie de Nazianz, care s-a retras in rugaciune, pentru a trai alaturi de Hristos! Ai grija, ca preot, ori zidesti, ori darami Biserica! Nu te lasa momit de dezbinari, ci lupta pentru unitate! Si nu uita: tulburarea este lucrarea celui rau, care jubileaza in campania electorala". Aceeasi zi, a doua binecuvantare, cronologic socotind, vine din abundenta harului din partea parintelui mitropolit Andrei: "Din punct de vedere duhovnicesc, competitia este binevenita, daca este facuta in Duhul lui Hristos. Chiar Pavel apostolul ne da un imbold pentru a fi performanti. Pentru lucrurile spirituale, competitorii se stimuleaza reciproc, nu se incurca. E buna competitia cinstita, pentru ca egalitarismul comunist nu duce nicaieri, ci paralizeaza lucrarea sufleteasca".

Mirele Hristos ne poarta mereu in bratele Sale! Ce sa facem sa ne mantuim? Ne preocupa raspunsul practic la aceasta interogatie a temnicerului din Filipi, nu chestiunea amagitoare "Ce sa facem sa ne inavutim?"Harul - ganduri: Harul ne umple de ginduri dumnezeiesti. Rau - obraznicie: constienta, cu asumarea consecintelor. Facem o pauza in rutina cotidiana: Dumnezeu nu poate fi cunoscut in graba. Nu incurajam un agapis pe repede inainte.Solutia: imitarea lui Hristos. Si rabdare: "Pe toate sa le faceti fara murmur" (Filipeni 2, 14). Atentie: Pe cine inghite leul? De la Sambata cereasca, parintele Teofil ne zambeste: "Sa nu fiti figuranti prin viata!" Iata cateva "ganduri care duc la cer" ale avvei bucuriei: "Omul trebuie sa fie transformat, nu doar botezat. Pentru ca, daca auzim din Scriptura cuvintele ca omul trebuie sa se nasca din nou si ca cel ce se naste de sus nu mai pacatuieste, trebuie sa-l verificam in viata noastra. Trebuie sa vedem: facem sau nu facem pacate? Sunt si pacate pe care noi le socotim minore. Nu-i corect. Daca esti omul lui Dumnezeu, trebuie sa se vada prezenta lui Dumnezeu in toate ale tale. Nu trebuie sa cauti nici macar situatiile in care sa ai ocazia de a pacatui. Noi stim cand este bine si cand este rau. Dorinta de a iesi din sfera pacatului si a raului trebuie sa fie o dorinta si o stradanie permanenta. Indreptarea aceasta este lucrul esential in viata crestina. Altfel esti un figurant. Un figurant la rugaciune, un figurant la manastire, un figurant in familie, un figurant care vrea sa se arate credincios si care face fapte de necredincios, pentru ca nu s-a nascut din Dumnezeu. Preamarirea lui Dumnezeu este o chestiune esentiala, care arata prezenta Duhului, transformarea omului din rau in bun, arata nasterea de sus. Aceasta nastere este dovedita de faptul ca omul nu mai face rau. Inchinarea trebuie sa fie in adevar, adica participarea omului trebuie sa fie totala. Mie imi place sa spun ca toate ale omului sunt la nivelul omului. Nu te poti inchina in Duh si in adevar daca nu traiesti in Duh si in Adevar. In inchinare trebuie sa se cuprinda toata fiinta omului. La asta trebuie sa nazuim cu totii."

Mare sarbatoare, mare bucurie si la noi sa fie. Glasul Mirelui are o mare putere de convingere. Noi nu facem o lucrare omeneasca in Biserica, ci suntem martorii (si martirii, daca e nevoie) minunilor. Noi invatam acum ce urmeaza sa facem in viata vesnica, cum spune father Serafim Rose. Unde lipseste curajul, nu poate supravietui nici o virtute (bine marcat, Sorin Lavric). Muncim in numele Domnului Hristos inviat. Ne bucuram in numele Lui. Toate le savarsim spre slava Lui. Nu ne bazam pe imaginatie, ci pe realitatea Revelatiei. Nu suntem hipnotizati, inselati sau priponiti, ci convinsi de Adevar. Scoatem in evidenta Ce vor pierde necredinciosii. Ne straduim sa fim primii care daruim. Readucem bucuria in sufletele tuturor. Renuntam la egoism. Ne bazam pe ajutorul divin. Alegem momentele potrivite. Stim Unde vrem sa ajungem si ce avem de facut; la treaba!

