Athos, locul vrăjit "Pe Muntele Sfânt simţi foşnetul aripilor de îngeri"

Într-o lume în care femeile ne conduc prin diverse mijloace, iar noi bărbaţii ne lăsăm păcăliţi cu duioşie, iată că am găsit un loc ce ne este rezervat doar nouă. Muntele Athos. Un mister pentru femei, ca orice loc în care le este interzis accesul. De ce? Pentru că este o mare mănăstire de călugări. Viaţa la Muntele Athos este una de celibat, departe de orice tentaţie. Tentaţie poate fi baia în mare, care este interzisă. Sau privitul în oglindă, iar acestea lipsesc din toaletele de altfel extrem de curate şi care au duşuri cu apă caldă. Este un loc pentru suflet.

Muntele Athos are 2033 de metri şi pe el sunt ridicate 20 de mănăstiri

Portocalii şi lămâii sunt la tot pasul

Una dintre cele mai vechi fresce de pe muntele Athos

Aşa cum alţii se duc măcar o dată la Mecca sau la Lourdes, tot aşa orice creştin ortodox ar trebui să ajungă la Muntele Athos. Dacă ar fi să scriu, însă, un reportaj nu tocmai cuviincios, atunci ar trebui să spun că suntem reprezentaţi acolo de ceea ce grecii numesc "argaţi". Oriunde te uiţi, toţi muncesc. Fie ei călugări, fie muncitori ce folosesc dulcele grai moldovenesc. Tot moldovenii ne-au făcut celebri în 2008, când au intrat ilegal în Athos. Şi asta nu e totul: patru dintre ei erau femei! Totuşi, călugării i-au iertat. Mă rog, le-au iertat.

Athosul e un tărâm unde "şpaga" e un cuvânt dintr-o altă limbă. Pădurea se taie doar acolo unde trebuie, iar lemnele aşteaptă cuminţi pe marginea drumului să fie ridicate, nu furate. Şoselele chiar se fac. Nimeni nu-ţi flutură proiecte grandioase ce rămân pe hârtie. Vezi peste tot călugări cucernici care manevrează buldozere.

Ca să ajungi acolo îţi trebuie nu doar bani - şi, când vorbim de bani, vorbim de sume modice - îţi trebuie credinţă. 120 de permise de intrare sunt eliberate zilnic pentru doar patru zile de şedere. E bine să păstrezi permisul, ca amintire, dar şi ca să-l arăţi organelor care nu-şi dau seama din prima de unde vii. Când eşti oprit la graniţă, la cine ştie ce control rutier, îl arăţi şi, imediat, cu nedisimulată teamă, ţi se face semn respectuos să mergi mai departe, ca şi cum n-ar avea voie nimeni să te deranjeze, să nu te superi cumva!
Cu permisul în mână, e treaba ta ce faci mai departe. Mergi pe jos, ca orice pelerin, cu rucsacul în spate, ori iei un microbuz. Distanţele nu se măsoară în kilometri, ci în ore de mers. Pentru că drumurile sunt atât de întortocheate, încât distanţele nu au nicio relevanţă.
Ca să ajungi de la o mănăstire la alta cobori de pe un munte, treci prin vale, prin zeci de şuvoaie care traversează drumurile. După numărul de izvoare, după vegetaţia luxuriantă, cu maci de un roşu ireal, îţi dai seama că aici este tărâmul ales de Maica Domnului. Liniştea, icoanele, zidurile groase ale mânăstirilor şi mai ales magia locului te fac să auzi la fiecare pas foşnetul aripilor de îngeri.

strada principală

Biroul vămii

La mănăstire eşti aşteptat cu ouzo, apă şi rahat, conform obiceiului. Desigur, nu peste tot este la fel. În unele locuri poţi fi apostrofat încă de la intrare: că nu ai voie să faci poze, că nu e deschisă biserica sau că toţi sunt la slujbă ori se odihnesc.
Aici, pe Muntele Sfânt, trăieşti, dacă eşti în stare să simţi, momentul cel mai frumos al vieţii tale. Dacă ai noroc şi sunt scoase moaştele sfinte pentru tine, atunci vei simţi energii pe care nu ai cum să le percepi în lumea "de dincolo". Am simţit acolo forţe atât de puternice, încât mi-am dat seama încă o dată că sunt doar un om, un păcătos, nimic mai mult. Au fost momente în care a trebuit să aştept minute în şir să pot vorbi din nou.
Ce e trist e că noi, cei care suntem crescuţi în spiritul că "lumea începe şi se termină cu noi", că România este tărâmul sfânt, că lumea nouă va începe cu noi, cu greu putem spune ceva acum, la peste 1000 de ani de când este viaţă monahală pe Muntele Sfînt. Din cele 20 de mănăstiri, 7 sunt greceşti, câteva ruseşti, dar niciuna românească! Avem călugări minunaţi care duc flacăra credinţei mai departe, dar o fac în cele două schituri pe care le avem şi care
ţin de mănăstiri greceşti.

Chipul Sf Ioan Botezătorul din icoană şi-a schimbat înfăţişarea în timpul unui atac al turcilor

Capitala Karyes este un fel de sat, cu o bancă, un magazin-două, o piaţă unde se adună pelerini şi călugări. Se vorbeşte şi româneşte. Pe un magazin scrie chiar "Român".
La schitul românesc Prodromu, care aparţine Sfintei Mănăstiri a Marii Lavre, se află o icoană care şi-a schimbat înfăţişarea la vederea turcilor veniţi să prade, încruntându-se. Aceştia au început să tragă asupra ei, dar gloanţele se întorceau. Asta i-a şi pus pe fugă.
Vârful cel mai înalt are 2.033 de metri şi la poalele lui se află celălalt schit românesc, Sfântul Dumitru Valahul, pe scurt Schitul Lacul, format din mai multe chilii aşezate într-o vale care aduce cu aceea de la Moeciu. Doar că aceste chilii nu au nimic din opulenţa construcţiilor din România.
În general, porţile mănăstirilor se închid seara, la ora 20.00, şi se deschid dimineaţa la răsăritul soarelui. Viaţa este grea pentru turistul căutător de senzaţional. Cu slujbe care încep la 03.30 şi ţin trei ore. Da, da, dimineaţa la trei, când orice turist conştiincios s-ar gândi să mai stea puţin la încă un pahar. Apoi urmează masa, care nu conţine cereale sau ouă cu şuncă, ci doar nişte măsline verzi, fără ulei, pâine neagră şi orez cleios cu spanac. E departe de ideea de turism, dar prezenţa masivă a turiştilor ar duce la dispariţia totală a spiritului monahal şi ar transforma acest munte vrăjit într-un alt loc de pierzanie, de parcă n-ar fi ele destule.
Da, Athosul nu e monden. Nu se poate face shopping.
E doar un munte sfânt de peste 1000 de ani şi-aşa ar trebui să şi rămână.