joi, 31 martie 2011

Taina spovedaniei


Discutand despre cele sfinte, un om mai nedus la biserica ii spuse unui calugar: - Parinte, eu cred in Dumnezeu, insa nu prea merg pe la slujbe, si nici la Spovedanie si Impartasanie n-am mai fost demult. Eu asa mi-am zis si gandesc: important este sa crezi in Dumnezeu, iar restul conteaza mai putin, ca Dumnezeu stie credinta pe care o ai in sufletul tau, chiar daca n-o arati nimanui... - Fiule, dar ce camasa frumoasa ai! – ii spuse pe neasteptate calugarul Nedumerit, omul n-a mai stiut ce sa zica, ridicand stanjenit din umeri, insa calugarul a continuat, parand ca numai camasa il intereseaza: - Spune-mi, porti toata ziua aceasta camasa? - Da – raspunse omul.
- Dar doua zile la rand, o porti? - Da, s-ar putea... - Dar asa, intruna, o saptamana sau o luna, o porti ? - O, nu, parinte, sigur ca nu! - Pai de ce? - il mai iscodi calugarul, ca si cand nu ar fi priceput. - Ei, stiti cum e, se murdareste si trebuie spalata si ea... Pe urma iar o iau, dar numai curata se vede si cat e de frumoasa, ca altfel murdaria o urateste... - Pai, vezi, fiule?! Asa cum se murdareste camasa ta si trebuie spalata pentru a o purta iarasi si a te simti bine cu ea, la fel si sufletul se murdareste de pacate; si cum altfel l-ai putea curata mai lesne decat la spovedanie si la slujbe, prin dragostea si harul Dumnezeu?! Taina Spovedaniei este taina renaşterii noastre spirituale.
Este o taină în care sufletul se primeneşte, se spală, se curăţă şi se înnoieşte. De aceea, în perioada aceasta ocupă un loc fundamental, deoarece nu putem ajunge la Înviere fără să trecem noi înşine prin această primenire, prin această prefacere, prin această renaştere. Nu putem ajunge la Înviere fără să trecem printr-o răstignire. Cu alte cuvinte, Taina Spovedaniei presupune o răstignire a noastră, adică o răstignire a firii păcătoase pentru a redescoperi firea dintru început aşa cum ne-a gândit şi conceput Creatorul

,,acum este un timp prielnic pentru spovedanie care nu am facut inca putem sa ne spalam camasa ca INVIEREA DOMNULUI SA NE GASEASCA CURATI,, la suflet si la trup,sa nu lasam spovedania pana in ultima saptamana cand spovedania o face omul in fuga di cauza aglomeratiei,,va doresc ,,camasa curata ,,


We will remember


 Un presedinte, intors dintr-o calatorie, a fost intrebat ce l-a marcat in mod deosebit in tara pe care a vizitat-o. Acesta a raspuns fara retineri: - Am fost impresionat sa vad ca desi inchisorile acelei tari sunt zi si noapte inchise, sunt totusi pline, in vreme ce bisericile, desi sunt deschise, nu intra aproape nimeni in ele.

 Daca vrei sa biruiesti iutimea, castigandu-ti blandetea si indelunga rabdare, adu-ti aminte de Domnul Iisus Hristos (Sf. Efrem Sirul)...


 Dumnezeu odihneste in inimile celor blanzi, iar sufletul tulburat este scaun pentru diavoli (Sf. Ioan Scararul)

 Batranul Ioil zicea: "Nu exista pacat mic sau mare. Mic sau mare, pacatul ramane mereu pacat. Multele noastre pacate mici, sunt mai rele decat un pacat mare, pentru ca trec neobservate si nu ne ingrijim sa ne indreptam."

miercuri, 30 martie 2011

PRIMEJDIA DE MOARTE


Mulţi oameni, care sunt stăpâniţi de vreo patimă sau viciu, doresc să se îndrepte, să se salveze de la pieire dar n-au suficientă voinţă, ci amână tot mereu revenirea pe calea cea bună.
Cu mulţi ani în urmă, în apropierea unei gări, într-un canton al C.F. R-ului, trăia un acar cu soţia şi fetiţa lui, care împlinise nouă anişori.
Acarul avea patima beţiei. Nu arareori fetiţa îl văzuse pe tatăl ei venind acasă pe două cărări, ba mai mult, când lua salariul, jumătate îl cheltuia pe băutură şi când ajungea acasă îşi bătea soţia şi copila, care erau nevinovate.
Într-o zi fetiţa întrebă pe tatăl ei, care se afla cu steguleţul roşu în mână în mijlocul căii ferate, fluturându-l:
- Tată, ce înseamnă asta? De ce ţii steguleţul roşu în mână?
El i-a răspuns:
- Când este pe linia ferată vreo primejdie de moarte, îl flutur în vânt şi dau de veste…
Fata tăcu şi intră îngândurată în casă. Când se înapoie de la serviciu, acarul ce văzu? Ceva care-l umplu de ruşine. La gâtul sticlei cu ţuică de pe masă, fetiţa pusese un mic steguleţ roşu, iar pe sticlă lipise o hârtioară pe care scrisese: ,,PRIMEJDIE DE MOARTE!”. Atâta amărăciune şi ruşine simţi acarul, încât din acel moment hotărî să termine cu beţia.
Iată cum o copilă, ajutată de harul lui Dumnezeu, şi-a scăpat tatăl de la pierzare.        