Marius Matei
 http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/pogorarea-sfantului-duh/rusaliile-136192.html


 LA NOI LA BISERICA ASTAZI A FOST SARBATOARE MARE, SLUJBA S-A TINUT AFARA IN GRADINA, LA ALTARUL DE VARA...UNDE E ASA O LINISTE SI VANTUL ADIE PRIN  COPACI SI DUMNEZEU E CU SIGURANTA PRINTRE NOI!
ASTAZI PREOTII NOSTRI LA SFARSITUL SLUJBEI AU SFINTIT GRANELE SI TOTUL A FOST DEOSEBIT DE FRUMOS. DUMNEZEU SA FIE CU NOI TOTI...
VA ATASEZ CATEVE POZE FACUTE CU TELEFONUL MOBIL..DOAMNE AJUTA!




 PREOTII NOSTRI SANT DEOSEBITI SANT BLANZI SI BUNI ASA CUM II STA BINE UNUI PREOT...DUMNEZEU SA LE DEA SANATATE...


 AU FOST IMPARTASITI CREDINCIOSII , DINTRE CARE MAI MULTI COPII...
 AU FOST FACUTE SLUJBE DEOSEBITE PENTRU SFINTIREA GRANELOR....



 IN BISERICA SI PE GARDUL BISERICII ERAU  FRUNZE DE TEI..SI... PE JOS FAN PROASPAT COSIT ,DIN CARE CREDINCIOSII AU FACUT CORONITE,
 LA SFARSITUL SLUJBEI CREDINCIOSII AU PRIMIT SFANTA ANAFURA SI SPICE DE GRAU , SA LE PUNA ACASA  LA ICOANE, PENTRU SANATATE SI SPORUL CASEI...

Eu pun coronitele la icoana si am o cruce unde le pun pana la anul..cand nu le arunc si le dau foc, pentru ca sant sfintite si e pacat sa ajunga in locuri necurate...


DOAMNE IARTA PACATELE MELE....SI ALE NEAMULUI MEU...

Lista mea de bloguri

Arhivă blog

DACA VREI SA ASCULTI...PORNESTE...

Ruga catre Dumnezeu

Previzualizaţi

Doamne, Da-le tuturor celor care mi-au vrut raul, atata fericire pe masura raului pe care ei mi l-au dorit.
Doamne, Da-la celor care nu ma plac, atata placere pe masura neplacerilor pe care ei mi le doresc.
Doamne, Da-le celor care m-au crezut prost, atata intelepciune functie de cata prostie au crezut ca am eu.
Doamne, Fie-ti mila de cei care nu mi-au aratat ce e mila.
Doamne, Da-le celor care mi-au refuzat dragostea, toata dragostea pe care eu nu am putut sa le-o ofer.
Doamne, Te mai rog ca tuturor celor pe care eu i-am intristat sa le dai numai lucruri vesele de care sa se bucure cat mai mult.
Doamne, tuturor celor care m-au lovit, mangaie-i si iarta-i, pentru ca eu i-am iertat demult, si nu lasa sa fie loviti de nimeni.
Doamne, celor care ma urasc, da-le numai iubire pentru ca ura ii duce la pierzanie.
Doamne, nu ma lasa sa urasc pe nimeni, indiferent de cat de mult ma displace celalalt.
Doamne, daca nu te superi, te mai rog ceva, desi stiu ca sunt doar un biet pacatos care de multe ori uita de Tine. Te mai rog ca toti cei cu care ma voi intalni in acest an sa aibe parte numai de noroc, fericire, iubire si sanatate si sa fie mereu plini de energie si iubiti de toti.