joi, 31 mai 2012

MOSII DE VARA...Rusaliile




Maura Anghel

La 50 de zile după Paşte, creştinii ortodocşi serbează Rusaliile, o sărbătoare populară care se suprapune şi cu un moment religios – Pogorîrea Sfîntului Duh.
Reprezentări mitice feminine, Rusaliile sînt femei fabuloase, fiicele lui Rusalim Împărat, şi spirite malefice. Ielele, aşa cum li se mai spune, sînt spirite rebele ale morţilor, care, după ce au părăsit mormintele în Joia Mare şi au petrecut Paştele cu cei vii, refuză să se mai întoarcă în lăcaşurile lor pămîntene şi încep să facă necazuri oamenilor. Spre deosebire de strigoii morţii, care apar şi fac necazuri oamenilor în anotimpul frigoros, Ielele se întîlnesc vara. Potrivit tradiţiei, Ielele sînt fecioare frumoase, îmbrăcate în alb, fecioare bătrîne, spirite sau duhuri rele şi locuiesc prin păduri neumblate şi neatinse de om, prin văzduh ori prin ostroave pustii. Rusaliile sînt mereu însoţite de lăutari, dansează mereu şi întind mese pe iarbă. Petrec şi dansează mirific, însă muritorii nu au voie să le vadă. Dacă sînt zărite de un muritor sau dacă, din greşeală, cineva calcă pe locul pe care au dansat (unde iarba rămîne arsă), acesta se îmbolnăveşte foarte grav de o boala numită, în limbaj popular, "luat de Rusalii". Iar de boala Ielelor se poate scăpa doar prin descîntec ori prin intrare în hora Căluşarilor. În unele zone se spune că Ielele ursesc copiii la naştere şi prezic moartea oamenilor. Ca să se ferească de duhurile rele, oamenii îşi împodobesc locuinţele cu leuştean, tei, usturoi, dar încearcă şi să îmbuneze spiritele morţilor cu ofrandele specifice, pe care le oferă în Sîmbăta Moşilor, ce precede sărbătoarea Rusaliilor.

În popor se spune că Moşii ar fi fost nouă uncheşi bătrîni, care, pe unde mergeau, numai bine şi minuni făceau. Se spune că în zilele premergătoare Moşilor de Vară, sau Moşilor Cireşelor, se deşteaptă toţi morţii şi se duc pe Valea cu Dor. Acolo găsesc tot ce li s‑a dat de pomană în cursului anului. Cine nu găseşte nimic ia ţărînă în poală şi se întoarce mîhnit. De ziua Moşilor de Vară, femeile împart oale cu apă, pentru ca şi cei morţi să aibă cu ce bea apă pe lumea cealaltă. În zilele de Moşi se lucrează orice, dar nu se toarce, căci se crede că astfel se întorc colacii de la morţi îndărăt. Nu se aruncă gunoiul afară din casă din credinţa că va ajunge la morţi, care aşteaptă această zi pentru a căpăta meride şi băutură. Nu se mătură, că se dă praf în ochii morţilor, care stau după uşă pînă a doua zi, cînd, după terminarea liturghiei de Rusalii, îşi iau zborul către cer.
La Moşii de Vară, femeile dau de pomană vase (din lemn sau de lut, odinioară) pline cu vin, apă, lapte, cu mîncare gătită, alături de care se pun pîine, flori şi lumînări aprinse. Vasele se împodobesc cu flori şi cireşe, aşa că Moşii de Vară mai sînt cunoscuţi şi ca Moşii Cireşelor. În vechime, cofele care se dădeau de pomană erau umplute cu apă de la fîntînă sau de izvor. Cînd cofele erau umplute cu apă, pe ghizdurile fîntînii ori lîngă izvor se lăsa cîte un ban, ca plată pentru apă şi pentru ca pomana să fie primită.
De Rusalii, tinerii taie crenguţe de tei, cu care împodobesc gospodăria. În popor există credinţa că Teiul de Rusalii este foarte util: cînd ploua vara cu piatră, se aruncă afară cîte o crenguţă de tei uscat, crezînd că astfel ploaia va înceta. Se mai spune că în noaptea de Rusalii înfloreşte feriga şi cine o are în casă îi va aduce noroc. Se mai spune în popor că femeile care îi vor cinsti în fiecare an pe Moşii de Vară nu vor îmbătrîni prea repede şi îşi vor păstra sufletul mereu tînăr.
BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...

 

miercuri, 30 mai 2012

CITATE

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...





Rugaciunea este o iarba de vindecare si de folos, dar, daca nu stim unde se cade s-o punem, nu vindeca boala noastra. (Sfantul Ioan Gura de Aur)

Rugaciunea este unitatea de masura a dragostei. (Sfantul Augustin)

Rugaciunea este, dupa fiinta ei, apropierea si unirea omului cu Dumnezeu; iar dupa lucrare, rugaciunea este puterea sustinatoare a lumii, impacarea cu Dumnezeu. (Sfantul Ioan Scararul)

Rugaciunea este o bucurie care inalta multumire. (Sfantul Isaac Sirul)

Rugaciunea este expresia unui suflet religios care recunoaste o putere supranaturala care-i asigura eliberarea din inlantuirea limitelor personale si cosmice. (Petru Tutea)

Rugaciunea constituie o inaltare a intelectului catre Dumnezeu; ea este o conversatie a intelectului cu Domnul. (Evagrie din Pont)

Rugaciunea este cuvantul omului catre Dumnezeu. (Parintele Teofil Paraian)

Rugaciunea este lucrarea credintei, aratarea celor nadajduite, iubirea realizata, miscarea ingereasca, puterea celor fara trupuri, descoperirea inimii, nadejdea mantuirii, semnul sfintirii, devenirea sfinteniei, cunoasterea lui Dumnezeu, unirea Duhului Sfant, bucuria lui Iisus, veselia sufletului, mila lui Dumnezeu, semnul impacarii, pecetea lui Hristos, steaua de dimineata a inimilor, descoperirea lui Dumnezeu, izvorul tacerii, pecetea lacasului ingeresc. (Sfantul Grigorie Sinaitul)

Rugaciunea este o stare de permanenta recunostinta. (Sfantul Ioan de Kronstadt)

Rugaciunea este prezenta lui Dumnezeu in toti si in toate. (Sfantul Grigorie Sinaitul)

Rugaciunea este inceputul cunostintei nemateriale si simple. (Evagrie din Pont)

luni, 28 mai 2012

Despre stăruința în rugăciune

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...

Mulţi ne întrebăm dacă să stăruim în rugăciune, căci atunci când ne rugăm şi nu primim răspuns în perioada imediat următoare, ne lăsăm păgubaşi. Într-adevăr, Dumnezeu ascultă rugăciunile, dar le împlineşte doar pe cele care ne sunt de folos. Atunci, să insistăm sau nu în rugăciune? Da, să insistăm, dar să adăugăm la sfârşitul rugăciunii: “Doamne, dă-mi acest lucru DACĂ ÎMI ESTE DE FOLOS”. Căci Domnul Iisus Hristos a spus în Grădina Ghetsimani: “Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.” (Sfânta Evanghelie după Luca, capitolul 22, versetul 42). Mântuitorul Hristos ne este deci Învăţător, din nou ne învaţă cum să ne rugăm şi cum să ne raportăm la situaţiile dificile. Tot El ne-a învăţat în Rugăciunea Domnească să cerem: “Facă-se voia Ta”. Deci, putem stărui în rugăciune când ne dorim ceva, dar să nu uităm că noi nu ştim ceea ce ne este de folos spre mântuire. Doar Dumnezeu ştie, şi El ne dă ceea ce ne trebuie şi CÂND SUNTEM PREGĂTIŢI, nu când dorim noi.

sâmbătă, 26 mai 2012

Despre spovedanie



BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...