Lacasul ingerilor




Lacasul ingerilor
Undeva, la marginea Bucurestiului, exista un loc de ingrijire si mangaiere pentru bolnavii de cancer, carora drumurile vietii li se inchid. Patronat de un om cu inima aprinsa de bunatate, dr. Pavel Chirila, si de un duhovnic care stie sa imblanzeasca moartea, parintele Zosima, la Centrul "Sf. Irina" iubirea ia chipul lui Dumnezeu

Privesti in jur stingher si iti vine sa mergi doar in varful picioarelor. E limpede ca esti un intrus, ca deranjezi. In asezamantul medical "Sf. Irina", pe holuri sau in saloane, nimeni nu scoate o vorba, cufundand micul spital de la marginea Bucurestiului intr-o liniste grea si prelunga, ca noptile geroase ale unei ierni ce pare sa nu se mai sfarseasca.
La "Sf. Irina", unde se ingrijesc bolnavii de cancer in stare terminala, durerea e la ea acasa - vie si palpabila. Cu putin curaj, poti pune mana pe ea. In intensitatea ei acuta, durerea are adancime, culoare si contur. E aspra si are muchii ascutite. Dincolo de ea, ca o binemeritata
rasplata, se intampla ca pe unii bolnavi sa-i astepte la capat lumina si impacarea sufleteasca, cu tot ce se cuvine a fi implinit pentru marea pregatire a intalnirii cu Dumnezeu.
La "Sf. Irina", afli multe despre durere, singuratate, mangaiere si speranta. Afli, mai ales, despre credinta in Dumnezeu. La "Sf. Irina", nimeni nu-si povesteste viata cu cele bune sau rele ale ei, ci asculta. In vecinatatea insistenta a mortii, aici se preda cea mai tacuta si cutremuratoare lectie de viata. Poate, ultima.

Pe patul mortii, incepi sa-ti inveti viata

De cum pasesti in asezamantul medical "Sf. Irina", simti o emotie aparte, ca atunci cand te-ai afla intr-un paraclis sau o pestera de pustnic. Ceva special, dincolo de vointa ta, te impiedica sa inaintezi dezinvolt, sa vorbesti altcumva decat in soapta sau sa pui intrebari nelalocul lor. In spitalul celor fara mari sanse de vindecare, durerea si suferinta atroce, pe care le banuiesti dincolo de usile mereu inchise ale saloanelor, par a se desfasura intr-o alta incapere a timpului, intr-o alta tacere - una religioasa, liturgica parca. Parintele Zosima, duhovnicul asezamantului, ii spune cumva la fel, dar cu alte cuvinte, numind-o "liniste lichefiata", palpabila, unduita si sonora parca; "tacere inrourata", ce umezeste buzele uscate de arsita suferintei, inainte ca somnul final si fara vise sa-i cuprinda pe cei bolnavi, osteniti si insetati de dreptate.
De cate ori vine vorba de "Sf. Irina" si de rabdarea uneori sfanta a celor pe care ii ingrijeste spiritual, zi de zi si la orice ora din noapte, parintele pare sa devina usor contemplativ si filosof. Moartea e un bun profesor. Mereu ai ce invata in preajma ei. E ca intunericul care sporeste orbitor tasnirea luminoasa a unei simple scanteieri. Inveti ca duhovnic, inveti ca simplu om. "Pe patul mortii, incepi sa ai timp", constata parintele. "In acele clipe, timpul incetineste si se dilata in bulboane adanci, pe care le umpli cu amintiri si regrete. Nu e o simpla vorba ca prin fata ochilor iti trece, fragmentar si pe sarite, filmul vietii... Pe patul mortii, incepi sa-ti inveti viata".
Lacasul ingerilorParintele Zosima, duhovnicul asezamantului

