sâmbătă, 30 iulie 2011

Taina Sfântului Botez


Într-o zi, un sectant, om rătăcit de la dreapta credinţă, a vrut să-l contrazică pe un preot, spunându-i:

- Chiar dacă în Biblie Mântuitorul spune să ne botezăm, eu nu cred că e bine să-i botezăm pe copii, ci doar pe oamenii mari. Trebuie să aştepţi ca cei mici să crească şi de-abia atunci să îi întrebi dacă vor sau nu să fie botezaţi. Doar aşa, ca oameni în toată firea, pot hotărî cu adevărat. Cum puteţi voi, ortodocşii, să-i botezaţi pe copii ?
- Spune-mi, îi zise preotul, după ce îl ascultă cu răbdare, ştiu că dumneata ai copii; când erau mici, i-ai dus la doctor să îi vaccineze ?
- Da, îi răspunse omul.
- De ce nu ai aşteptat să crească şi să-i întrebi mai întâi dacă vor sau nu să fie vaccinaţi ? - îl mai întrebă preotul pe om.
- Fiindcă nu vroiam să se îmbolnăvească şi ştiam că e bine pentru ei.
- E, vezi, tot aşa şi noi ştim că Sfântul Botez este bun pentru copii şi nu avem de ce aştepta. Aşa cum vaccinezi un copil micuţ, ca să nu se îmbolnăvească trupul lui fragil, tot aşa îl şi botezi, pentru a nu se “îmbolnăvi” sufletul lui tânăr. Prin puterea Duhului Sfânt, prin harul Său, coborât astfel peste prunc, acesta e un om nou, pregătit pentru o viaţă nouă şi luminoasă: viaţa creştinească.

Sectantul plecă ochii ruşinat şi se îndepărtă, gândindu-se la cele spuse de preot.

Deşi sunt unii care nu cunosc dreapta credinţă, sau ştiu prea puţine, preotul îi poate învăţa, îi poate călăuzi prin desişul acestei vieţi încărcate de greutăţi şi păcate, scoţându-i la limanul mântuirii. Omul trebuie să îşi asculte preotul, duhovnicul şi să se gândească la cele spuse de acesta.

“Turma lui Hristos se păstoreşte cu fluieraşul, nu cu băţul, adică cu blândeţe, nu cu asprime. Se păstoreşte mai mult cu exemplul vieţii preotului, nu numai cu predica de la amvon.”
( părintele Paisie Olaru )



Cele două vâsle

Demult, trăia un batrân, om cu frica lui Dumnezeu, ce-şi câştiga traiul trecând călătorii, cu barca sa, de pe un mal pe celălalt al unui râu. Într-o zi, în timp ce moşul îl trecea cu barca pe un tânăr, acesta observă că pe fiecare vâslă este ceva scris şi întrebă:

- De ce ai scris pe o vâslă “credinţă” şi pe cealaltă “fapte bune” ?
- Fiindcă acestea două mă conduc în viaţă, răspunse bătrânul.
- Nu cred că omul are nevoie de amândouă, spuse cu îndrăzneală tânărul. Este de ajuns doar una după care să îţi călăuzeşti viaţa: dacă faci “fapte bune”, eşti de folos celorlalţi, dacă ai “credinţă”, îţi eşti ţie însuţi de folos.

Bătrânul nu a spus nimic, dar a început să vâslească cu o singură vâslă. Barca nu a mai avansat nici un pic, învârtindu-se în loc. În felul acesta a înţeles tânărul ce-a vrut să spună omul: că acela cu suflet curat, adică luminat de credinţă, va avea şi o viaţă curată, adică încărcată de roadele bunătăţii şi milei creştineşti. Cum este sufletul omului, tot aşa îi este şi viaţa.

Credinţa fără bunătate nu este decât ipocrizie. Cel cu adevărat credincios Îl iubeşte pe Dumnezeu, iubindu-i pe oameni. Faptele bune şi credinţa sunt cele două aripi cu ajutorul cărora sufletul nostru se înalţă spre Dumnezeu. Cu o singură aripă nu poţi zbura!