PENTRU O TEOLOGIE GÂNDITĂ ŞI TRĂITĂ
Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi
cu dragoste, apropiaţi‑vă![1]
Ce îndemn călduros! Ce invitaţie
insistentă! Păcat însă că noi, creştinii,
următori ai lui Hristos şi oamenii aşa‑zişi
„de biserică” (în comparaţie cu majoritatea
secularizată a celor care doar se
numesc creştini), rămânem surzi acestei
invitaţii de a ne împărtăşi din „masa
Stăpânului”, din „darul nemuririi” şi din
„antidotul morţii”. La fiecare Liturghie,
Hristos, prin gura preotului, Se oferă
zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este
Trupul Meu…” şi: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu…” şi, văzând ce se întâmplă,
mă întreb care mai este rostul acestor cuvinte din moment ce la majoritatea Liturghiilor de peste an
nimeni nu „ia” şi nimeni nu „bea”?! Pentru ce mai săvârşim atunci Liturghia în fiecare duminică sau
chiar în fiecare zi?! Şi acum o ultimă întrebare: ceea ce facem este normal sau greşit? Dacă este
normal, atunci care este scopul principal al Sfintei Liturghii, iar dacă este greşit, care este soluţia şi
ce învaţă Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi în legătură cu aceasta?
În Evanghelia după Ioan, cap. VI, găsim cea mai profundă şi mai directă învăţătură biblică
referitoare la rostul împărtăşirii cu Hristos. Iată ce spune Mântuitorul: „Adevărat, adevărat zic vouă,
dacă nu veţi mânca Trupul Fiului Omului şi nu veţi bea Sângele Lui, nu veţi avea viaţă în
voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea
de apoi. Trupul Meu este adevărata mâncare şi Sângele Meu adevărata băutură. Cel ce mănâncă
Trupul Meu şi bea Sângele Meu rămâne întru mine şi Eu întru el” (Ioan 6:53‑56). Vedem deci
clar îndoitul scop al împărtăşirii, şi anume: intrarea în relaţie de comuniune cu Hristos, Mântuitorul
nostru, precum şi dobândirea „învierii spre viaţă”(Ioan 5:29), adică a vieţii veşnice.
Dacă ne referim şi la contextul în care au fost rostite aceste cuvinte, care „sunt duh şi sunt
viaţă”(Ioan 6:63), vedem că Mântuitorul Şi‑a început cuvântul prin amintirea hrănirii cu mană în
pustie a poporului evreu (Ioan 6:31‑32), iar aceasta, pentru a arăta atât trecerea de la Vechiul la
Noul Legământ (de la curăţirea prin sângele ţapilor la curăţirea prin sângele Noului Legământ), cât
şi imposibilitatea pentru om de a trăi chiar şi o singură zi fără mană – „pâinea care se pogoară din
cer” (Ioan 6:51)[2].
Nu intră în preocuparea studiului de faţă prezentarea învăţăturii Bisericii despre Sfânta Jertfă,
despre realitatea prezenţei hristice în Sfintele Taine şi nici măcar despre roadele („efectele”) Sfintei
Euharistii în viaţa omului. Despre această problemă s‑a scris mult, chiar dacă mai mult teoretic
(scolastic chiar). Pe noi ne preocupă latura practică, adică în ce măsură atitudinea noastră
concretă vizavi de împărtăşirea cu Sfintele Taine este conformă cu învăţătura Bisericii.
De la început trebuie să afirmăm că Sfinţii Părinţi nu au văzut împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui
Hristos doar ca pe o încununare a unui efort ascetic sau ca pe o „răsplată” pentru cel ce merge bine
pe calea ce duce spre mântuire, ci şi ca pe un „medicament” oferit celor slabi, căci nu cei sănătoşi
au nevoie de doctor, ci cei bolnavi (Matei 9:12). Altfel spus, în plan eclesiologic şi eshatologic,
împărtăşirea cu Sfintele Taine este într‑adevăr un scop, adică ceea ce încununează viaţa noastră în
Hristos şi ne uneşte „pe noi înşine şi unii pe alţii”[3], dar în plan personal, împărtăşirea este totuşi un
mijloc şi o „hrană de drum”, fără de care călătoria noastră în această lume este sortită eşecului.
Tocmai de aceea problema devine delicată, căci se uită adeseori că Împărtăşania se dă mai întâi
„spre iertarea păcatelor” (Matei 26:26‑28) şi abia apoi „spre viaţa de veci”[4]. Nimeni nu poate
dobândi viaţa de veci dacă mai întâi n‑a scăpat de păcat şi de patimile generate de el. Dar singura
posibilitate de realizare a acestui lucru este lupta împreună cu Hristos, pe Care‑L primim în noi prin
Sfintele Taine. Şi prin Taina Pocăinţei se dă iertarea păcatelor, dar Pocăinţa este privită ca un
„stadiu pregătitor”, o anticameră a „vederii luminii celei adevărate” şi a primirii „Duhului ceresc”.
Mai mult decât atât, în afara legăturii euharistice cu Hristos, nici pocăinţa nu are forţa cuvenită şi, ca
să argumentez acest lucru, voi da exemplul Sfintei Maria Egipteanca.
Ceea ce vedem uimitor în viaţa ei nu este neîmpărtăşirea de‑a lungul câtorva zeci de ani (chiar
dacă unii îşi găsesc în această scriere hagiografică un argument în sprijinul propriei ignoranţe), ci
faptul că înainte de a merge în pustie, când abia făcuse făgăduinţă de pocăinţă Maicii Domnului[5],
dar nu împlinise nici cea mai mică parte a canonului ce‑l „merita” pentru păcatul desfrânării, ea s‑a
împărtăşit cu Sfintele Taine în biserica Înaintemergătorului de lângă Iordan şi abia după aceea a
mers în pustie să se pocăiască.[6] Deci Sfânta Maria nu a neglijat în nici un fel lucrarea iertătoare şi
sfinţitoare a Sfintelor Taine. Mai mult decât atât, ea a fost convinsă că fără Hristos nu poate face
nimic (Ioan 15:5) şi de aceea nici nu şi‑a conceput pocăinţa fără lucrarea tainică a lui Hristos prin
Sfintele Taine. Vedem deci că aşa‑zisul „argument” în favoarea unei împărtăşiri mai rare nu este
valabil. Cazul Sfintei Maria Egipteanca este în mod clar unul special şi aproape unic, chiar dacă
mai există şi alţi sfinţi care s‑au împărtăşit rar.
Majoritatea Sfinţilor Părinţi însă, în baza tradiţiei apostolice şi a părinţilor din primele veacuri
(Ignatie Teoforul, Irineu de Lyon ş.a.), a practicat şi a recomandat „oamenilor obişnuiţi” (fără o
harismă specială) împărtăşirea deasă şi chiar foarte deasă – sau mai corect: sistematică,
considerând Împărtăşania ca fiind „singurul remediu” împotriva patimilor, dar nu fără o nevoinţă ascetică[
7]. De aceea considerăm necesară prezentarea învăţăturii Sfinţilor Părinţi ai Răsăritului
vizavi de această problemă, făcând abstracţie de orice interpretări inovatoare scolastice, atât de
mult prezente în teologia noastră. Vom argumenta prin texte liturgice şi patristice, nu prin sofisme şi
raţionamente omeneşti nefondate. Să vedem aşadar ce zice Biserica!
Sfinţii Părinţi, fără excepţii, au văzut drept prim scop al Liturghiei împărtăşirea clerului şi a
credincioşilor mireni cu Trupul şi Sângele Domnului.[8] Ca dovadă, atât textul Sfintei Liturghii, cât şi
Sfinţii Părinţi nu concepeau participarea la Liturghie fără împărtăşire. Această „regulă” este, de
fapt, de origine apostolică şi era ţinută cu stricteţe în timpul Sfinţilor Apostoli (Fapte 2, 46) şi încă
multe secole de‑a rândul după aceea. Au fost însă şi excepţii – tocmai de aceea Biserica s‑a văzut
obligată să reglementeze anumite principii canonice. Pentru a fi mai plauzibili, vom da textul
integral al canoanelor, la care vom anexa interpretările celor mai importanţi canonişti bizantini şi
moderni.
Canonul 8 Apostolic, de exemplu, prevede următoarele: Dacă vreun episcop sau preot sau
diacon sau orice alt cleric [ipodiaconi, psalţi sau citeţi hirotesiţi – n.n.], săvârşindu‑se Sfânta
Liturghie, nu s‑ar împărtăşi, să spună cauza. Şi dacă ar fi binecuvântată, să aibă iertare; iar de
n‑ar spune‑o, să se afurisească, ca unul ce s‑a făcut vinovat de sminteală şi a făcut să nască
bănuială împotriva celui care a adus Sfânta Jertfă ca şi când nu ar fi validă.[9] Theodor
Balsamon, canonist bizantin şi patriarh al Antiohiei (secolul al XII‑lea), vede în această dispoziţie
canonică obligativitatea nu doar a preotului slujitor de a se împărtăşi – căci aceasta e de la sine
înţeles –, ci a întregului cler asistent la Sfânta Liturghie,[10] cu excepţia celor opriţi canonic şi a
celor ce au un „motiv binecuvântat”.
În mod surprinzător însă această dispoziţie a Bisericii nu se limitează numai la treptele superioare
şi la cele inferioare ale clerului, ci se referă şi la mireni, aşa cum se poate vedea în Canonul imediat
următor – 9 Apostolic –, care spune: Toţi credincioşii care intră în biserică şi ascultă scripturile
(Apostolul şi Evanghelia – n.n.), dar nu rămân în continuare la slujbă şi la Sfânta Împărtăşanie,
aceia trebuie să se excomunice ca făcând neorânduială în Biserică.[11] Unii canonişti mai
moderni au văzut aici interdicţia de a ieşi din biserică înainte de sfârşitul slujbei. Canoniştii bizantini
însă (Balsamon, Aristen, Zonara ş.a.) au văzut în acest canon obligativitatea mirenilor de a se
împărtăşi la fiecare Liturghie; iar Cormiciaia Slavă (1787) aduce în sprijinul acestui canon alte
două (80 Trulan şi 2 Antiohia), interpretându‑le astfel: „Să se afurisească (excomunice) cel ce nu
rămâne în biserică până la rugăciunea finală şi cei ce nu se împărtăşesc”.[12]
Canonul 2 al Sinodului din Antiohia (341), de care deja am amintit, excomunică pe cei care „se
feresc de Sfânta Euharistie potrivit unei neorânduieli”[13], iar Canonul 80 Trulan (691‑692)
cateriseşte clericul şi excomunică mireanul care trei duminici la rând a lipsit de la biserică şi s‑a
lipsit de Sfintele Taine, fără a avea un motiv binecuvântat. Acelaşi lucru îl prevede şi Canonul 11
de la Sardica (343).
Deci Canoanele Bisericii Ortodoxe au văzut întotdeauna săvârşirea Sfintei Liturghii legată de actul
împărtăşirii întregii Sinaxe. Acelaşi lucru reiese şi din textul Sfintei Liturghii.
Începând cu primele momente ale Liturghiei credincioşilor, a celor care teoretic au voie să se
împărtăşească[14], preotul rosteşte (în taină) următoarele: …Dă celor ce se roagă împreună cu noi
[cu preoţii – n.n.] să‑Ţi slujească totdeauna cu frică şi cu dragoste şi întru nevinovăţie şi fără
osândă să se împărtăşească cu Sfintele Tale Taine…[15], iar în alt loc preotul spune astfel: Învredniceşte‑ne
să ne împărtăşim cu cuget curat, cu cereştile şi înfricoşătoarele Tale Taine ale
acestei sfinte şi duhovniceşti mese, spre lăsarea păcatelor…[16] Să remarcăm faptul că la Liturghia
care se săvârşeşte aproape în toate zilele de peste an preotul nu se roagă doar pentru
vrednicia sa de a se împărtăşi el singur, ci şi pentru a întregului popor – ceea ce te face să crezi că
poporul se şi împărtăşeşte; aceleaşi rugăciuni se folosesc şi în post şi în afara lor, când aproape
nimeni dintre mireni nu se apropie de Potir. Există însă şi anumite „texte liturgice clasice” care
arată caracterul comunitar al împărtăşirii cu Sfintele Taine:
Luaţi, mâncaţi,… Beţi dintru acesta toţi…, toate la plural;
Rugăciunea în taină a preotului …şi ne învredniceşte prin mâna Ta cea puternică, a ni se da nouă
[preoţilor – n.n.] Preacuratul Tău Trup şi Scumpul Tău Sânge şi prin noi la tot poporul[17];
Cu frică de Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste apropiaţi‑vă!;
Rugăciunea de mulţumire: Să se umple gurile noastre… că ne‑ai învrednicit pe noi [toţi] a ne
împărtăşi…;
Ectenia de mulţumire: Drepţi, primind dumnezeieştile, sfintele, preacuratele… lui Hristos Taine,
cu vrednicie să mulţumim Domnului ş.a.
Fără a face prea multe comentarii, uşor ne dăm seama că aceste rugăciuni – şi, prin ele, întreaga
Liturghie – nu au nici un rost atunci când, în cea mai mare parte a anului şi la majoritatea bisericilor,
nu se împărtăşeşte nimeni altcineva decât preotul (cel mai vrednic dintre toţi!?) sau în cel mai bun
caz 2‑3 copii. Unde mai punem că acel „potir al comuniunii” de care vorbesc Sfinţii Părinţi devine în
mod evident un „potir al egoismului”, un „drept rezervat numai preotului”. Mai mult decât atât, în cazul
în care se împărtăşeşte preotul singur, Liturghia nu mai este o „frângere a pâinii” (artoklasia), căci
„frângere” înseamnă împărţire în mai multe bucăţi (pentru mai mulţi). În acest caz, nici „junghierea”
de la Proscomidie (care dincolo de simbolul Jertfei este o etapă practică ce precede „frângerea”)
nu‑şi mai găseşte rostul!
Este clar deci că însăşi săvârşirea Liturghiei e legată de împărtăşirea credincioşilor. Chiar dacă se
oficiază zilnic sau numai în anumite zile din săptămână, Liturghia nu poate fi concepută fără
împărtăşire şi acest lucru e confirmat şi de Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilia III la Efeseni prin următoarele
cuvinte: Văd că se face multă neorânduială la Împărtăşire. În celelalte zile ale anului
nu vă împărtăşiţi chiar dacă adeseori sunteţi curaţi [adică nu aveţi păcate opritoare – n.n.], iar
când vin Paştile (şi alte sărbători), chiar dacă aţi făcut ceva rău, îndrăzniţi să vă împărtăşiţi?! Vai
de nepriceperea voastră şi de răul vostru obicei! În zadar se săvârşeşte Liturghia în fiecare zi
dacă nu vă împărtăşiţi[18]… Acestea le spun nu ca să vă împărtăşiţi oricum, la întâmplare, ci
ca să vă faceţi vrednici. Omule, nu eşti vrednic să te împărtăşeşti? Atunci nici pe celelalte
rugăciuni ale Liturghiei [credincioşilor – n.n.] nu eşti vrednic să le auzi…, deci, dacă (zici că) nu
eşti vrednic să te apropii de Sfintele Taine, pleacă împreună cu catehumeii, pentru că nu te
deosebeşti cu nimic de ei…[19]
Împărtăşirea la fiecare Liturghie este obligatorie, după Sfântul Chiril al Ierusalimului, şi pentru faptul