Ca un crestin adevarat, in timp ce viziteaza cele noua saloane ale asezamantului, parintele se intareste pe sine si ii incurajeaza pe bolnavi cu vorbele Apostolului Pavel, care spune raspicat ca moartea nu e pedeapsa, ci "castig"; nu e sfarsit, ci inceput. E plansul si durerea femeii inainte de a naste. E graul pus de cu toamna sub brazda. Trebuie sa moara clipa prezenta, pentru a da roada vie si bogata celei viitoare.
E adevarat ca uneori parintele isi umezeste ochii a regret, atunci cand vine vorba despre unii bolnavi care ii intorc invartosati spatele si vor sa moara nespovediti, fara lumanare la capatai, fara ultima Impartasanie. Nu intelege acest refuz al celor sfinte, dar tot el se intareste, alunga gandul judecarii aproapelui si se imbarbateaza, rostind frumos, aproape filocalic: "Noi, ortodocsii, nu avem certitudini. Noi avem doar nadejde".
Aceeasi nadejde, desigur, a iscat la "Sf. Irina" o regula nescrisa, dar respectata cu sfintenie de toata lumea - nimanui nu-i este ingaduit sa pronunte cuvintele "moarte", "cancer" sau "faza terminala". In micul spital, numele bolii e prezent doar in perifraza si alint. E asa cum sta scris la intrarea strajuita de doi mesteceni alburii si nostalgici: Centru de ingrijiri paliative, Fundatie ortodox caritabila sau, mai simplu, Hospice "Sf. Irina".

Tacerea care naste urlete

Elegant, cu ferestre largi si pline de lumina, ascuns discret privirilor de orice fel si mirosind inca de la intrare a curat si a tamaie, micul spital fondat de doctorul Pavel Chirila e o picatura de mangaiere intr-un ocean de suferinta. La "hospis" vin toti dezmostenitii soartei - oameni batrani, saraci si, mai ales, singuri. Oameni alungati din alte spitale. Oameni ai strazii, deci ai nimanui. Oameni care nu au nici o ruda, decat pe "aproapele" pomenit generic de Hristos - un parinte duhovnic si o echipa de asistente voluntare, miloase si pline de afectiune. Elena Tacu e una din ele. Daca o intrebi de ce si-a ales povara acestei meserii, isi coboara inocent privirea in pamant, de parca s-ar rusina de slabiciunea ei pentru suferinta altora. Daca o iscodesti si insisti sa afli de la ea tulburatoare povesti de viata, se incrunta putin suparata si vocea ei devine neasteptat de taioasa: "Aici nu se implinesc povesti, ci destine... Aici si numai aici gasesti cuvintele din Pateric: "Sa stai mereu cu gandul la moarte si sa cugeti". Vezi cu ochii tai si traiesti aievea aceste cuvinte. Nu mai e ca atunci cand le auzi rostite de altii".
Lacasul ingerilorDr. Pavel Chirila

Imbracata in haine simple si cernite, aproape monahale, Elena Tacu are o privire de om iluminat. Se vede ca sederea indelunga la capataiul bolnavilor i-a limpezit multe din gandurile si ezitarile ei de adolescent intarziat. Se vede ca acum socoteste altfel pretul vietii. Nu vorbeste prea mult si nici nu face caz de toate descoperirile ei, dar refugiul ei de odihna o arata asa cum este ea in realitate - sensibila, iubitoare de pictura si frumos, dar, mai ales, credincioasa, cu multa ravna la Sfantul Serafim de Sarov si Sfantul Nectarie, cel ajutator in multe boli fara de leac.
Sfioasa, ne indeparteaza laudele si abia intr-un tarziu, dupa lungi insistente, accepta sa recunoasca ceea ce putea sa vada oricine cu ochiul liber - ca pentru ea, frumosul, poezia sau pictura nu sunt o simpla joaca artistica, ci chiar felul ei de a se salva de durerea din jur, felul ei de a se ruga Domnului sa o intareasca, pentru ca la randul ei sa intareasca si ea pe altii. Trebuie sa fii puternic ca sa poti sprijini pe umarul tau fruntea transpirata a unui muribund. Trebuie sa ai multa stapanire de sine sa constati ca tacerea unui copil de noua ani poate umple un intreg salon de urlete, asa cum trebuie sa stai neclintit in credinta ca sa auzi strigatul de ajutor al acelui copil si sa vezi ca nu poti face nimic pentru el.
Intr-un caiet obisnuit, de etern elev in ale vietii, Elena Tacu si-a notat unele ganduri si cate ceva din intamplarile traite la "Sf. Irina". Caietul acesta e o confesiune si un jurnal de front, un omagiu adus clipei, dar si o tulburatoare marturie a felului in care luptam, ne pregatim si murim, uneori invingand chiar moartea.