“În fapte se arată credinţa. Credinţa fără fapte nu există.”
( Sfântul Simeon Noul Teolog )  

                      
aceasta sfanta icoana o am la mine acasa...Botezul Domnului..                                                     

vineri, 29 iulie 2011

INTELEPCIUNE BIBLICA..SA NU FURI


1. Eu sunt Domnul Dumnezeul Tau; sa nu ai alti dumnezei afara de Mine.
2. Sa nu-ti faci chip cioplit, nici alta asemanare, nici sa te inchini lor.
3. Sa nu iei numele Domnului Dumnezeului tau in desert.
4. Adu-ti aminte de ziua Domnului si o cinsteste.
5. Cinsteste pa tatal tau si pe mama ta, ca bine sa-ti fie si multi ani sa traiesti pe pamant.
6. Sa nu ucizi.
7. Sa nu fii desfranat.
8. Sa nu furi.
9. Sa nu ridici marturie mincinoasa impotriva aproapelui tau.
10. Sa nu poftesti nimic din ce este al aproapelui tau.
"Să nu furi!" (Ieşirea 20, 15)
Dintre cele 10 porunci, cea de-a 8-a poruncă interzice furtul, adică însuşirea pe nedrept de către cineva a unor bunuri care aparţin altcuiva, fără consimţământul acelei persoane.
Sărăcia şi lăcomia sunt folosite ca motive ale furtului, căci cineva poate spune: "nu cumva, sărăcind, să mă apuc de furat" (Pilde, 30, 9), pentru că "iubirea de argint este rădăcina tuturor relelor" (I Timotei 6, 10). Furtul se numără, alături de lăcomie, printre cele şapte păcate capitale. Din dorinţa cuiva de a se îmbogăţi, iubirea de bani poate duce la furt sau chiar la ucidere, care este un păcat strigător la cer. Cei care fură pot ajunge la cleptomanie, adică la tendinţa patologică de a fura, uneori fără ca cel care fură să aibă nevoie de lucrurile furate. Există şi hoţia spirituală, prin care, cu învăţături amăgitoare, pot fi furate minţi şi suflete, după cum spune Sfântul Apostol Pavel: "Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri" (Evrei 13, 9).
Dumnezeu a lăsat omului libertatea de a alege, însă "nimănui n-a dat libertate să păcătuiască" (Isus Sirah 15, 20). Înfrânarea de la a face rele este o virtute prin care omul poate birui ispita de a păcătui, căci va veni "necaz şi strâmtorare peste sufletul oricărui om care săvârşeşte răul" (Romani 2, 9). Cinstea este o valoare a vieţii sociale, ea dă şansa oamenilor să trăiască în demnitate, dar cine o transformă în necinste va suporta consecinţele.
În vechime, furtul era pedepsit cu severitate; în Mesopotamia, Codul lui Hammurabi prevedea pedeapsa cu moartea pentru hoţie. Sfânta Scriptură arată că dacă cineva fura ceva de la vreun om, trebuia să plătească tot, iar de nu avea cu ce plăti, urma "să fie vândut el pentru plata celor furate" (Ieşire 22, 3); în alte cazuri trebuia "să plătească aproapelui său îndoit" (Ieşire 22, 9). Dacă cineva prindea hoţul asupra faptei şi-l lovea "încât să moară" (Ieşire 22, 2), acela nu era vinovat de moartea hoţului; însă cel care "fura un om din fiii lui Israel" (Ieşirea 21, 16) era omorât.
Canonul 61 dintre Canoanele Sfântului Vasile cel Mare arată că dacă un hoţ îşi mărturiseşte fapta va fi oprit un an de la Sfânta Împărtăşanie sau doi ani dacă fapta sa a fost dovedită de altcineva. Alte canoane care osândesc furtul sunt: canonul 41 al Sfântului Ioan Ajunătorul, canonul 6 al Sfântului Grigorie de Nisa, canonul 25 al Sfinţilor Apostoli ş.a.; mai grav este furtul de "cele sfinte" (Romani 2, 22), numit ierosilie sau sacrilegiu, pedepsit prin canoanele 72 şi 73 ale Sfinţilor Apostoli, canonul 8 al Sfântului Grigorie de Nisa ş.a.
În secolul al XV-lea, Vlad Ţepeş, voievodul Ţării Româneşti, pedepsea prin tragere în ţeapă încălcarea legii, mai ales hoţia.
În Codul Penal al României, furtul este pedepsit prin art. 208, furtul calificat prin art. 209, tâlhăria, adică furtul săvârşit prin folosirea violenţei, prin art. 211, iar înşelăciunea prin art. 215.
Fiecare om trebuie să muncească pentru a avea cele necesare, să trăiască cinstit şi, după cum spune porunca a 10-a, să nu poftească nimic din ce este al aproapelui său, căci stă scris în Sfânta Scriptură: "Nu nădăjduiţi spre nedreptate şi spre jefuire nu poftiţi" (Psalm 61, 10), precum şi "să nu furaţi, să nu spuneţi minciună şi să nu înşele nimeni pe aproapele său" (Levitic 19, 11). Ar fi bine ca oamenii să asculte sfatul biblic: "Adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură" (Matei 6, 20)