că noi înşine cerem acest lucru în rugăciunea „Tatăl nostru”. Interpretarea dată de acest Sfânt
Părinte la cererea „pâinea noastră cea spre fiinţă dă‑ne‑o nouă astăzi” (Matei 6:11) se referă
tocmai la implorarea milei lui Dumnezeu de a ne învrednici să ne împărtăşim în acea zi cu „pâinea
care se pogoară din cer” şi care este „spre fiinţă”, adică spre viaţă veşnică. Reiese însă că
degeaba o cerem, dacă doar peste câteva clipe cei mai mulţi refuză să o primească.[20]
În sprijinul acestei idei se pot aduce multe alte argumente patristice, dar, pentru a nu‑i face pe unii
să le numească „speculaţii filozofice”, vom trece la alt fel de argumente, inclusiv de ordin istoric.
În trecut, în primele patru‑cinci secole creştine, credincioşii fără impedimente se împărtăşeau la
fiecare Liturghie, dar această evlavie a început să scadă simţitor începând chiar din secolul al
IV‑lea şi tocmai de aceea Părinţii Bisericii au început să lupte împotriva acestei „inovaţii”, chemând
neîncetat poporul la Potirul Domnului. Sfântul Ioan Gură de Aur pune această scădere a râvnei pe
seama trândăviei şi ignoranţei omului contemporan lui, care nu mai dorea să ducă o viaţă în curăţie
şi înfrânare pentru a putea primi Sfintele Taine în fiecare zi. Sfântul Ioan critica în acelaşi timp
atitudinea unor oameni care legau primirea Împărtăşaniei doar de anumite perioade ale anului sau
de unele sărbători şi care de fapt aveau o viaţă plină de păcate, dar care aveau senzaţia că în felul
acesta îşi fac „datoria faţă de Biserică”. Ei, aceste lucruri sunt astăzi parcă mai valabile decât
atunci!
O analiză interesantă asupra aceleiaşi probleme o face Sfântul Chiril al Alexandriei, care vede în
această „fugă de împărtăşire” o iscusită lucrare a diavolului. Vrăjmaşul mântuirii noastre, spune
acest Sfânt Părinte, a luptat la început prin împăraţii păgâni, care omorau trupurile creştinilor. Acum,
creştinii fiind liberi fizic, diavolul lucrează la înrobirea lor duhovnicească, concretizată în
autoizolarea (benevolă) de Cel ce este „Izvorul vieţii”, şi care până la urmă este un suicid spiritual.
La început, când omul (Adam) încă nu era vrednic de mâncare, diavolul l‑a făcut să mănânce, iar
acum, când Hristos ne‑a făcut vrednici de mâncare, diavolul încearcă să ne îndepărteze, adică el
lucrează tot timpul în mod contrar. De aceea, pe bună dreptate, Sfântul Chiril spune că, îndepărtându‑ne
de Sfânta Împărtăşanie, ne facem vrăjmaşi ai lui Dumnezeu şi prieteni ai diavolului.[
21]
Sfântul Macarie Egipteanul merge şi mai departe, considerând uneori posedarea omului de către
puterile demonice tot ca efect al refuzului împărtăşirii dese, căci îi spune femeii pe care tocmai o
vindecase de această boală: Niciodată să nu neglijezi a merge la biserica lui Dumnezeu şi a te
împărtăşi cu Tainele lui Hristos Domnul! Aceasta [demonizarea] ţi s‑a întâmplat pentru că timp
de cinci săptămâni [35 de zile – n.n.] nu te‑ai apropiat de Preacuratele Taine.[22] Ideea poate fi
uşor observată şi în a II‑a Rugăciune înainte de Împărtăşire, în care Sfântul Ioan Gură de Aur îşi
arată teama că, dacă nu se va împărtăşi mai des, „va fi prins de lupul cel înţelegător”.[23]
Vedem deci câte rele ne provocăm noi înşine prin refuzul de a ne pregăti trupeşte şi sufleteşte
pentru a ne putea împărtăşi mai des. Totuşi împărtăşirea – fie rară, fie deasă – nu poate fi făcută
oricum, ci cu o anumită pregătire. De Sfintele Taine sunt vrednici numai cei cu viaţa curată, spune
Sfântul Ioan Gură de Aur, dar dacă cineva nu este aşa, chiar dacă o singură dată s‑ar apropia,
osândă îşi ia.[24]
III
Chiar dacă accentul dintotdeauna a căzut pe vrednicie, cum de fapt este şi normal, invocându‑se
de fiecare dată textul paulin de la I Corinteni 11:27‑30, Părinţii au vorbit şi de anumite perioade de
timp limită, legate de primirea Sfintelor Taine, şi acest lucru l‑am văzut în parte atunci când am
prezentat argumentele canonice legate de împărtăşire. Să vedem care este Tradiţia patristică a
Bisericii:
Sfântul Vasile cel Mare, de exemplu, într‑o scrisoare adresată Chesariei patriciana, relatează
următoarele: Împărtăşirea zilnică şi hotărârea de a primi zilnic Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos
e un lucru bun şi folositor, căci El Însuşi o spune limpede: „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea
Sângele Meu are viaţă veşnică” (Ioan 6:54)… Cu toate acestea, noi [cei din Capadocia – n.n.] ne
împărtăşim numai de patru ori pe săptămână: duminica, miercurea, vinerea şi sâmbăta, precum
şi în alte zile când se face pomenirea vreunui sfânt.[25]
În Apus, Sfântul Ambrozie al Milanului, dar mai ales Fericitul Augustin vorbesc de necesitatea
împărtăşirii zilnice – acceptându‑se doar în cazuri extreme şi împărtăşirea o singură dată pe
săptămână (duminica)[26] –, iar un alt Sfânt Părinte din Apus, străromânul Ioan Casian, face
monahilor şi credincioşilor în general următorul îndemn: „Nu trebuie să refuzăm duminica Sfânta
Împărtăşanie, fiindcă ne ştim păcătoşi, ci cu totul mai mult să ne grăbim dornici către ea pentru
vindecarea sufletului şi pentru curăţirea cea duhovnicească, cu acea umilire a minţii şi cu atâta
credinţă, încât, judecându‑ne nevrednici de primirea marelui har, să căutăm şi mai mult leacuri
pentru rănile noastre. Nu am fi de altfel vrednici să primim Împărtăşania nici măcar o dată pe an…,
dar cu mult este mai drept ca, de vreme ce în această umilinţă a inimii în care credem şi mărturisim
că niciodată nu putem să ne atingem pentru merit de acele Sfinte Taine, s‑o primim ca pe un leac
al tristeţilor noastre în fiecare duminică, decât ca, stăpâniţi de deşarta trufie şi stăruinţă a inimii,
să credem că numai o dată pe an suntem vrednici de a ne împărtăşi cu Sfintele Taine…”[27]
Trebuie să menţionăm însă că, începând cu secolele al V‑lea–al VI‑lea, Sfinţii Părinţi, atunci când
vorbesc de primirea Sfintelor Taine, fac unele diferenţe între monahi şi mireni, deşi acestea nu sunt
prea mari şi, dintr‑un anumit punct de vedere, nefondate. Cu toate acestea, haideţi să vedem
despre ce fel de diferenţe este vorba, ţinând seama că modul de viaţă al monahilor diferă totuşi de
cel al mirenilor. Încercând deci o sistematizare a mărturiilor patristice în legătură cu problema dată,
vom face şi noi aceeaşi diferenţă, fără a insista însă prea mult, întrucât, până la urmă, toţi avem
aceeaşi chemare (Efeseni 4:4) – cea a sfinţirii şi îndumnezeirii.
Referindu‑ne la monahi, vedem că şi pustnicii din Egipt, deşi duceau o viaţă anahoretică, se
împărtăşeau în fiecare duminică[28], monahii de la Lavra Pecerska – de 2‑3 ori pe săptămână, iar
cei din Sfântul Munte chiar şi în fiecare zi, mai ales cei neputincioşi şi bolnavi.[29] „Monahul, spune
Sfântul Apolo, trebuie să se cuminece (de e cu putinţă) în fiecare zi cu Tainele lui Hristos. Căci cel
ce se depărtează pe sine de aceasta, se depărtează de Dumnezeu. Iar cel ce‑o face aceasta
continuu, continuu se îmbracă cu trupul Domnului.“[30]
Această evlavie a fost vie secole de‑a rândul printre monahi şi se mai ţine pe alocuri, chiar dacă şi
în secolul al IX‑lea Sfântul Teodor Studitul atestă tendinţa suprimării ei. Aşa se explică faptul că
acest Sfânt Părinte (Teodor) îi mustra de multe ori pe monahii săi printr‑un fel de cuvântări
catehetice despre Sfânta Împărtăşanie, în care spune: „Sfânta Împărtăşanie este cel mai mare dar
dumnezeiesc, noi însă nu purtăm grijă să ne împărtăşim destul de des, şi mă mir, pentru ce să ne
cuminecăm numai duminica, iar în altă zi când se face Liturghia – nu. Căci se cuvine mai ales
monahilor care se află în sânul vieţii de obşte, în toate zilele să se împărtăşească. Însă o zic
despre cei curaţi şi cu sufletul şi cu trupul, dar cu nebăgare de seamă şi fără mare cercare şi
luare‑aminte să nu îndrăznească cineva… Vedeţi, fraţilor, că dacă cel ce este oprit de la masa de
obşte să mănânce şi‑i pare rău, cu cât oare mai mult se cade să se mâhnească, să plângă şi să se
tânguiască cel ce se opreşte pe sine însuşi de la masa dumnezeiască, fie pentru necurăţie, fie
pentru neînfrânare, ori pentru neascultare sau pentru oricare altă patimă. Căci nu se lipseşte de o
hrană proastă şi trecătoare, ci de pâinea vieţii şi de paharul mântuirii şi, mai adevărat să zic, de
Însuşi Hristos… Deci, de se va întâmpla să fim chiar la muncă şi ascultare afară şi vom auzi toaca
bisericii (cea de la începutul Liturghiei – n.n.), să lăsăm treaba şi să alergăm cu multă sârguinţă să
ne cuminecăm şi mult ajutor vom câştiga. Căci cu această grijă fiind de‑a pururea, ne vom feri de
orice păcat şi vom fi gata totdeauna de sfârşit, iar dacă nu avem grijă de a ne împărtăşi, cădem în
multe patimi ale păcatelor.”[31]
Sfântul Simeon Noul Teolog a reglementat pentru obştea sa de la „Sfântul Mamas” împărtăşirea
zilnică sau cel puţin de 2‑3 ori pe săptămână, accentuând faptul că alt „remediu” împotriva păcatului
nu există. Împărtăşania trebuie luată însă după o pregătire duhovnicească şi trupească şi, de
fiecare dată, cu binecuvântarea duhovnicului (care se subînţelege că trebuie să fie din aceeaşi
mănăstire).[32]
Cercetând însă izvoarele patristice, vedem că şi mirenii au aceleaşi „îndatoriri” de a se împărtăşi
foarte des, chiar dacă nu zilnic, ci numai în duminici şi sărbători. Diferenţa aceasta însă nu apare
decât pentru simplul motiv că la bisericile parohiale nu se slujeşte mai des. Au existat însă şi mireni
care în trecut se împărtăşeau în fiecare zi şi tocmai pentru ei şi datorită lor Biserica a instituit, în
secolul al VI‑lea, regula liturghisirii zilnice în mănăstiri şi chiar în parohii, şi tot atunci, şi din aceleaşi
motive, s‑a instituit un nou rit liturgic, numit mai târziu „Liturghia Darurilor mai înainte Sfinţite” –
Liturghie la care credincioşii mai evlavioşi se puteau împărtăşi în fiecare zi din Postul Mare, dar cu
Euharistie păstrată din duminica precedentă. Apariţia acestor practici liturgice „noi” nu poate fi
explicată decât dacă presupunem că oamenii voiau să se împărtăşească mai des. Totuşi, pentru a
nu se ajunge la atitudini extremiste, Sfinţii Părinţi au stabilit anumite reguli pentru împărtăşirea
mirenilor.
Cuviosul Iov Mărturisitorul, de exemplu, bazându‑se pe scrierile Sfântul Vasile cel Mare şi pe textul
Canoanelor 9 Apostolic şi 2 Antiohia (de care deja am amintit), spune că „fiecare creştin (dacă nu
e oprit de duhovnicul său – n.n.) trebuie să se împărtăşească în fiecare zi.”[33] Trebuie să
recunoaştem însă că acest „îndemn părintesc” nu a devenit niciodată regulă pentru mireni, încât
considerăm mult mai valabile sfaturile de mai târziu a doi mari Sfinţi Părinţi, şi anume: Sfântul
Grigorie Palama (1359) şi Sfântul Simeon al Thesalonicului (1430).
Primul dintre ei consideră împărtăşirea duminicală ca pe o datorie a fiecărui creştin,[34] iar Sfântul
Simeon, arătând folosul şi necesitatea împărtăşirii cu Hristos, atenţionează pe creştini de a nu
depăşi 40 de zile fără primirea Împărtăşaniei[35] (deşi am văzut că pentru Sfântul Macarie
Egipteanul termenul de 40 de zile este prea mare).
Menţionăm că în jurul acestui „termen” de 40 de zile, anumiţi „teologi”, aş spune puţin‑luminaţi, au
speculat foarte mult, ajungându‑se chiar la afirmaţia că „nu te poţi împărtăşi mai des de 40 de
zile”[36]. Afirmaţia nu are nici un suport teologic şi o calificăm ca fiind total eronată. Toată Tradiţia
Bisericii afirmă tocmai contrariul.
O ultimă reglementare de care am vrea să amintim este cea a unui Sinod de la Constantinopol ţinut
în august 1819. Acest Sinod a hotărât ca „atât monahii, cât şi mirenii, fiecare după puterea lor, să
se împărtăşească la fiecare Liturghie sau şi mai rar, dar nu după un număr fix de zile, ci aşa cum
recomandă fiecăruia duhovnicul”[37].
Am văzut deci cât de mult a însemnat pentru Părinţii Bisericii deasa împărtăşire. Şi incursiunea
noastră în istorie nu‑i nici pe departe exhaustivă. Tocmai de aceea am dori să mai amintim două
lucruri legate de modul în care Sfinţii Părinţi înţelegeau „datoria de a te împărtăşi”. Exemplele se
leagă de anumite situaţii din viaţa omului.
Sfântul Ioan Postitorul, de exemplu, în al 8‑lea Canon al său spune că cel ce s‑a întinat în somn cu
scurgere (seminală) o zi se scoate de la împărtăşanie, curăţindu‑se de întinăciune, şi va zice
Psalmul 50 şi va face 49 de metanii.[38] Vedem deci că acest termen de o zi constituie canon de
curăţire şi într‑un anumit sens o privaţiune; or, în zilele noastre să‑l opreşti pe cineva pentru o zi de
la Împărtăşanie este „absurd”, din moment ce el însuşi se lipseşte pe sine pentru câteva luni de zile,
fără a considera aceasta o problemă. Pentru Sfântul Ioan Postitorul însă o zi fără Hristos este o
mare pagubă, încât, chiar dacă numeşte scurgerea ca fiind „necurăţie”, nu îndrăzneşte să oprească
pe cineva pentru mai mult de o zi.
A doua problemă de care tocmai amintisem se prezintă pentru noi ca fiind de‑a dreptul şocantă şi
ea se leagă de Canonul 16 al Sfântului Timotei al Alexandriei. După ce Sfântul Timotei arată
obligativitatea ajunării înainte de împărtăşire, el spune: „Dacă însă cineva ajunând spre a se