Intalnire cu ingerul

Fiecare paraseste viata in felul sau - unii incruntati si incercati de ispite; altii senin, cu iertarea si rugaciunea lui Iisus pe buze. Nu suntem tipare intru nimic, dar un lucru e sigur si comun tuturor - la Centrul de ingrijiri paliative "Sf. Irina" se sufera greu, muceniceste, intr-o lupta din care razbate miraculos o invatatura, o lumina salvatoare, un acord final plin de optimism
si incredere. Unora, Dumnezeu le da rabdare, pocainta si lacrimi. Altora, li se arata ingerul Domnului atat de aievea incat pot discuta cu el fata catre fata, asa cum a patit nu de mult o femeie care l-a intrebat cand o sa mai vina, pentru ca doua zile mai tarziu sa moara, asa cum ii promisese ingerul: "Am sa te ajut. Ce-a fost mult acum s-a facut putin".
Lacasul ingerilorAsezamantul "Sfanta Irina"
La "Sf. Irina" ceea ce nu mai poate face morfina sau calmantele cele mai puternice reuseste rugaciunea. Reuseste o vorba buna sau chiar o singura mangaiere. Parintele Zosima isi aminteste si acum, cu inima stransa de emotie, cum o batrana, o nemtoaica de 102 ani, refugiata la Bucuresti in timpul primului razboi, avea niste dureri atat de mari, incat asistenta, nemaistiind ce sa faca, a luat-o in brate si, leganand-o, a sarutat-o pe fruntea imbrobonita de sudoarea suferintei. Brusc, ca un miracol, durerile au incetat, facand-o pe batrana sa multumeasca intr-o germana confuza si sa-i intoarca suav sarutul asistentei. Asa a murit, cu buzele lipite de fruntea unei straine, ce-i oferise ultimul dar de care avea nevoie ca sa plece linistit si frumos din aceasta lume - un gest tandru, de iubire.
Multe intamplari te pot impresiona la "Sf. Irina", in linistea durerii intretaiate arar de un geamat, un fosnet sau un oftat prelung. O batrana profesoara de 70 de ani s-a chinuit mai multe luni, pana cand a cerut intr-o zi sa vina sotul ei, si preotul Zosima sa le faca nunta de aur. Trei zile mai tarziu, femeia a murit. A plecat impacata si cu un mic buchetel de mireasa in brate. Un alt batran, evreu fiind, a cerut sa se boteze si, dupa Sfanta Impartasanie, si-a dat ultima suflare cu rugaciunea inimii pe buze. Cu adevarat cutremurator la "Sf. Irina" este insa altceva - lectia data de cei tacuti si intariti in rabdare; felul demn, neclintit si impacat cu sine in care unii bolnavi suporta zvarcolirile finale ale bolii. E o lectie din care multi ar avea de invatat - chiar si monahii cei mai intariti. Sau cum frumos spune parintele Zosima: "E o lectie vie a Sfintilor Parinti. Ei vorbesc despre bolile cele grele ce duc in rai... Sa nu-i judecam pe cei bolnavi si chinuiti. S-ar putea ca unii din acesti dezmosteniti ai soartei sa fure inaintea noastra raiul, asa cum a furat raiul talharul pe cruce".

P.S. Nu am scris aproape nici un cuvant despre doctorul Pavel Chirila si minunata sa lucrare de la "Sf. Irina". Tacerea noastra e omagiu si evlavie pentru discretia cu care se strecoara pe holurile hospisului, nu pentru a verifica sau a da ordine, ci doar pentru a vedea ce lipsuri si nevoi mai sunt de acoperit. Din zi in zi, sunt tot mai multe.

Cine vrea sa ajute Asezamantul "Sf. Irina" poate dona bani in contul RO11PIRB4201700750001000, deschis la Piraeus Bank Bucuresti, sucursala Carol.

Foto: Horia Turcanu (2)
articol preluat din formula AS

http://www.formula-as.ro/2010/907/spiritualitate-39/lacasul-ingerilor-12170

Sfanta Irina

Sfanta Irina a fost singura fiica a lui Liciniu, rege in cetatea Maghedon. Sfanta Mucenita Irina s-a nascut pagana, iar numele ei a fost la inceput Penelope. Cand a implinit sase ani, tatal ei a zidit pentru ea, dincolo de cetate, un turn cu multe camere. A fost inchisa in acest turn, impreuna cu 13 fecioare, o invatatoare cu numele Caria si cu Apelian, un batran intelept.