împărtăşi, spălându‑şi gura sau făcând baie a înghiţit apă fără să vrea, se cuvine a se împărtăşi
căci satana, aflând prilej de a‑l opri (pe om) de la împărtăşire, mai des face aceasta”.[39] Fără a
mai comenta, menţionăm că acest canon nu a fost anulat de vreun sinod.
Vedem deci că aceşti Părinţi ai Bisericii de Răsărit au trăit intens experienţa mistică a unirii cu
Hristos şi de aceea nu doreau să se lipsească de ea în nici o împrejurare a vieţii, ţinând să se
împărtăşească, dacă e posibil, în fiecare zi, sfinţind astfel fiece clipă a existenţei lor pământeşti.
Alta era situaţia în Apus. Din relatările Fericitului Ieronim vedem că în Apus clerul avea tendinţa
(nemotivată în vreun fel) de a „limita accesul” mirenilor la Sfânta Scriptură şi la Sfintele Taine. De
fapt situaţia poate fi uşor înţeleasă, dacă amintim faptul că atât Scriptura, cât şi întregul cult erau
accesibile numai cunoscătorilor de limbă latină, care, bineînţeles, nu erau prea mulţi (şi aproape
deloc în spaţiul galic şi mai ales anglo‑saxon). Lucrurile se complică şi mai mult atunci când – după
1054 – Biserica din Apus instituie practica slujirii la mai multe Altare în aceeaşi biserică (întâlnită
astăzi şi în Biserica Ortodoxă Rusă, mai ales în marile catedrale) şi apoi, mai târziu, practica
liturghisirii de mai multe ori în aceeaşi zi, care este de‑a dreptul greşită. Odată cu introducerea
acestor inovaţii liturgice (cu serioase implicaţii dogmatice), scolastica a început să „inventeze” tot
felul de reguli şi condiţii pentru laici, ca aceştia să se poată împărtăşi.[40] Aceste „noi reguli” n‑au
fost însă valabile decât până la Reforma făcută de protestanţi, care, trecând la sistemul „Biserică
fără preoţi”, i‑a obligat pe romano‑catolici să‑şi reformuleze învăţătura latină conform căreia, până
atunci, Liturghia se putea oficia şi fără credincioşi, adică doar de preot. Dându‑şi seama de
greşelile făcute, latinii încep (prin secolele al XVII‑lea–al XVIII‑lea) să se inspire din izvoarele
patristice ale Răsăritului, mai ales din Scrierile Sfântului Nicodim Aghioritul, publicate în numeroase
ediţii la Veneţia şi citite cu mult interes.[41] Prin scrierile Părinţilor răsăriteni, apusenii au început să
înţeleagă scopul instituirii Jertfei nesângeroase şi – mai ales după Conciliul II Vatican (1962-1965)
– au început să se împărtăşească la fiecare Liturghie. Latura negativă a acestei „reînnoiri” în
Biserica Romano‑Catolică este că nu se mai impune ajunarea, inovaţie pe care noi, în condiţii
normale, nu o putem accepta. Menţionăm însă încă o dată că practica desei împărtăşiri este
aproape străină Bisericii Apusene din secolele al XII‑lea–al XVII‑lea, în care scolastica era pusă
deasupra Tradiţiei, iar din cauza iezuiţilor acest curent a pătruns şi în Teologia Răsăriteană.
Aşa se face că, începând cu secolele al XVII‑lea–al XVIII‑lea, în mod special teologia rusă (prin
latinizarea Academiilor de Teologie din Kiev şi Lwov) rămâne puternic influenţată de scolastică. În
scurt timp, acest curent va trece din centrele academice din vestul Rusiei la toate celelalte şi va
avea repercusiuni nu numai asupra teologiei ruseşti de mai târziu, ci asupra întregii teologii
ortodoxe de tradiţie bizantină.
După părerea mai multor teologi ortodocşi (Pavel Florenski, Hristou Andrutsos, Balanos, Ch.
Yannaras ş.a.[42]) începutul propriu‑zis al influenţelor scolastice în Teologia Răsăriteană îl constituie
Mărturisirile de Credinţă din secolul al XVII‑lea, şi mai cu seamă cea a lui Petru Movilă, mitropolitul
Kievului,[43] discutată şi aprobată în Conferinţa Teologică de la Iaşi (1642), numită şi „Sinod”[44].
La Iaşi, Mărturisirea a fost corectată de două mari erezii: existenţa purgatoriului şi omiterea
epiclezei. Dar şi după aceste revizuiri făcute de Meletie Syrigos, textul a rămas cu multe influenţe
latine, necorectate nici până astăzi.
Desigur, Mărturisirea lui Petru Movilă are şi laturile ei pozitive. În primul rând, este pentru prima
dată când în Răsărit se reuşeşte o sistematizare atât de practică a dogmelor (bazată pe întrebări şi
răspunsuri), metoda fiind împrumutată, fără îndoială, din Occident. Nu s‑a reuşit însă o debarasare
completă şi de conţinutul ideilor. Analizate superficial, ele par oarecum valabile, dar în profunzimea
lor conţin şi erori, de care nu este vinovat atât Petru Movilă sau „sinodalii” de la Iaşi, cât contextul
istoric şi cultural al vremii.
Revenind la problema noastră, vreau să spun că pentru prima dată (cel puţin oficial) în Teologia
Răsăriteană, pe lângă cele 10 porunci dumnezeieşti, apar şi nouă porunci bisericeşti, preluate de
atunci încoace de aproape toate Catehismele, inclusiv de cel al B.O.R. din 1952 şi din ediţiile
acestuia de după 1990. Fără să fac prea multe comentarii, vreau să citez „a patra poruncă
bisericească”, pentru că se leagă de problematica studiului de faţă. Deci „să ne spovedim şi să ne
împărtăşim în fiecare din cele patru posturi mari de peste an, sau, dacă nu putem (?!), cel puţin o
dată pe an, în postul Sfintelor Paşti”.[45] În primul rând mă grăbesc să spun că această „poruncă”
nu are nici un temei în întreaga Tradiţie a Bisericii, iar în al doilea rând (ironizând puţin lucrurile) îmi
exprim mirarea de ce magistrala Mărturisire aprobată de Sfântul Sinod al B.O.R. nu a „poruncit” ca
preotul, „dacă nu poate”, să facă Liturghie cel puţin o dată pe an, la Paşti.
Nu doresc să insist prea mult asupra acestui aspect, ci vreau să menţionez că, deşi unii
intercalează în această zisă poruncă ideea că „cine vrea poate totuşi să se împărtăşească şi mai
des”[46], ignoranţa care a cuprins mai ales Bisericile Ortodoxe Rusă şi Română este una fără
precedent şi cu grave repercusiuni asupra vieţii duhovniceşti a creştinilor (Cf. Ioan 6:53). Chiar
dacă Sfântul Simeon al Thesalonicului şi mai ales Nicolae Cabasila constată o scădere a evlaviei
faţă de Sfintele Taine încă în secolele al XIV‑lea–al XV‑lea, ceea ce a urmat începând cu secolul al
XVII‑lea este ceva care nu se poate tolera în nici un fel. Dacă protestanţii spun tot mai des „Înapoi la
(Sfinţii) Părinţi!”, nu ar trebui oare noi să facem în primul rând acest lucru?
Mânaţi de acest gând, dorim să precizăm adevărata învăţătură a Sfinţilor Părinţi referitor la
primirea Sfintei Împărtăşiri, dar în acelaşi timp să arătăm erorile unor practici mai noi promovate de
unii teologi şi duhovnici, zişi tradiţionalişti (rigorişti), care sunt adepţii unii împărtăşiri mai rare.[47]
Cei mai mulţi dintre ei spun că nu ne putem împărtăşi prea des pentru că suntem nevrednici.
Aceasta însă nu poate fi, în nici un caz, un motiv pentru care trebuie să ne ferim de Potir. Soluţia nu
este alta decât dobândirea vredniciei şi nu doar simpla constatare a nevredniciei. Că nici dacă
(omul) s‑ar considera pe sine vrednic, tot nu ar putea să se împărtăşească (din cauza mândriei?!).
Deci problema se complică şi mai mult dacă luăm în calcul maxima Sfântului Ioan Gură de Aur care
spune: cel ce nu este vrednic să se împărtăşească în fiecare zi nu este vrednic nici măcar o
dată pe an, pentru că vrednicia nu ţine de timpuri (perioade sau soroace). Deci nu putem spune
că nevrednicia apare şi dispare în anumite perioade ale anului (cum sunt posturile sau sărbătorile),
ci ea este o stare generală a unei persoane umane conştiente şi responsabile de păcatele sale. Nu
este om fără păcat, spune Scriptura (I Ioan 1:8‑10). Deci, din acest punct de vedere, toţi oamenii
sunt la fel, adică cu păcate; numai că unii se pocăiesc, iar alţii – nu. Unii, prin harul lui Dumnezeu pe
care‑l cer în rugăciune, îşi văd fiecare păcat şi se pocăiesc în permanenţă, iar alţii, stăpâniţi de
păcat şi de ignoranţă (spirituală), chiar dacă‑şi recunosc greşelile, se pregătesc pentru Împărtăşanie
doar formal, fără smerenie şi zdrobire de inimă şi apoi, fără nici o sfială, merg spre Sfântul
Potir.
Sfântul Apostol Pavel spune clar: Oricine (preot sau mirean – n.n.) va mânca pâinea aceasta sau
va bea din paharul Domnului cu nevrednicie va fi vinovat faţă de Trupul şi Sângele Domnului.
Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce
mănâncă şi bea cu nevrednicie osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului.
De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au şi murit (I Corinteni
11:27‑30). În baza acestor versete biblice de necontestat, Sfinţii Părinţi au arătat că cei care au
păcate grave, într‑adevăr, nu se pot împărtăşi cu Trupul lui Hristos, care, aşa cum spune Sfântul
Simeon Metafrast, „este foc care arde pe cei nevrednici”[48]. Aşa se explică faptul că Sfinţii Părinţi
opreau, pentru anumite păcate, mai mulţi ani de la Împărtăşanie. Sfântul Vasile cel Mare, de exemplu,
opreşte 7 ani pentru desfrânare, 15 – pentru preadesfrânare (adulter), 10 – pentru mamele care
îşi ucid pruncii (fac avort), 6 – pentru jurământ strâmb şi mărturie mincinoasă etc.[49]; iar îndeplinirea
acestui canon nu însemna absenţa pentru 6‑7 ani de la biserică, ci prezenţa în fiecare
duminică la Liturghie, dar nu până la sfârşit, ci numai până la momentul concedierii catehumenilor
(„Cei chemaţi ieşiţi…”), căci, în gândirea Sfinţilor Părinţi, cei cu păcate de moarte nu puteau nici
măcar să asculte rugăciunile Sfintei Jertfe, mai ales că participarea la întreaga Liturghie fără a te
împărtăşi nu este numai un nonsens, ci şi un păcat.[50] (Vezi şi Can. 9 Apostolic şi 2 Antiohia).
Cu toate acestea, accentul în Tradiţia Răsăriteană nu a căzut niciodată pe respingerea celor
nevrednici de la Împărtăşanie, ci pe efortul comun al duhovnicului şi penitentului ca cel în cauză să
se lepede de păcat şi să se învrednicească (cât mai repede posibil) de Sfintele Taine, căci o viaţă
fără Sfintele Taine este o viaţă fără Hristos. Înţelegând deci duhul, nu litera îndemnului Sfântului
Apostol Pavel (I Corinteni, cap. XI), Sfinţii Părinţi au văzut nuanţat problema vredniciei şi a
nevredniciei. De fapt, învăţătura lor se bazează tot pe un aşezământ de vechime apostolică, numit
Didahia. Autorul necunoscut al acelei scrieri atât de valoroase spune următoarele cuvinte: „Dacă
este cineva sfânt, să vină (la Sfântul Potir). Dacă nu este, să se pocăiască şi să vină”.[51] Din câte
vedem aici, accentul cade pe verbul „să vină”, pocăinţa fiind doar o etapă pentru „să vină”. Prin
aceasta nu se desfiinţează în vreun fel pocăinţa, ci doar se arată că, în cele din urmă, mântuirea nu
ţine doar de efortul nostru de a ne pocăi, ci este un dar al lui Dumnezeu, împărtăşit celor ce „vin” la
El. Iată ce spune Sfântul Nicodim Aghioritul în acest sens: „Este cu neputinţă să ajungă cineva la
desăvârşire fără deasa împărtăşire cu Sfintele Taine. Pentru că fără de aceasta, nici dragostea
nu o poate dobândi, fără dragoste nici ascultarea de stăpâneştile porunci, iar fără ascultare nici
desăvârşirea. De aceea, Sfinţii Părinţi nu cer desăvârşirea de la cei ce se împărtăşesc, ci
îndreptarea vieţii prin pocăinţă”; iar desăvârşirea se va da la plinirea vremii chiar de Cel cu Care
ne împărtăşim.[52]
Vedem deci că Sfinţii Părinţi folosesc expresii antinomice, care în mintea noastră apar ca un
paradox: „Eşti păcătos – nu te apropia! (Sau) Eşti păcătos – pocăieşte‑te şi te apropie ca să nu‑ţi
fie mai rău!” Deşi pare a fi un paradox, este şi singura soluţie. Dumnezeu îl refuză pe păcătosul
îngâmfat şi mândru, chiar dacă a făcut păcate mai mici, şi în acelaşi timp îl primeşte cu braţele
deschise pe cel mai mare păcătos dacă se pocăieşte sincer, cu multă smerenie şi dorinţă de
îndreptare. Demonii însă, spun dumnezeieştii Părinţi, lucrează contrariul: la început ne conving să
săvârşim păcatul, căci oricât de mare ar fi acesta – (chipurile), Dumnezeu tot îl va ierta. După ce
am făcut păcatul însă, ne insuflă un puternic gând de deznădejde că niciodată nu vom mai fi iertaţi
şi că orice efort sau gând de pocăinţă este zadarnic; iar dacă totuşi ne pocăim, ne amăgesc cu o
falsă evlavie, pentru a nu ne apropia de Sfântul Potir, căci demonii, spune Sfântul Ioan Gură de Aur,
se înspăimântă, tremură şi fug la vederea feţei unuia care se împărtăşeşte şi aceasta pentru
motivul că în acel ceas văd ieşind din gură foc dumnezeiesc.[53] Deci trebuie să discernem
gândurile, ca nu cumva, refuzând Împărtăşania pe motiv de nevrednicie, să facem de fapt voia diavolului.
Nu suntem niciodată îndreptăţiţi doar să spunem că suntem nevrednici, ci trebuie să ne
pocăim efectiv, adică să ne facem vrednici. Dacă ne retragem de la împărtăşire din cauza nevredniciei,
nu vom fi fericiţi pentru cinstirea sfinţeniei Tainei Euharistice, ci vom fi pedepsiţi pentru că nu
ne‑am făcut vrednici de a răspunde „invitaţiei la ospăţ”. Iată şi un exemplu din Sfântul Ioan Gură de
Aur – dascălul pocăinţei, aşa cum este numit de patrologi. Într‑o omilie ocazională el spune astfel:
„Să nu vă apropiaţi la această Sfântă Masă (euharistică – n.n.) cu întinăciune sau cu conştiinţa
încărcată… Nimeni fiind păcătos să nu se apropie. Dar n‑am zis bine – nimeni păcătos, căci şi pe
mine întâi mă opresc de la dumnezeiasca Masă, ci nimeni rămânând păcătos să nu se apropie…
Totuşi şi cel întinat şi pângărit să se apropie, dar lăsând afară toată necurăţia şi răutatea, şi aşa să
intre. Pe acela care avea haine întinate (Cf. Matei 22), tatăl mirelui l‑a izgonit din cămară nu pentru
că avea haine întinate, ci pentru că a îndrăznit să intre cu ele. Căci n‑a zis către el: «Pentru ce n‑ai
haină de nuntă?» Ci, «Prietene, cum ai intrat aici fără haină de nuntă?»”[54] Vedem deci că
Dumnezeu nu vrea altceva decât îndreptarea prin pocăinţă.
În Tradiţia Bisericii, pocăinţa înseamnă, în primul rând, lepădarea păcatului (respectiv), părere de
rău, lacrimi, nevoinţă, rugăciune insistentă etc. Apare însă întrebarea: dacă facem acestea, mai
este nevoie de Taina Pocăinţei (Spovedania)? Sau: pentru a ne împărtăşi este nevoie de fiecare
dată să ne spovedim? Părerile sunt şi vor fi împărţite – şi aceasta din cauza unor confuzii pe care
dorim să le clarificăm.
Nu ne‑am propus să prezentăm aici învăţătura ortodoxă despre Taina Spovedaniei. Este prea bine
cunoscută la nivel teoretic. Dorim să spunem însă altceva.
După părerea celor mai mulţi teologi, astăzi în Biserica noastră, mai ales printre monahi, se
confundă Taina Spovedaniei, la care se dă dezlegarea preotului‑duhovnic, cu ceea ce numeşte
tradiţia monastică „descoperirea gândurilor şi faptelor părintelui duhovnicesc – ava”. Tradiţia
identifică acest avă cu „naşul” luat la călugărie, care, cel puţin în trecut (mai ales în epoca
Patericului), nici măcar nu era hirotonit, ci era un simplu monah (în cazul maicilor – o monahie),
desigur îmbunătăţit duhovniceşte şi care, uneori, avea şi unele harisme. Cel care făcea o
mărturisire în faţa unui asemenea avă nu venea pentru a primi iertarea păcatelor, ci pentru a cere
sfaturi în legătură cu gândurile şi patimile care îl asaltau. Acest „al doilea fel de spovedanie” este
recomandat în special monahilor şi trebuie făcut zilnic sau cel puţin săptămânal, având un efect
strict terapeutic şi pedagogic. Iertarea păcatelor pe care toţi o caută nu se datorează în acest caz
unei dezlegări harice, ci rugăciunii părintelui (pentru fiu) şi rugăciunilor sale personale, căci acesta
şi este rolul rugăciunii şi al „pravilei”. Dacă am spune că iertarea păcatelor se dă numai prin Taina
Spovedaniei, atunci rugăciunile zilnice, în care înşiruim tot felul de păcate făcute peste zi[55] şi
pentru care cerem iertare, reiese că nu au nici un rost?! Consider acest mod de a privi lucrurile ca
fiind greşit şi străin de optimismul şi realismul ortodox. Nu se poate ca Dumnezeu să treacă cu
vederea pocăinţa noastră făcută în afara Tainei Pocăinţei (ca rit liturgic), căci în felul acesta nu se
justifică acest strigăt neîncetat al Bisericii şi al fiecărui om în parte: „Doamne miluieşte.” Tradiţia
Bisericii arată că şi acest fel de pocăinţă este perfect valabil pentru a ne împărtăşi, fără a exclude
Sfânta Taină a Spovedaniei, mai ales pentru cazurile grave. Unii exegeţi spun chiar că „cercetarea
de sine” pe care o cere Sfântul Pavel înainte de Împărtăşanie (I Corinteni 11, 28) s‑ar referi la efortul
duhovnicesc de a‑ţi vedea păcatele şi de a cere iertare pentru ele, dar nu la mărturisirea ca
Taină sacramentală, care în Sfânta Scriptură este numită chiar „mărturisire” şi nu „cercetare” sau
altfel (Fapte 19:18 şi Iacov 5:16).
Nu dorim să diminuăm în nici un fel Taina Spovedaniei instituită de Însuşi Mântuitorul Hristos (Ioan
20:22‑23), dar cert este că în trecut Spovedania nu era cerută înainte de fiecare împărtăşire, ci
numai în cazul unor păcate grave, numite „de moarte (duhovnicească – n.n.)” şi care erau
considerate de Sfinţii Părinţi ca fiind despărţitoare de Biserică. Pentru aceste păcate se dădea
obligatoriu un „canon”/epitimie, după îndeplinirea căruia penitentul era primit să asculte Sfânta
Liturghie până la capăt şi, desigur, să se împărtăşească.[56] Pentru a fi mai convingător, voi aduce
următoarele argumente:
1. Practic, niciodată preoţii, oricărei perioade istorice ar fi aparţinut ei, nu ar fi putut să
spovedească toată comunitatea care, aşa cum se ştie, se împărtăşea la fiecare Liturghie. Gândiţi‑vă
cum ar fi putut un preot să spovedească un sat întreg, cât de mic ar fi, zilnic sau chiar şi o
dată pe săptămână.
2. Într‑o rugăciune de la Spovedanie (a III‑a), preotul se roagă ca Hristos „să‑l împace şi să‑l
unească (pe cel venit la mărturisire) cu Sfânta Sa Biserică”; iar rupţi de Biserică sunt consideraţi
doar cei ce au făcut păcate de moarte, păcate strigătoare la cer şi păcate împotriva Duhului Sfânt.
Deosebirea între cei cu păcate mici şi cei cu păcate mari o face şi Sfântul Ioan Evanghelistul în I‑a
sa Epistolă (cap. 5:16‑17) şi deci are suport biblic.
3. Toate Canoanele date de Sfinţii Părinţi referitor la cantitatea şi calitatea actului de penitenţă
(epitimia) se referă doar la păcate mari. Nu există, de exemplu, vreun canon care să prevadă
epitimie pentru somnul peste măsură şi nici pentru mândrie, care este cea mai mare patimă. Şi
mai interesant e că în lista de păcate de care‑l poate întreba duhovnicul pe penitent (din Molitfelnic)
lipsesc o mulţime de „păcate uşoare” – lucru care arată că păcatele mici nu s‑au spus vreodată la
Spovedanie[57], căci ele ţin de un război ascetic personal, pentru care credinciosul primea doar
sfaturi de la preot sau de la un creştin mai îmbunătăţit, monah de regulă. Astăzi ce se întâmplă? Noi
spovedim aceste păcate (mai mici), preotul duhovnic nu dă şi nici nu are vreun temei pentru a da
canon pentru aceste păcate; apoi nici noi nu facem nimic pentru a ni se ierta, întrucât credem (cum
de fapt este şi normal) în dezlegarea dată la Spovedanie, şi reiese că degeaba mai cerem iertare
în fiecare dimineaţă şi seară pentru păcatul mândriei, căci până la urmă, tot printr‑un „act formal”,
s‑a dat iertarea. L‑am numit act formal întrucât, în cazul acestor păcate, nu se dă altceva afară de
dezlegare şi deci penitentul nu este angajat în nici un fel.
4. Neobligativitatea Spovedaniei înainte de fiecare împărtăşire s‑a menţinut şi astăzi în cazul
clericilor. Deşi Sfântul Ioan Gură de Aur spune că preoţii au nevoie de aceeaşi pregătire pentru
împărtăşire ca şi mirenii, căci în această privinţă nu este nici o deosebire între ei,[58] preoţii
în zilele noastre se spovedesc foarte rar (mai ales cei de mir). Cu toate acestea, fără „a se uita în
oglindă”, pretind de la mireni să se spovedească înainte de fiecare împărtăşire. Deşi mulţi preoţi
recunosc că sunt unii mireni care duc o viaţă mai sfântă decât ei, aceştia nu se ruşinează să
impună spovedania acelora, chiar dacă sfinţiile lor se spovedesc o singură dată pe an, dar se împărtăşesc
cel puţin o dată pe săptămână. Nici nu ştiu de unde se inventează asemenea „reguli” şi
„canoane” – şi ce este mai grav – cu standard dublu.
Se plângea cineva că odată s‑a spovedit într‑o vineri şi s‑a împărtăşit duminica; nu a fost nici o
problemă. Peste o săptămână iar s‑a spovedit vineri, sâmbătă s‑a împărtăşit şi a vrut să se
împărtăşească şi duminică. Pe lângă faptul că preotul a încercat să îl amâne (fără să existe vreun
motiv canonic plauzibil), în cele din urmă i‑a spus persoanei respective că trebuie să se mai
spovedească o dată, că „aşa‑i regula”. Vai, ce hulă! Săracul preot nu ştie că Sfintele Taine care i
le‑a dat tot el în ziua aceea i s‑au dat tocmai „spre iertarea păcatelor”. Pentru sfinţia sa, ca cineva
să se împărtăşească cu vrednicie, trebuie să se mai spovedească o dată; altfel s‑ar înţelege că
este fără vrednicie. Nu ştim însă de ce, pentru sfinţia sa, există o „altă regulă”! „Toţi trebuie să ne
spovedim, spune Sfântul Simeon al Thesalonicului, şi mireni, şi călugări, şi preoţi, şi arhierei…”
atunci când simţim că ne apasă păcate grele.[59] Nu se precizează însă nici un termen sau
perioadă care să arate cât de des trebuie să se facă aceasta. Cert este însă că, dacă cineva se
spovedeşte o dată pe săptămână şi vrea să se împărtăşească în fiecare zi, nu greşeşte cu nimic şi
nici nu încalcă vreo rânduială a Sfinţilor Părinţi. Preoţii care nu sunt de acord cu aceasta ar trebui
să facă mai întâi ei astfel!
Pentru a demonstra că cele spuse de noi mai sus sunt adevărate, vom cita din cel mai autoritar
Sfânt Părinte care a scris despre Sfânta Liturghie – Sfântul Nicolae Cabasila. În Erminia sa el
spune astfel: Cât timp suntem uniţi şi păstrăm legătura cu Hristos, trăim viaţă sfântă, sorbind izvor
de sfinţenie prin Sfintele Taine; dar dacă ne despărţim de Biserică – Trupul tainic al Său –, în
zadar vom gusta din Sfintele Taine, căci seva de viaţă nu mai curge prin mădularele moarte şi
tăiate. Şi cine desparte mădularele de Trup? „Păcatele voastre stau ca un zid despărţitor între
Mine şi voi”, zice Domnul. Dar oare orice păcat ucide pe om? Nicidecum! Ci numai păcatul de
moarte. Tocmai de aceea se şi numeşte de moarte; căci există păcate care nu sunt spre moarte,
spune Sfântul Ioan (I Ioan 5,17). Prin urmare credincioşii care n‑au săvârşit păcate de moarte nu
sunt întru nimic opriţi să se împărtăşească cu Sfintele Taine şi să devină părtaşi la sfinţire, ca
unii ce sunt încă mădulare vii, pentru că păstrează unitatea cu Capul (Hristos).[60] Mai mult decât
atât, în tratatul său Despre viaţa în Hristos, Nicolae Cabasila face o afirmaţie şi mai directă
spunând: pe cât este de nedrept să te împărtăşeşti din Sfintele Daruri dacă ai săvârşit păcat
de moarte şi nu te‑ai spovedit, tot pe atât de mare greşeală ar fi să fugi de această
„Pâine”când n‑ai greşit de moarte![61]
Pentru a clarifica şi mai mult lucrurile, dorim să arătăm care sunt aceste păcate de moarte pentru
care Sfinţii Părinţi opresc de la Împărtăşanie. Povăţuirile de la sfârşitul Liturghierului opresc de la
Împărtăşanie pentru următoarele păcate: trufia, iubirea de argint, desfrânarea (sub orice formă:
malahie, adulter, sodomie, gomorie etc.), mânia şi răzbunarea, lăcomia, zavistia şi lenevirea
spre faptele cele bune.[62] La acestea se adaugă o altă categorie de păcate la fel de grave (sau
chiar mai grave unele dintre ele) şi care, de asemenea, opresc automat de la Împărtăşanie.
Acestea sunt: minciuna şi mărturia falsă, descântecul şi vrăjitoria (atât cel care face, cât şi cel
căruia i se face), furtul sau orice alt fel de nedreptate socială, bătaia şi omorul (inclusiv avortul),
răspândirea sau simpla aderenţă la o idee sectară (eretică) sau antieclesială, furtul de cele sfinte
şi nerespectarea rânduielilor bisericeşti (suprimarea samovolnică a posturilor, afară de motiv de
boală; comuniunea euharistică cu eterodocşii; încălcarea gravă a Canoanelor bisericeşti etc.),
hula împotriva lui Dumnezeu şi negarea existenţei Lui, fie prin ateism, fie prin sincretism
(creştinism + yoga, credinţa în reîncarnare, meditaţia transcendentală etc.)[63]. Toate aceste
păcate (şi altele înrudite cu ele) sunt grave sau deosebit de grave şi de aceea nici un duhovnic
nu le poate dezlega fără a da vreun canon (epitimie), cât de mic, dar şi în aceste cazuri se pot
admite şi excepţii. Iar creştinii care au făcut măcar unul dintre aceste păcate (indiferent de treapta
ierarhică) trebuie să meargă neapărat la duhovnic să se spovedească, să‑şi facă canonul şi abia
după aceea să îndrăznească să se apropie de Sfintele Taine.
VII
O altă problemă legată de deasa împărtăşire este cea a postului. Într‑adevăr, mulţi Sfinţi Părinţi
leagă împărtăşirea de post, pentru că prin acesta se intensifică starea de pocăinţă şi efortul ascetic
de dezrobire a patimilor, atât de necesare celui care vrea să se unească cu Hristos, deşi, chiar şi în
această ordine de idei, există suficiente argumente pentru a observa că valoarea şi mai ales
formele postului, în special pentru mireni, au fost uneori exagerate, datorită unor influenţe (chiar
dacă palide) ale gnosticismului şi neoplatonismului asupra asceticii creştine.[64] Nu putem însă
nega faptul că postul ajută la înălţarea mai uşoară a minţii şi la lucrarea mai cu spor a virtuţilor,
odată cu reducerea la minimum a preocupărilor faţă de trup. Cu toate acestea, postul nu este
perioada exclusivă în care noi lucrăm cele duhovniceşti, ci intervalul de timp în care noi doar
intensificăm lucrarea duhovnicească, subînţelegându‑se prin acesta că în restul timpului noi suntem
la fel de responsabili de mântuirea noastră.
Nu se poate însă nicidecum afirma că împărtăşirea este legată exclusiv de post. Dacă da, atunci
Sfinţii Părinţi ar fi recurs la una din două soluţii: ori ar fi rânduit şi ar fi ţinut post anul întreg – de fapt,
lucrul acesta l‑ar fi rânduit încă apostolii, întrucât se împărtăşeau în fiecare zi (Fapte 2:46) –, ori, o
soluţie mai „simplă”, ar fi făcut Liturghie numai de câteva ori pe an, mai ales că Postul Adormirii
Maicii Domnului şi cel al Sfinţilor Apostoli au fost generalizate abia la începutul celui de‑al II‑lea
mileniu creştin. Vedem deci o dată în plus absurditatea aşa‑zisei „reguli” care permite împărtăşirea
numai în post sau măcar după o săptămână de post. Nimeni nu poate fi oprit să postească şi două
săptămâni la rând (în afara celor patru posturi), dar nu se poate face din aceasta o regulă