Intr-o noapte, i-a aparut in vis ingerul lui Dumnezeu care i-a spus: Penelope, de-acum nu te vei mai numi asa, ci Irina ("pace"), si vei fi multora scapare si adapostire si prin tine se vor mantui multe suflete, iar numele tau va fi mare in toata lumea”.
Sfanta Irina a aflat despre Hristos de la Apelian si a primit botezul de la Sfantul Timotei, ucenicul Sfantului Apostol Pavel.
Trecerea sa la crestinism l-a infuriat pe tatal ei, motiv pentru care a dorit sa o supuna la diferite torturi. Prin darul primit de la Dumnezeu, Sfanta Irina il va converti in chip minunat pe tatal ei la crestinism.
A fost supusa la multe chinuri in vremea a patru imparati. Regele Sedechia a ingropat-o pana la gat intr-o groapa umpluta cu serpi si cu scorpioni, dar ingerul Domnului a pazit-o pe sfanta fecioara mucenita intreaga. Apoi regele a incercat sa o taie in doua cu fierastraul, dar fierastraul s-a frant de trupul ei ca si cand trupul ar fi fost de marmura. Acelasi rege a legat-o de o roata de moara sub o moara de apa si a dat drumul suvoiului, nadajduind ca asa fecioara mucenita se va ineca. Dar apa nu a curs, ci a stat pe loc, iar fecioara a ramas vie si nevatamata.
Regele Sapor, fiul regelui Sedechia i-a pus in picioare incaltaminte de fier, i-a incarcat in spate un sac de nisip, a inhamat-o la o caruta si a pus sa fie manata ca un animal cale lunga dincolo de cetate. "Cu adevarat sunt ca o vita inaintea Ta, O Doamne!" a rostit mucenita, alergand legata in urma tortionarilor ei. Dar ingerul Domnului a cutremurat pamantul, iar pamantul s-a deschis si i-a inghitit pe chinuitori. Supravietuind tuturor torturilor, multi pagani au lepadat paganismul si au alergat la Hristos crezand si botezandu-se.
Irina a intrat in cetatea lui Callinicus pentru predicarea Evangheliei. Regele de atunci al cetatii, Numerian, a aruncat-o consecutiv in trei tauri din metal incins. Dar ea nu a murit.
Cand Irina a sosit in cetatea Mesembria, a fost omorata de regele Sapur, dar Dumnezeu a inviat-o. Regele si multi din popor, vazand aceasta, au crezut in Hristos si s-au botezat.
In cele din urma, Sfanta Mucenita Irina s-a intins intr-un sicriu si i-a poruncit lui Apelian sa-l inchida. Dupa patru zile, cand au deschis sicriul, au vazut ca trupul Irinei nu mai era in el. Asa a proslavit-o Dumnezeu in veci pe Sfanta Mare Mucenita Irina.
Tot astazi, Biserica face pomenirea Sfintilor Mucenici Neofit, Gaie si Gaian.
Maine, facem pomenirea Sfantului si Dreptului Iov.
Sursa: CrestinOrtodox.ro

O bijuterie valoroasa si unica


- Inteleptule, am venit la tine pentru ca ma simt atat de mic, de neinsemnat, nimeni nu da doi bani pe mine si simt ca nu mai am forta sa fac ceva bun… Ajuta-ma, invata-ma cum sa fac sa fiu mai bun? Cum sa le schimb oamenilor parerea despre mine?

Fara ca macar sa se uite la el, batranul ii spuse:

- Imi pare rau, baiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personala. Poate dupa aceea…

Apoi, dupa o mica pauza adauga:

- Daca insa m-ai putea ajuta tu pe mine, atunci poate ca as rezolva problema mea mai repede si as putea sa ma ocup si de tine.

- Aaa… incantat sa va ajut - baigui tanarul cam cu jumatate de gura, simtind ca iarasi e neluat in seama si amanat.

- Bine - incuviinta batranul invatat. Isi scoase din degetul mic un inel si-l intinse baietanului adaugand:

- Ia calul pe care-l gasesti afara si du-te degraba la targ. Trebuie sa vand inelul acesta pentru ca am de platit o datorie. E nevoie insa ca tu sa iei pe el cat se va putea de multi bani, dar ai grija ca sub nici in ruptul capului sa nu-l dai pe mai putin de un banut de aur. Pleaca si vino cu banii cat mai repede.

Tanarul lua inelul, incaleca si pleca. Odata ajuns in targ incepu sa arate inelul in stanga si-n dreapta, doar-doar va gasi cumparatorul potrivit. Cu totii manifestau interes pentru mica bijuterie, pana cand le spunea cat cere pe ea. Doar ce apuca sa le zica de banutul de aur unii radeau, altii se incruntau sau ii intorceau imediat spatele. Un mosneag i-a explicat cat de scump este un ban de aur si ca nu poate sa obtina un asemenea pret pe inel. Altcineva s-a oferit sa-i dea doi bani, unul de argint si unul de cupru, dar tanarul stia ca nu poate vinde inelul pe mai putin de un banut de aur, asa ca refuza oferta. Dupa ce batu targul in lung si-n lat, rapus nu atat de oboseala, cat mai ales de nereusita, lua calul si se intoarse la batranul intelept.

Flacaul si-ar fi dorit sa aiba el o moneda de aur pe care s-o poata da in schimbul inelului, ca sa-l poatã scapa pe invatat de griji si, astfel, acesta sa se poata ocupa si de el. Intra cu capul plecat.

- Imi pare rau - incepu el - dar n-am reusit sa fac ceea ce mi-ati cerut. De-abia daca as fi putut lua doi sau trei banuti de argint pe inel, dar nu cred sa pot pacali pe cineva cu privire la adevarata valoare a inelului.

- Nici nu-ti imaginezi cat adevar au vorbele tale, tinere prieten! - spuse zambitor inteleptul. Ar fi trebuit ca mai intai sa cunoastem adevarata valoare a inelului. Incaleca si alerga la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cat face. Spune-i ca ai vrea sa vinzi inelul si intreaba-l cat ti-ar da pentru el. Dar, oricat ti-ar oferi, nu-l vinde. Intoarce-te cu inelul!

Flacaul incaleca si pleca in goana… Bijutierul examina atent micul inel, il privi atent prin lentila prinsa cu ochiul, il rasuci si apoi zise:

- Spune-i invatatorului ca daca ar vrea sa-l vanda acum, nu-i pot oferi decat 58 de bani de aur pentru acest inel.

- Cuuum, 58 de bani de aur?!? - exclama naucit tanarul.

- Da, raspunse bijutierul. Stiu ca-n alte vremuri ar merita si 70, dar daca vrea sa-l vanda degraba, nu-i pot oferi decat 58.

Tanarul multumi si se intoarse degraba la invatat, povestindu-i pe nerasuflate cele intamplate.

- Ia loc, te rog - ii spuse acesta dupa ce-l asculta. Tu esti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasa si unica. Si, ca si in cazul lui, doar un expert poate spune cat de mare este valoarea ta.

Spunand acestea, lua inelul si si-l puse din nou pe degetul mic.

- Cu totii suntem asemenea lui, valorosi si unici, perindandu-ne prin targurile vietii si asteptand ca multi oameni care nu se pricep sa ne evalueze…

Povestea aceasta este dedicata acelora care zi de zi se straduie, lustruind cu migala, sa adauge valoare bijuteriei pe care ei o repezinta si sa realizeze valoarea pe care o au. Amintiti-va mereu cat de mare este valoarea voastra, chiar daca multi din jur va ignora sau par sa nu-si dea seama cat sunteti de pretiosi…

marți, 29 martie 2011

Ce este un sărindar?


Sărindarul este rânduiala de pomenire a mortilor sau a viilor la patruzeci de Sfinte Liturghii în şir. În lb. greacă „sărindar" inseamnă "patruzeci". Preotul pomeneşte sărindarele la 40 de Proscomidii săvarşite duminica, in sărbatori si in alte zile, scoţând pe Sfantul Disc miride (părticele din prescurile aduse la altar) pentru vii - respectiv pentru morţi - dupa cum este intocmit pomelnicul.

Sărindarul este de doua feluri: sărindarul de obşte si sărindarul individual.

Sărindarul de obste se săvarşeste prin slujirea de către preot a 40 de liturghii neintrerupt, in cinstea unui eveniment bisericesc cum ar fi: sfinţirea bisericii, hirotonie etc. La aceste slujbe se pomenesc pomelnice-sarindar cu rubrici pt vii si pt morti (in special aceia care au contribuit la renovarea, constructia bisericii etc....... ctitorii din vechime s.a.m.d.)

Sărindarul individual este pomenirea celor vii sau morţi la 40 de Sfinte Liturghii consecutive, pentru a cere de la Dumnezeu iertare şi dezlegare de păcate. La mânăstiri unde se săvârşeşte zilnic Sfânta Liturghie, se poate da un pomelnic sărindar în orice perioadă.

Cum se dă un sărindar?

- Mai întîi scriem pe o hartie numele celor pe care dorim să-i pomenim (vii sau adormiti)

- Pomelnicul - sărindar, scris pe hărtie se însoţeşte cu ofrande băneşti (după posibilităţi), lumânări, tămâie şi produse materiale .

- În special creştinii aduc sărindare la biserică la începutul posturilor mari ( postul Naşterii Domnului sau postul Paştilor) însoţite de prinoase ( grâu, untdelemn, vin, zahăr, făină, mirodenii şi alte daruri) necesare pregătirii colivelor şi a prescurilor din care se slujeşte Sf.Liturghie.