obligatorie pentru toţi, inclusiv pentru bolnavi, mai ales că ea nu are nici un suport teologic sau
canonic.
Dacă, admiţând un calcul matematic, am aduna toate zilele de miercuri şi vineri (iar la monahi şi
ziua de luni) cu zilele posturilor propriu‑zise şi plus alte zile de post rânduite de Biserică, ele
depăşesc zilele în care se mănâncă de dulce, numai că Sfinţii Părinţi, printr‑o pedagogie înaltă şi
luminaţi de Duhul Sfânt, au aşezat astfel posturile, încât să nu fie prea ostenitoare pentru trup. Nu
ştiu dacă cineva îi poate cere, fie chiar şi celui mai bun creştin (mai ales familist), să postească mai
mult decât aceste posturi pentru a se împărtăşi. Iar dacă Biserica nu a aşezat, de exemplu, între 15
august şi 15 noiembrie (exact 3 luni) vreun post de durată, asta nu înseamnă că nimeni atunci nu se
poate împărtăşi.
Vedem însă că cei mai mulţi preoţi din zilele noastre cer creştinilor să postească o săptămână
înainte de a se împărtăşi sau cel puţin trei zile la rând care până la urmă se fac patru (joi, vineri şi
sâmbătă + miercuri, înainte de joi) sau chiar cinci (+ duminică, ziua în care te‑ai împărtăşit, după
unii). Deci creştinii care doresc să se împărtăşească în fiecare duminică n‑au decât să postească
tot anul (ironic vorbind)! Ce să mai zicem de Canonul 55 Trulan, care interzice postul în zi de sâmbătă
(cu excepţia celor din perioada posturilor şi chiar atunci fără a ajuna decât în Sâmbăta Mare).
Dacă preoţii noştri s‑ar spovedi şi ar posti aşa cum cer mirenilor, „ar fi raiul pe pământ”. Dar, de
fapt, ce se întâmplă? Preotul are voie (şi chiar îşi permite) să mănânce (inclusiv) carne sâmbătă
seara până la 23.55, iar mireanul nicidecum. Şi aceasta pentru că „preotul este obligat să
slujească de fiecare dată (de parcă nu s‑ar şi împărtăşi), iar mireanul o mai poate amâna cu împărtăşania,
că… nu‑i nici post şi nu‑i nici pe moarte!” Nici nu ştii: să râzi sau să plângi?!
Atât în legătură cu postul, cât şi cu spovedania nu dorim în nici un caz să ajungem la un relativism
sau la unele inovaţii cu duh protestant. Să nu fie! Trebuie însă ca acestea să fie văzute exact aşa
cum le‑au văzut Sfinţii Părinţi.
Pentru a nu se ajunge la tot felul de excese, pentru ca cineva să se poată împărtăşi (după Sfântul
Simeon Noul Teolog), este obligatoriu să aibă şi binecuvântarea duhovnicului[65], iar dacă, din
anumite pricini legate de timp sau distanţă, nu se poate obţine binecuvântarea, este important ca
respectivul măcar să nu fie oprit pentru vreo perioadă de la primirea Sfintelor Taine. Dacă nu vor fi
încălcate rânduielile stabilite de Biserică pentru primirea Împărtăşaniei (împăcarea cu toţi,
spovedania, pravila de rugăciune, postul etc.), nu se va ajunge la nici o extremă.
Ca o concluzie referitor la cele două probleme care apar atunci când se vorbeşte despre deasa
împărtăşire ( adică spovedanie şi post), putem spune că nu greşeşte cu nimic cel care vrea să se
împărtăşească o dată sau de două ori pe săptămână sau chiar zilnic, ba, dimpotrivă, mult bine
duhovnicesc îşi face. În acest caz, mirenii, dar mai ales monahii, dacă sunt sârguincioşi în
împlinirea cuvintelor Evangheliei şi nu au impedimente pentru a se împărtăşi, se pot spovedi şi
o dată la câteva săptămâni (clericii inclusiv) şi este suficient să postească doar miercuri şi
vineri (monahii şi lunea),[66] atunci când nu este un post din cele patru posturi de durată. Acest
sfat însă, aşa cum cred că s‑a înţeles deja, nu este valabil pentru toţi, căci majoritatea „ortodocşilor”
nu prea fac cele ale Ortodoxiei. Sfatul sau, mai bine zis, îndemnul este valabil doar pentru cei
care merg regulat la biserică, ţin toate posturile (inclusiv miercurile şi vinerile), au un
canon stabil de rugăciune, fac ascultare de un duhovnic, se feresc de păcat şi lucrează
virtuţile. Creştini din aceştia sunt relativ puţini, dar suficienţi pentru a putea împărtăşi în fiecare
duminică măcar câte 20‑30 de credincioşi (adulţi), iar la mănăstiri chiar întreaga obşte.
VIII
Deasa împărtăşire este respinsă de două categorii de „creştini” care până la urmă formează una
singură: categoria oamenilor care, neglijând învăţătura Sfinţilor Părinţi, se împărtăşesc rar sau
foarte rar şi nu au cunoscut (duhovniceşte) niciodată folosul împărtăşirii cu Hristos, ci o fac din nişte
obligaţii externe: mirenii în baza unui obicei moştenit, iar clericii din obligativitatea de a sluji. Este
logic ca pentru ei deasa împărtăşire să fie „un moft nemotivat şi riscant”. Aceştia, dacă şi‑ar da mai
bine seama de rostul lor pe pământ şi de imposibilitatea realizării idealului sfinţeniei fără Hristos, ar
dori cu siguranţă să se împărtăşească zilnic. Un asemenea om nu înţelege afirmaţia Sfântului Ioan
de Kronştadt: Eu mor dacă nu săvârşesc în fiecare zi Liturghie[67].
Să nu uităm deci, fraţilor, că Dumnezeu ne‑a chemat la sfinţenie (Levitic 19:2; I Tesaloniceni 4:1
ş.a.), iar aceasta nu se poate dobândi fără Hristos. Să lepădăm, aşadar, păcatul şi să venim la
Hristos, căci El Însuşi doreşte să locuiască în noi ca într‑un Templu al Duhului Sfânt.
Să facem din întreaga viaţă o pregătire pentru Împărtăşanie, căci acesta înseamnă a fi creştin –
a‑L purta pe Hristos! Nu se pot apropia însă cei care nu‑şi lasă păcatul şi care, deşi s‑au spovedit,
continuă să facă acel păcat. Nedorinţa de a părăsi păcatul se identifică cu nedorinţa de a te
mântui; şi cel care măcar nu regretă pentru păcatul săvârşit nu se poate împărtăşi nici pe patul de
moarte.
Dacă tot suntem la capitolul sfaturi practice, consider necesară lămurirea unei alte probleme legate
de însuşi actul împărtăşirii. Noi, mirenii, ne‑am obişnuit ca atunci când stăm cu lumânarea aprinsă
în faţa Altarului, preotul, cu Sfântul Potir în mână, să spună obişnuitele rugăciuni înainte de
împărtăşanie: Cred, Doamne, şi mărturisesc… De fapt nu este corect ca aceste rugăciuni să le
spună preotul, ci credincioşii, pentru că ei vor să se împărtăşească. Sfinţiţii slujitori au rostit deja
aceste rugăciuni în Sfântul Altar, când ei înşişi s‑au împărtăşit, de aceea repetarea acestor
rugăciuni în care mai cer o dată şi mă învredniceşte fără de osândă să mă împărtăşesc… (când
de fapt s‑au împărtăşit deja) este un nonsens. Practica pe care o avem noi astăzi se datorează
faptului că până nu demult o bună parte din credincioşi nu ştiau să citească, şi atunci preotul rostea
aceste rugăciuni, iar credincioşii le repetau cu voce tare. Obiceiul se păstrează şi astăzi în
Biserica rusă şi sârbă[68] exact aşa cum vi le‑am descris.
În zilele noastre însă, când toţi ştiu carte, este foarte simplu ca cel care vine să se împărtăşească
să citească singur rugăciunile sau să le spună pe de rost (mai ales că unii le ştiu deja), iar dacă nu,
credincioşii trebuie îndemnaţi şi obişnuiţi, cel puţin, să repete acele rugăciuni după preot, căci sunt
rugăciunile lor. Desigur, din comoditate e simplu să spună preotul rugăciunile (eventual cât mai
repede!), dar ce câştig au mirenii din aceasta?
La întrebarea dacă aceste rugăciuni mai trebuie spuse atunci când se împărtăşesc doar câţiva
copii, răspunsul este mai mult decât simplu: NU! În primul rând, ei nu au păcate pentru care trebuie
să‑şi ceară iertare, iar în al doilea – cum ar putea ei să rostească această rugăciune, din moment
ce nici nu ştiu să vorbească sau cum ar putea înţelege o rugăciune atât de profundă (atunci când o
rosteşte preotul), când ei nu înţeleg nici cele mai elementare lucruri?
O altă problemă întâlnită în legătură cu actul împărtăşirii este dacă mirenii pot sau nu să sărute
Potirul după împărtăşire. Unele Liturghiere, mai puţin cel românesc de acum, nici nu amintesc de
aşa ceva. Cele slavoneşti şi unele greceşti spun că mirenii trebuie, după ce s‑au şters pe buze
(sau au fost şterşi), să sărute Sfântul Potir şi să mulţumească pentru faptul că au fost vrednici să
bea din însăşi coasta Mântuitorului Hristos[69]. Deci, în cazul acesta, Potirul simbolizează coasta
de viaţă făcătoare a Stăpânului şi de aceea gestul nu trebuie neglijat, ci explicat şi practicat. El de
fapt se practică în cazul clericilor (care, evident, sunt mai prudenţi), dar nu trebuie ignorat nici în
cazul credincioşilor. Desigur, preotul poate interzice sărutarea Potirului oamenilor pe care nu‑i
cunoaşte, ca măsură de precauţie, dar aceasta nu trebuie să devină regulă.
Rog deci pe toţi, preoţi şi credincioşi, să ia aminte la aceste probleme, iar acolo unde e cazul,
credincioşii pot chiar cere preotului să zică ei rugăciunea şi să sărute Sfântul Potir. Nu vor greşi cu
nimic, după cum nu greşesc nici atunci când cer (insistent) Sfânta Împărtăşanie dacă preotul fără
motiv refuză să le‑o dea!
Tot în privinţa împărtăşirii credincioşilor cu Sfintele Taine mai sunt multe alte nuanţe demne de
amintit. De exemplu, mulţi îşi pun întrebarea dacă putem săruta icoanele după împărtăşanie, dacă
putem dormi în ziua aceea sau dacă putem face metanii (mari)? Este clar că imediat după ce
ne‑am împărtăşit nu trebuie să sărutăm nici icoanele şi nici mâna preotului şi nimic altceva, dar
după ce am luat anafură şi am băut aghiazmă sau vin nu mai există practic pericolul de a mai fi
ceva din Sfintele Taine pe buzele credincioşilor, deci le putem săruta (cu atenţie). Dacă ne ferim să
sărutăm icoanele, atunci trebuie să ne ferim şi să mâncăm cu lingura sau furculiţa, pe care le
băgăm în gură şi apoi le spălăm fără nici o grijă. Vedeţi deci câtă absurditate poate fi în abordarea
unor probleme? (Ce să mai zic că unii, de‑a dreptul prosteşte, interzic, în ziua în care cineva s‑a
împărtăşit, să mănânce peşte sau anumite fructe. Nici asta nu e corect!)
Există, de asemenea, temerea unora de a se odihni sau chiar de a dormi după ce s‑au împărtăşit,
fără a se explica de ce anume (sau aduc ca argument o vorbă băbească, chipurile, că în timpul
somnului vine dracul şi‑ţi fură împărtăşania. Cred că nici nu avem ce comenta!). Această „regulă”
nu are nici o motivaţie teologică sau practică. De multe ori este mai de folos ca cineva să se
odihnească după ce s‑a împărtăşit decât să judece pe cineva sau să facă alte păcate. Sunt multe
mănăstiri (mai ales în Sfântul Munte) unde se fac slujbele noaptea şi, după ce se împărtăşesc toţi,
merg şi se odihnesc puţin, apoi îşi încep activitatea zilnică.
Cel mai important lucru pe care trebuie să‑l facem după Împărtăşanie este să ne rugăm şi să
mulţumim că Dumnezeu ne‑a învrednicit de un asemenea mare dar; să ne ferim de păcate şi să
păstrăm cu smerenie sfinţenia pe care am primit‑o. Sfânta Scriptură ne spune: „Paharul mântuirii
voi lua şi numele Domnului voi chema”. Din acest verset putem deduce o învăţătură isihastă foarte
profundă. Scriptura ne îndeamnă ca, după ce am luat „paharul mântuirii”, adică Sfintele Taine, să
„chemăm numele Domnului”, adică să invocăm numele lui Iisus: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui
Dumnezeu, miluieşte‑mă pe mine, păcătosul!”
Să fim, aşadar, atenţi şi la aceste nuanţe ale cultului nostru ortodox şi să nu ne lăsăm purtaţi de
vântul nesimţirii duhovniceşti la care, din păcate, s‑a ajuns! Putem întâlni în zilele noastre tot felul
de falşi duhovnici şi falşi proroci (chiar din rândul preoţilor), care citesc rugăciuni, dezlegări,
prorocesc, amăgesc şi multe altele, dar fără să amintească măcar de Mărturisire şi Împărtăşanie.
Aceasta este o înşelare şi o falsă viaţă duhovnicească.
Să urmăm aşadar, iubiţi credincioşi, pe marii Sfinţi ai Bisericii: Ioan Gură de Aur, Teodor Studitul,
Simeon Noul Teolog, Nicolae Cabasila, Simeon al Thesalonicului, Nicodim Aghioritul, Paisie
Velicicovschi, Ioan de Kronştadt, Ioan Maximovici, Siluan Atonitul şi mulţi alţii (cunoscuţi şi necunoscuţi),
care se împărtăşeau zilnic şi aşa au şi ajuns sfinţi. Nu le‑au lipsit acestor oameni nici
faptele bune, nici virtuţile cele mai înalte, totuşi nădejdea mântuirii lor nu era în efortul propriu, ci în
Hristos, cu Care se împărtăşeau foarte des.
Ierom. Petru Pruteanu
Note bibliografice:
[1] Textul ce urmează reprezintă comunicatul nostru ţinut la o Conferinţă ASCOR din Iaşi, în anul
2002, şi nu a fost scris anume pentru această carte. Tocmai de aceea stilul şi rigoarea academică
diferă de restul lucrării. Am considerat însă oportună plasarea lui în această carte despre Liturghia
Ortodoxă.
[2] Foarte mulţi Sfinţi Părinţi, făcând comparaţie între pâinea obişnuită şi „pâinea care se pogoară
din cer”, au spus că după cum nu putem trăi fără alimentele simple, tot aşa nu putem trăi nici fără
Euharistie.
[3] Adică, în Euharistie, Hristos „adună laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăştiaţi” (Ioan 11:52) din
pricina păcatului, pentru ca prin Duhul Sfânt să constituim Biserica – care este Trupul Său. Deci nu
se poate vorbi de comuniune în Hristos decât prin împărtăşirea continuă cu Hristos, Cel care realizează
şi asigură această comuniune.
[4]Liturghier, Bucureşti, 1987, p. 168. În continuare vom cita această ediţie a Liturghierului şi nu pe
cea din carte, tocmai pentru a‑i încredinţa despre valabilitatea textelor şi pe cei care privesc cu
„suspiciune” ediţia noastră a Liturghiei Sfântului Ioan Gură de Aur.