- Sărindarele pentru cei adormiţi sunt pomenite în posturi la Sfânta Litrghie şi la slujba litiei pentru cei adormiţi - zilnic.

- În toate sâmbetele Postului Mare, se face pomenire specială pentru cei adormiţi săvârşind slujba Liturghiei şi a Parastasului, unde se pomenesc sărindarele depuse la altar .

- Dezlegarea sărindarelor- este ziua în care se împlinesc cele 40 de zile de pomenire, şi se celebrează prin slujirea celei de-a 40-a Litrughii şi a Parastasului.

- Credincioşii care duc un sărindar la sfânta biserică trebuie să se roage individual în această perioadă la rugăciunile particulare, dar trebuie să participe la biserică în sâmbetele special rânduite pentru pomenirea morţilor şi mai ales în ziua dezlegării parastaselor, când pregătesc colivă şi alte daruri spre a fi împărţite ca milostenie.

- În Postul Mare dezlegarea sărindarelor se face în Sâmbăta Floriilor

Rugaciunea,icoanele si radiatiile

Serghei Nicolaevici Lazarev, un bio­te­rapeut rus de excepţie, relatează în una dintre cărţile sale că, într-o lo­cuinţă aflată în apropierea Centralei Nucleare de la Cernobîl, unde nivelul de radiaţii era depăşit atât de mult încât nu mai era propice vreunei forme de viaţă, a fost descoperită o lo­cuinţă "curată". Nivelul de radiaţii în casa unei familii obişnuite era ino­fensiv. Ce se întâmpla în casa cu prici­na, cum se face că nişte oameni trăiau într-un focar de radiaţii, iar aerul din locuinţa lor era curat? Lazarev – fost lu­crător la Departamentul de Para­psi­hologie al KGB-ului – are "experienţa testării extrasenzoriale în diagnosticarea obiectelor nevii". El a par­ti­cipat, cum spune singur în cartea "Diagnosticarea karmei – Sistemul autoreglării câmpurilor", la experienţe de găsire pe hartă a locurilor pro­pice creşterii viţei-de-vie în Cri­meea, a locurilor favorabile pentru aşezările omeneşti, unde s-au păstrat curate apa şi aerul, a găsit prin diagnosticare extrasenzorială locuri pro­pi­ce pentru construirea sanatoriilor sau a aşezămintelor bune pentru tra­tatea anumitor boli. Lazarev a indicat cu precizie locuri în care se găsesc zăcăminte naturale şi, doar privind pe hartă sau văzând fotografii, a identificat locul în care Râul Neva era poluat în exces cu fosfor şi cu azot.

"La nivelul fin al câmpurilor, fiinţele vii şi obiectele nevii au aceleaşi caracteristici, interacţionează între ele, de aceea, orice gând negativ, orice trăire sau purtare au impact asupra obiectului neviu, putându-i pro­voca prejudicii.(...) Când omul distruge prin trăirile sale emoţionale s­tructura câmpului unui obiect, asu­pra lui se îndreaptă un răspuns de atac. Obiectul neviu poate acţiona în mod activ asupra fiinţei vii şi să fa­că schimb de informaţii cu acesta", spune Lazarev. În acest citat avem şi răspunsul la întrebarea "Cum a fost posibil ca, într-o zonă iradiată peste măsură, să existe o casă cu aer curat"? Lazarev spune că oamenii care locuiau în casa cu pricina aveau multe icoane pe pereţi şi erau lipsiţi de agresivitate subconştientă. Acei oameni simpli se rugau cu tot sufletul şi aveau un nivel de etică şi de credinţă foarte înalt; ei nu-şi pierduseră speranţa, credinţa şi iubirea în faţa intemperiilor aduse de explozia de la Cernobîl şi, prin aceste atitu­dini, păstrau o relaţie armonioasă cu toate obiectele lumii înconjurătoare, dar – în mod special – cu icoanele!