[5] Maica Domnului a fost un fel de duhovnic direct al ei, căci nu se vorbeşte de vreun
duhovnic‑preot la care Sfânta Maria s‑ar fi spovedit. În toate acestea se vedea lucrarea specială
pe care a avut‑o Dumnezeu cu această sfântă femeie.
[6] Sf. Sofronie al Ierusalimului, Viaţa Preacuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca, în „Triod”,
Editura IBMBOR, Bucureşti, 1986, p. 652.
[7] Se ştie că viaţa ascetică a creştinilor nu a fost privită unilateral. În primele secole, ea avea alte
exigenţe şi, am putea spune, alte accente, dar începând cu Clement Alexandrinul, Origen şi
culminând cu părinţii pustiei Egiptului şi mai ales cu Evagrie Ponticul (majoritatea influenţaţi de
neoplatonism), „rigorile” vieţii ascetice au crescut atât de mult, încât ele au devenit imposibile chiar
şi pentru unii monahi, nu mai zicem de mireni. În prezent, mai ales în unele mănăstiri din Sfântul
Munte, dar şi în unele comunităţi parohiale izolate din diaspora ortodoxă, se încearcă o revenire la
sensurile primare ale ascezei.
[8] Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, cap. 12, Bucureşti, 1997, p. 94.
[9] Canoanele Bisericii Ortodoxe (CBO), ed. 1992, p. 12.
[10] Cf. Nicodim Milaş, Canoanele Bisericii Ortodoxe, partea I, Arad, 1930, pp. 203‑204.
[11] CBO., p. 13.
[12] Cf. Nicodim Milaş, op. cit., pp. 204 ‑206.
[13] CBO, p. 207.
[14] Creştinii botezaţi, dar cu păcate care opresc de la împărtăşanie, după Canoane, nu au voie să
stea la Liturghie, ci trebuie să iasă odată cu cei nebotezaţi (catehumeni) şi să stea la uşa bisericii
cerând mila lui Dumnezeu şi iertare de la toţi.
[15] „Rugăciunea a II‑a a credincioşilor din Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur”, în Liturghier, ed.
cit., pp. 135‑136.
[16] „Rugăciunea înainte de «Tatăl nostru»”, în Liturghier, p. 157.
[17] „Rugăciunea de la «Sfintele Sfinţilor»”, în Liturghier, p. 159.
[18] Prin această afirmaţie Sfântul Ioan Gură de Aur nu neglijează celelalte aspecte ale Jertfei
Euharistice, ci doar îl scoate în evidenţă pe cel principal – împărtăşirea.
[19] Sfântul Ioan hrisostom, Comentariu la Epistola către Efeseni, Omilia III, trad. rom. Theodosie
Athanasiu, Iaşi, 1902, pp. 31‑32.
[20] Cf. Arhim. Ilie Mastroianopulos, Potirul nemurii, cap. III, (lb. rusă), Moscova, 1997, p. 71.
[21] Ibidem, cap. IV, p. 99.
[22] Viaţa Sfântului Macarie Egipteanul, trad. Pr. Prof. Dr. C. Corniţescu, în PSB 16, Editura
IBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 27.
[23] Din învăţătura Sfântului Macarie desprindem ideea că împărtăşirea rară favorizează lucrarea
diavolului. Este deci explicabil numărul mare de demonizaţi din zilele noastre. Posedarea
demonică poate să nu aibă legătură directă cu împărtăşirea, dar în acelaşi timp poate fi rezultatul
unei împărtăşiri cu nevrednicie, cum a fost cazul lui Iuda, precum şi cauza unei împărtăşiri rare, cum
învaţă Sfinţii Părinţi.
[24] Sf. Ioan hrisostom, Comentariu la Epistola către Evrei, „Omilia IX”, trad. Theodosie Athanasiu,
Bucureşti, 1923, p. 152.
[25] Sfântul Vasile cel Mare, Epistola 93 către patriciana Chesaria, trad. rom. în PSB, vol. 12,
Editura IBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 269.
[26] Sfântul Ambrozie, De sacramentis,V, şi Fericitul Augustin, Epistola LIV, 2, apud Pr. Prof. Dr.
Petre Vintilescu, Liturghierul Explicat, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1999, pp. 340‑341.
[27] Sfântul Ioan Casian, Convorbiri duhovniceşti, 23, cap. XXI, trad. rom. în PSB, vol. 57, Editura
IBMBOR, Bucureşti, 1990, p. 722.
[28] Patericul (Egiptean), „Avva Carion”, Editura Episcopiei Ortodoxe din Alba‑Iulia, 1990, p. 124.
[29] Sf. Nicodim Aghioritul şi Neofit Kavsokalivitul, Despre dumnezeiasca împărtăşanie cu preacuratele
lui Hristos Taine, trad. rom., Editura Orthodoxos Kypseli, Thesalonic, 1992, p. 19. Noi am
citat după prima ediţie românească. Acum mai există o ediţie – 2001 –, care are însă titlul
modificat.
[30] Vita Abbatis Apollo, PG 73, 1161, apud Calist şi Ignatie Xanthopol, „Cele 100 de capete”, 92,
în Filocalia, vol. 8, Editura Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 199.
[31] Sf. Teodor Studitul, Cuvinte duhovniceşti, 61, Alba‑Iulia 1994, pp. 189‑190.
[32] Sf. Simeon Noul Teolog, Cateheza IV, trad. diac. I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 70. A
se vedea şi comentariul de la nota 21, p. 70. O împărtăşire deasă e recomandată şi de
Regulamentul monahal al B.O.R., accentuându‑se că este nevoie ca, pentru împărtăşirea
săptămânală, monahul să participe la toate Laudele şi cu dragoste să facă toate ascultările încredinţate.
Mai mult decât atât, Regulamentul prevede o pedeapsă canonică pentru monahii şi
fraţii care se împărtăşesc mai rar decât o dată pe lună.(Cf. Art. 71, b‑c., Editura Trinitas, 1998, p.
25.)
[33] Cf. Sf. Nicodim Aghioritul, op. cit., p. 41.
[34] Sf. Grigorie Palama, Dialog al legiuirii celei după Hristos, apud Petre Vintilescu, Liturghierul
Explicat, ed. cit., nota 1050, p. 341.
[35] Sf. Simeon al Thesalonicului, Tractat asupra tuturor dogmelor noastre ortodoxe…, trad. Toma
Theodorescu, Bucureşti, 1865, cap. 242.
[36] Chiar dacă afirmaţia a fost luată de bună şi de către unii dintre marii duhovnici, aceasta nu
înseamnă că ea este adevărată. În istoria monastică au existat cuvioşi care au postit săptămâni
întregi şi au stat în pustie zeci de ani, dar în anumite probleme de învăţătură au greşit. Acest lucru nu
arată neapărat că ei sunt eretici, ci în primul rând că sunt oameni şi că Dumnezeu, printr‑o
pedagogie neînţeleasă de noi, îngăduie oamenilor (ca persoane izolate) să mai greşească pentru
a nu se trufi. De aceea Ortodoxia este Sinodală.
[37] Cf. Anthony M. Coniaris, Introducere în credinţa şi în viaţa Bisericii Ortodoxe, trad. C.
Făgeţan, Editura Sophia, Bucureşti, 2001, p. 171 şi la P. Vintilescu, op. cit., p. 342.
[38] CBO, 1992, p. 437.
[39] Ibidem, pp. 401‑402. A se vedea şi Canonul 12.
[40] Bineînţeles, „nu putea un pom rău să dea roade bune”.
[41] Elia Citterio, Nicodim Aghioritul, Editura Deisis, Sibiu, 2001, pp. 102‑105.
[42] A se vedea despre aceasta studiul Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, „Discuţii mai noi asupra unor
probleme mai vechi în jurul Mărturisirilor de credinţă”, în Logos. Înalt Preasfinţitului Arhiepiscop
Bartolomeu al Clujului la împlinirea vârstei de 80 de ani, Editura Renaşterea, Cluj‑Napoca, 2001,
pp. 313-320. A se mai vedea: G. Racoveanu, în Predania, Editura Deisis, Sibiu, 2001, p. 131; şi
Paul Evdokimov, Hristos în gândirea rusă, Editura Symbol, trad. Pr. Ion Buga, p. 65.
[43] Unii teologi, zişi tradiţionalişti, dar mai ales Pavel Florenski, crede că Mărturisirea lui Petru
Movilă a fost copiată după cea catolică a lui Petru Canissius şi că este plină de greşeli. Cu toate
acestea, noi amintim faptul că ea a fost recunoscută de patriarhii ortodocşi de atunci, iar în 1996
Petru Movilă a fost trecut în rândul sfinţilor de către Biserica Ucraineană, aflată sub jurisdicţia
Moscovei.
[44] A se vedea studiul Părintelui Scarlat Porcescu, „Sinodul de la Iaşi – 1642”, în volumul Hristos în
Moldova, Editura Trinitas, Iaşi, 2001. Aici se argumentează că la Iaşi a fost o simplă Conferinţă
consultativă şi nu un „Sinod”.
[45] Credinţa Ortodoxă, partea III, cap. 38, Editura Trinitas, Iaşi, 1996, p. 336. Foarte interesant
este că, personal, Sfântul Petru Movilă agrea şi recomanda o împărtăşire cât mai deasă. El însuşi
se împărtăşea de 3‑4 ori pe săptămână. Acest lucru ne bucură, dar în acelaşi timp ne întrebăm de
ce Petru Movilă nu a abordat în acelaşi duh răsăritean patristic şi „porunca” a patra bisericească,
nereuşind să se abată prea mult de la sursa latină din care s‑a inspirat? (Cf. Petru Movilă,
Împăcarea Bisericii Ortodoxe, Editura Polirom, 2002, p. 28).
[46] În sursa mai sus menţionată chiar şi acest lucru lipseşte.
[47] Aceştia, numindu‑se „tradiţionalişti”, îi acuză pe cei care practică deasa împărtăşire de
încălcare a Tradiţiei. Nu cred că mai trebuie şi alte argumente pentru a arăta care este adevărata
Tradiţie.
[48] Cf. Rugăciunea a IV‑a de Mulţumire. Această rugăciune, ca şi celelate rugăciuni înainte şi
după împărtăşire, au început să fie percepute ca pravilă înainte şi după împărtăşire abia începând
cu secolul al XI‑lea, iar începând cu secolul al XIV‑lea, lor li s‑a adăugat şi actualul Canon înainte de
împărtăşire (cf. Диакон Михаил ЖЕЛТОВ (şi alţii), «Евхаристия», în ПЭ, том 17, p. 616).
[49] Aceste canoane au fost reduse considerabil de către Sfântul Ioan Postitorul (secolul al VI‑lea),
cu condiţia de a fi completate cu post, metanii şi mai ales milostenie.
[50] Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, „Mărturisirea păcatelor şi pocăinţa în trecutul Bisericii”, în „B.O.R.”,
3‑4/1955, pp. 231‑235.
[51] Cf. Anthony M. Coniaris, op. cit., p. 170.
[52] Sf. Nicodim Aghioritul şi Neofit Kavsocalivitul, op. cit., p. 80.
[53] Apud Ilie Miniat, Omilie la Duminica Floriilor, trad. rom., Editura Mitropoliei Ungro‑Vlahiei,
Bucureşti, 1945, p. 346.
[54] Din ospăţul Stăpânului, „Omilia II”, trad. Irineu Bistriţeanul, Editura Adonai, 1995, pp. 36, 43.
[55] A III‑a Rugăciune de seară şi Rugăciunea către Îngerul Păzitor de dimineaţă. Şi aceste
rugăciuni sunt numite de Sfântul Ignatie Briancianinov spovedanie, dar (evident) nu cu acelaşi efect
ca Taina Spovedaniei, în care iertarea este, fără îndoială, sigură şi definitivă.
[56] Pr. Prof. dr. Dumitru Stăniloae, „Mărturisirea păcatelor…”, în rev. cit., pp. 225‑231.
[57] Dacă însă răsfoieşti astăzi chiar şi cel mai „liberal” formular de spovedanie propus de unii
preoţi (nu zic de Biserică), te sperii uneori la ce „terorism duhovnicesc” ajung aceştia să‑i supună
pe credincioşi, deşi, de cele mai multe ori, ei înşişi nu se spovedesc după acele formulare, ci le
impun doar altora.
[58] Cf. Nicodim Aghioritul, op. cit., p. 66.
[59] Tractat asupra tuturor dogmelor credinţei…, cap. 249, Bucureşti, 1865, p. 166.
[60] Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, cap. 36, p. 86.
[61] Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, cap. VI, trad. rom., Editura IBMBOR, Bucureşti,
1997, p. 200.
[62] Liturghier, ed. cit., p. 419.
[63] Arhim. Ilie Mastroianopulos, op. cit., p. 106. Această „listă” este doar orientativă. Lucrurile
trebuie văzute nuanţat. Monahii, de exemplu, pot fi opriţi de la Împărtăşanie şi pentru păcate mult
mai mici, dar aceasta nu înseamnă că în cazul mirenilor pot fi făcute prea multe concesii.
[64] O astfel de influenţă a fost reclamată de multe ori de mai mulţi teologi de renume, printre care îi
amintim pe pr. Alexandr Schmemann şi mai ales pe Pr. John Meyendorff.
[65] Se referă la părintele duhovnicesc, ava, căci şi Simeon Evlaviosul, duhovnicul Sfântului Simeon
Noul Teolog, era nehirotonit. Deci, în cazul monahilor, şi numai în cazul lor, permisiunea de a se
împărtăşi o poate da şi ava. Aceasta însă nu exclude, ci implică în mod obligatoriu şi mărturisirea
ca taină la un anumit interval de timp. (Cf. Sf. Simeon Noul Teolog, „Epistola I”, în Scrieri, vol. III,
Editura Deisis, Sibiu, 2001.)
[66] Această practică se întâlneşte în multe mănăstiri şi schituri athonite şi este respectată cu o
deosebită stricteţe la Vatopedi (cf. Arhimandrit Efrem, Cuvânt din Sfântul Munte. Omilii, Editura
Reîntregirea, Alba Iulia, 2001, pp. 53‑55, 89‑91, 300).
[67] Despre viaţa mea în Hristos, trad. D. Dura, Sibiu, 1995, p. 5.
[68] СЛУЖЕБНИК, St. Petersburg, 1911, p. 179.
[69] Ibidem, p. 180.
 http://w w w .teologie.net/2010/01/05/cand-si-cum-sa-ne-impartasim/

vineri, 25 mai 2012

Pravila de rugaciune pentru toata lumea


BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...


Această rugăciune mi-a umplut sufletul de bucurie si nadejde! O recomand din toata inima celor care vor să-si pună sufletul pentru aproapele si să simtă o împlinire duhovnicească! Ea poate deveni o pravilă de rugăciune zilnică împlinind astfel porunca de a ne ruga unii pentru altii. Este o rugăciune atotcuprinzătoare prin care ni se amintesc toate necazurile prin care trece omenirea si că uneori si noi putem ajunge în acea postură. Pe de altă parte această rugăciune ne deschide orizontul si ne face să multumim clipă de clipă pentru Grija lui Dumnezeu. Doar asa putem învăta cum sa ne vindecăm, cum sa ne tratăm cum sa ne izbăvim sufletele!

În numele Tatălui si al Fiului si al Sfântului Duh. Amin.
Doamne Dumnezeule Cel în Treime, miluieste cu mila Ta cea fără de sfârsit pe bolnavi, pe văduve, pe orfani, pe săraci, pe cei întemnitati, pe cei flămânzi, pe cei însetati, pe cei goi, pe cei călători, pe cei străini, pe cei năpăstuiti, pe cei ocărâti, pe cei prigoniti din pricina Ta, pe cei rătăciti, pe cei căzuti, pe cei părăsiti, pe cei învăluiti în primejdii, pe cei ce Te caută si pe cei ce Te-au găsit, pe cei împietriti, pe cei nepriceputi, pe cei neputinciosi, pe cei uitati, pe cei robiti, pe cei lipsiti de răbdare, pe cei deznădăjduiti, pe cei ce plâng, pe cei osteniti, pe cei ce au luat jugul Tău asupra lor, pe cei pierduti, pe cei împovărati, pe cei zdrobiti cu inima, pe cei atacati sau stăpâniti de demoni, pe cei ce sunt pe patul de moarte si pe cei ce ce se însănătosesc,  pe cei aflati în îndoială, pe cei ce pun acum început bun vietii lor, pe cei ce se pocăiesc în ceasul acesta, pe cei ce nu pot împărtăsi dureri străine, pe cei ce iubesc si pe cei ce nu iubesc zidirea Ta, pe cei ce nu au îndrăzneală în rugăciune, pe cei ispititi, pe cei purtători de chinuri, pe cei zămlisiti în fărădelegi si născuti în păcate, pe cei obositi de mâhnire si întristare, pe cei din ceasul nedumeririlor, pe cei osânditi, pe cei goi de fapte bune, pe robii Tăi cei tăinuiti în mijlocul lumii, pe cei izgoniti, pe părintii fără de copii, pe cei ce duc lupta cea bună, pe cei învrăjbiti, pe cei dispretuiti, pe cei ce sunt pe calea înfrânării, pe cei cotropiti, pe cei asupriti în judecăti, pe cei ce sunt căzuti în datorii grele, pe cei ce vin la Tine în întâiul si în al unsprezecelea ceas, pe cei ce tocmai o veste rea au primit, pe cei prădati, pe cei ce iau cununi de martiri, pe cei neîntelepti, pe cei împovărati de griji si de păcate, pe cei ce-si poartă crucea, pe cei ce se căiesc acum în fata Ta, pe cei ce slăbesc în credintă, pe cei încercati, pe cei ce sunt la judecata Ta, pe cei ce muncesc, pe cei ce învată, pe cei supărati de farmece sau cuprinsi de năluciri, pe cei înviforati, pe cei descumpăniti, pe cei ce înfruntă vremuri de batjocorire a credintei, pe cei din primejdii, pe cei din nevoi, pe cei din războaie, pe cele ce nasc, pe cei ce cântă si Te preaînaltă întru toti vecii, pe cei ce sunt în ceasul rugăciunii si în zi de postire, pe cei săraci cu duhul, pe cei ce plâng, pe cei flămânzesc si însetează de dreptate, si pe cei ce pentru dreptate prigoniti, pe cei care nu-i iubeste nimeni, pe cei ce ne iubesc si pe cei ce ne urăsc pe noi, pe cei rătăciti de la dreapta credintă, pe cei ce nu Te-au cunoscut încă.

Asemenea Doamne, miluieste-i si pe cei care-i cercetează si-i miuluiesc pe acestia toti. Întăreste-i vindecă-i, ridică-i, ocroteste-i cu puterea Ta, luminează-i cu lumina Sfintei Treimi, binecuvântează-i si pomeneste-i întru Împărătia Ta, ca să se slăvească prin ei numele Tău cel Sfânt.

Miluieste-i, binecuvintează-i si-i pomeneste întru împărătia Ta si pe vrăjmasii nostri, si îmbunează inima lor, ca să nu răpim prin răutatea noastră prilejul mântuirii lor.

Doamne miluieste si ne binecuvântează pe noi, căci a Ta este împărătia si puterea si slava, a Tatălui si a Fiului si a Sfântului duh, acum si pururea si în vecii vecilor. Amin.
sursa:http://www.catehetica.ro

joi, 24 mai 2012

Diferenţa dintre ICOANĂ şi IDOL din perspectivă biblică

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...

Un mic studiu biblic despre diferenţa dintre ICOANĂ şi IDOL.
Sper să fie de folos ortodocşilor, dar şi neoprotestanţilor.
Aveţi aici materialul în format PDF.

SFIINTII PRIETENII MEI...: Părintele Cleopa despre farmece, vrăjitorie, astrologie şi magie

SFIINTII PRIETENII MEI...: Părintele Cleopa despre farmece, vrăjitorie, astrologie şi magie


BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...URMEAZA LINCUL...

DESPRE PARFUMURI..

BINECUVANTAREA DOMNULUI SA FIE PESTE NOI TOTI...

 Folosirea parfumurilor si grija trupului duc la savarsirea a patru mari lucruri rele, dupa cum ne spunea regretatul parinte Constantin Mihoc:

- diminuează timpul şi preocuparea pentru înfrumuseţarea şi împodobirea sufletului cu virtuţi;

- introduce în suflet mândria şi slava deşartă;

- introduce pericolul desfrânării şi adulterului, atât pentru cea (cel) care se împodobeşte, cât şi pentru cei care se află în preajma ei (lui);

- face să se cheltuiască bani şi bunuri materiale în detrimentul milosteniei.

Dar sa-l lasam mai bine pe Sfantul Ioan Gura de Aur, sa ne spuna cum stau lucrurile cu parfumurile, mai ales noua, parfumatilor de astazi cu toate mirosurile stricaciunii: ale desertaciunii si comoditatii, ale inchipuirii de sine si ale nepasarii dar si ale mirodeniilor de tot felul, cu care ne ascundem adevarata infatisare:

"Haide să mergem şi la altă poartă, la miros. Şi prin această poartă se introduce în suflet vătămare dacă nu este bine astupată, spre exemplu: parfumurile şi mirosurile plăcute. Nimic nu nimiceşte atâta vigoarea sufletului, nimic nu-l moleşeşte atâta cât mirosirea parfumurilor plăcute. Dar mi-ar obiecta cineva:

- Ce vrei să spui? Trebuie să-mi facă plăcere murdăria?

- Nu spun asta, dar să nu fie nici una, nici alta. Nici un copil să nu se parfumeze, îndată ce creierul a primit mirosul, a moleşit tot trupul. Prin parfum se aprind plăcerile şi se dă naştere păcatului. Prin urmare, astupă şi această poartă! Rostul mirosului este de a respira aerul, nu de a primi mirosurile plăcute. Poate că unii vor râde că ne ocupăm de lucruri mici când vorbim despre un astfel de mod de purtare. Nu este vorba de lucruri mici, ci de fiinţarea, de educaţia şi formarea întregii lumi, dacă se aplică aceste reguli spuse de mine." (Despre slava desarta si despre crestearea copiilor)

"Un proverb spune că niciun ostaş, când e pe câmpul de luptă, nu se încurcă cu grijile vieţii. Ostaş eşti şi tu, ostaş duhovnicesc! Iar un astfel de ostaş nu doarme în pat de fildeş, ci pe pământ. Nu se unge cu miruri, cu parfumuri! După ele aleargă desfrânatele, stricaţii, cei ce joacă pe scenă, cei ce nu se îngrijesc de sufletul lor. Tu nu trebuie să miroşi a parfum, ci a virtute! Nimic nu-i mai necurat decât un suflet care are un trup ce miroase a parfum. Parfumatul trupului şi al hainelor este semnul duhorii lăuntrice şi al necurăţiei. Când diavolul se năpusteşte ca să strice sufletul şi să-l moleşească, atunci întipăreşte şi în trup, cu ajutorul parfumurilor, murdăria stricăciunii lui. După cum cei care au necontenit guturai şi le curge nasul, îşi murdăresc şi hainele, şi mâinile, şi fata pentru că îşi şterg mereu nasul, tot astfel şi sufletul întinde asupra trupului răutatea stricăciunii lui. Ce lucru mare şi bun îţi poţi închipui despre un om care miroase a parfum, care se aseamănă cu o femeie, dar, mai bine spus, cu o desfrânată, cu unul care şi-a ales ocupaţia de dansator? Să-ţi miroasă sufletul a parfum duhovnicesc, ca să-ţi fii de folos şi ţie, şi celor din jurul tău!" (Omilii la saracul Lazar)

"Copacii aflaţi în locuri neînsorite şi ferite de vânturi poate că par falnici, sunt însă neputincioşi şi sensibili, nefiind în stare să reziste înfuriatelor furtuni. Dimpotrivă, copacii care sunt plantaţi în vârfuri de munte, cu toate că trăiesc în mijlocul vremurilor rele, a vijeliilor şi zăpezilor, devin mai tari ca fierul.

Aşa şi cu trupurile care încearcă diferite plăceri, care se desfată cu toate felurile de mâncare, care se îmbracă în haine fine, care sunt îngrijite încontinuu şi sunt îmbăiate şi parfumate, ele devin fragede, nepotrivite pentru nevoinţe duhovniceşti înalte.

La fel se întâmplă şi cu sufletele care trăiesc în comoditate, care nu încearcă necazuri şi suferinţe, care se mulţumesc cu desfătările pământeşti, care urmează calea fericirii lumeşti. Sufletele acestea devin bolnăvicioase, fragile, moi ca ceara. Dimpotrivă, sufletele care suferă şi se chinuie pentru Dumnezeu şi pentru împărăţia Lui veşnică devin tari ca oţelul. Prin pătimirea continuă dobândesc rezistenţă şi vitejie, răbdare şi nădejde." (Roadele necazurilor)

"Dar apoi, cum să nu fie cea mai de pe urmă prostie a pune atâta râvnă pentru ceea ce nu merită a se face atâta vuiet, şi a întrebuinţa atâtea maşinaţii, ca: a trăda mântuirea lor, a dispreţui ameninţările gheenei, a batjocori pe Dumnezeu şi a trece cu vederea pe Hristos cel flămând? Şi încă ce ar mai putea zice cineva despre luxul cu aromatele (parfumurile) cele din India, cele din Arabia, cele din Persia, cele uscate si cele lichide, despre acele miruri, acele afumători, care toate la un loc cer o cheltuială mare şi zadarnică? De ce miroşi a parfum, o, femeie, în timp ce trupul tău pe dinăuntru este plin de necurăţii?! De ce cheltuieşti pentru un lucru împuţit? E ca şi cum ar turna cineva mir în mlaştină, sau balsam într-o cărămidă găurită. Dacă voieşti mir, sunt aromate cu care ai putea să-ţi ungi sufletul, nu din Arabia, nu din Etiopia, nici din Persia, ci chiar din cer coborâte, cumpărate nu cu aur, ci cu intenţie bună, şi credinţă sinceră. Pe acest mir cumpără-l, al cărui miros poate umple lumea întreagă. Acest mir îl revărsau dintr-înşii apostolii, după cum zice: „pentru că suntem lui Dumnezeu bună mireasmă a lui Hristos între cei ce se mântuiesc şi între cei ce pier; unora, adică, mireasmă a morţii spre moarte, iar altora mireasmă a vieţii spre viaţă.” (II Corinteni 2, 15-16) Şi ce vrea să zică prin aceasta? Că şi porcul, se zice, se sufocă de mirosul cel plăcut al mirurilor. Şi nu numai trupul apostolilor, ci chiar şi hainele lor slobozeau din ele miros duhovnicesc. Hainele lui Pavel aşa de plăcut mir revărsau din ele, încât şi pe demoni îi alunga. Mirosul acesta cu cât era mai folositor decât acela al florilor, decât acela scos din coaja scorţişoarei? Şi, oare, nu era mai plăcut acesta decât acela al smirnei? Că dacă alungă până şi pe demoni, apoi ce n-ar fi făcut? Acest mir să ni-l câştigăm; iar mirul duhovnicesc îl întocmeşte prin milostenie. Acest mir chiar şi după ce ne vom duce acolo, îl vom mirosi. Şi precum aici pe toţi îi întorc, spre ei, cei parfumaţi cu miresme, fie la baie, fie în biserică, sau în fine în orice alt loc unde este mulţime de lume, dacă s-ar împrăştia un astfel de miros, toţi s-ar simţi atinşi, şi toţi şi-ar întoarce faţa în acea parte, tot aşa în acea lume a sufletelor intrate şi parfumate cu miruri duhovniceşti, toţi se vor îndrepta spre acea parte, şi se vor sfii de vederea lor. Şi aici nici demonii, şi nici alte rele nu cutează şi nu se pot apropia, fiindcă se sufocă de acel miros. Acea mirodenie deci să o câştigăm. Mirurile cele de aici ne aduc o slavă deşartă şi prostească, pe când cele de acolo, bărbăţie şi admiraţie, şi pe lângă toate, ne dau şi un mare curaj. Mirul acesta nu pământul îl produce, ci virtutea; nu se veştejeşte planta ce-l produce, ci veşnic este verde; acest mir face cinstiţi pe cei ce-l posedă. Cu acest mir suntem unşi când ne botezăm; atunci revărsăm din noi miros plăcut. Râvnei noastre aparţine ca şi în viitor tot astfel de mir să emane din noi." (Talcuiri la Epistola Intai catre Timotei)

Pentru cei carora cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur provoacă indignare, revoltă şi dispreţ, este de trebuita sa marturism ca aceste cuvinte sunt un dus rece care spala cu putere miasma inchinarii la trup de care suferim adesea, si bisturiu duhovnicesc de mare pret cu care se taie bubele pacatelor ce au cuprins sufletele noastre, ca sa nu ne slabanogim cu totul de duhoarea pacatului. Toate acestea, desi dor, ne aduc vindecarea sufletului si bucuria simplitatii. Si mai degraba sa induram o dojana aspra si bine-meritata, decat sa ne pierdem mantuirea amagindu-ne ca suntem pe drumul cel bun. De-asemenea, este bine sa ne mai reamintim, din cand in cand, ca ortodoxia nu este un fotoliu pentru masaj in care ne-am asezat comod si de la care asteptam sa ni se dezmierde iubirea de sine, ci este calea cea stramta si grea care duce in Imparatia Cerurilor. "Toate imi sunt ingaduite dar nu toate imi sunt de folos", asadar toate sa le facem in Hristos, Amin

Lista mea de bloguri

Arhivă blog

DACA VREI SA ASCULTI...PORNESTE...

Ruga catre Dumnezeu

Previzualizaţi

Doamne, Da-le tuturor celor care mi-au vrut raul, atata fericire pe masura raului pe care ei mi l-au dorit.
Doamne, Da-la celor care nu ma plac, atata placere pe masura neplacerilor pe care ei mi le doresc.
Doamne, Da-le celor care m-au crezut prost, atata intelepciune functie de cata prostie au crezut ca am eu.
Doamne, Fie-ti mila de cei care nu mi-au aratat ce e mila.
Doamne, Da-le celor care mi-au refuzat dragostea, toata dragostea pe care eu nu am putut sa le-o ofer.
Doamne, Te mai rog ca tuturor celor pe care eu i-am intristat sa le dai numai lucruri vesele de care sa se bucure cat mai mult.
Doamne, tuturor celor care m-au lovit, mangaie-i si iarta-i, pentru ca eu i-am iertat demult, si nu lasa sa fie loviti de nimeni.
Doamne, celor care ma urasc, da-le numai iubire pentru ca ura ii duce la pierzanie.
Doamne, nu ma lasa sa urasc pe nimeni, indiferent de cat de mult ma displace celalalt.
Doamne, daca nu te superi, te mai rog ceva, desi stiu ca sunt doar un biet pacatos care de multe ori uita de Tine. Te mai rog ca toti cei cu care ma voi intalni in acest an sa aibe parte numai de noroc, fericire, iubire si sanatate si sa fie mereu plini de energie si iubiti de toti.