Poate că pentru noi ar fi util să înţelegem azi, când radiaţiile proveni­te din Japonia par să fie o ameninţare pentru întreaga lume, că o centrală nucleară este şi ea "un obiect neviu", dar – cum spune Lazarev – avem ­nevoie să înţelegem că noi comuni­căm la nivelul subconştientului şi cu aceste obiecte. Dacă teoria lui La­zarev este valabilă, atunci să ne în­tre­băm care ar putea fi consecinţele agre­sivităţii pe care o manifestăm fa­ţă de centralele nucleare şi, dacă ru­gă­ciunea, lipsa agresivităţii sub­con­ş­tiente, practica bunătăţii, a iubirii, a blândeţii şi a înţelegerii pot purifica aerul iradiat, n-ar fi mai înţelept din partea noastră să ne apărăm cu propriile capacităţi? Maica Tereza a spus: "Eu nu sunt împotriva războiului, eu sunt pentru pace" şi, prin aceasta, ea marca o diferenţă enormă de atitudine interioară, care ne face să avem sentimente diferite, emoţii şi comportamente diferite. Nu să luptăm împotriva centralelor nu­cleare, ci să fim atenţi la stările noastre interioare, căci iată – în relaţia cu toate obiectele lumii nevii – ele pot opera schimbări fundamentale. Chiar dacă n-ar fi adevărată teoria lui Lazarev, rugăciunea, etica interioară şi credinţa în iubire ne pot face numai bine. Dacă iubirea şi rugăciunea au efecte şi asupra radiaţiilor şi, dacă icoanele minunate din casele noastre amplifică iubirea care vine de la noi, e cu atât mai bine. Atunci, în loc să rămânem agresivi în relaţia cu centralele nucleare, poate provocând pre­judicii de care nu suntem con­ştienţi pentru că nu avem înţe­le­gerea legilor spirituale ale existenţei, în lipsa soluţiilor (vorbim aici despre oamenii obiş­nuiţi) şi a posibilităţilor de intervenţie concretă, putem alege să iubim mai mult. A gândi cu drag sau măcar cu înţelegere şi compasiune lumea, dar şi obiectele făcute de mintea omului poate deveni o atitudine înţe­leap­tă, care – cine ştie – ne poate feri şi de radiaţii, dar şi de alte calamităţi, pe care majoritatea marilor iniţiaţi şi înţelepţi ai lumii le pun în legătură cu agresivitatea subconştientă colectivă. Mai multă iubire ar putea însemna mai mult aer curat şi o soartă mai fericită pentru oameni şi obiecte. Să reflectăm la asta!

luni, 28 martie 2011

Increderea in Dumnezeu



Încrederea în Dumnezeu | O noua povestire cu talc pe Ozibuna.net
Un om călătorea pe un drum de ţară, împreună cu soţia sa. Obosiţi de atâta mers şi văzând că îi prinde noaptea pe drum, cei doi călători au vrut să tragă la un han. Dar hangiul, om rău, a refuzat să-i primească, spunându-le că nu mai are camere libere. Nevasta omului s-a arătat nemulţumită.
- Ei, lasă, femeie – a încercat să o liniştească omul – lasă, că ştie Dumnezeu ce e mai bine!
- Măi, omule – zise atunci femeia sa – da’ ce poate fi bine când – uite! – nu avem unde sta peste noapte?!
În sfârşit, au plecat mai departe şi, spre bucuria lor, au întâlnit un ţăran, om sărac, dar bun la suflet. Văzând că i-a prins noaptea pe drum, ţăranul i-a primit cu drag în căsuţa lui.
Dar a doua zi dimineaţa, când au vrut să plece mai departe, ţăranul le-a dat o veste uluitoare celor doi călători: peste noapte, hanul fusese atacat de hoţi, care îi jefuiseră pe toţi călătorii.
- Vezi, i-a mai spus omul femeii – trebuie să avem încredere în felul în care Dumnezeu le rânduieşte pe toate. Ţii minte ce ţi-am spus aseară? “Lasă, ştie Dumnezeu ce e mai bine.”
“Fără nici o îndoială că Dumnezeu rânduieşte faptele noastre mai bine decât am putea-o face noi înşine. ” (Sfântul Vasile cel Mare )

duminică, 27 martie 2011

Crucea - semnul iubirii nesfârşite a lui Dumnezeu


Crucea este, în înţeles material, lemnul pe care S-a răstignit Mântuitorul Hristos. În sens spiritual, crucea presupune un mod de existenţă, din a cărui înţelegere derivă foarte multe adevăruri mântuitoare. Înţelegerea acestor adevăruri şi proiectarea realităţii în perspectiva Crucii îl pot ajuta pe creştinul de astăzi să-şi reorienteze cursul vieţii pământeşti spre viaţa veşnică şi să trăiască bucuria Învierii încă din această lume. Despre sensurile Sfintei Cruci în spiritualitatea ortodoxă şi folosul cinstirii ei ne-a vorbit părintele Gheorghe Holbea, conferenţiar la Facultatea de Teologie Ortodoxă "Justinian Patriarhul" din Bucureşti.

Icoana - privire în lumea veacului viitor

Mareste fontul
ICOANA DE LA BISERICA SF VOIEVOZI BUCIUMI 4486

Prima duminică a Postului Sfintelor Paşti e închinată, conform predaniei lăsate de Sfinţii Părinţi ai Bisericii noastre, sfintelor icoane şi celor care au suferit pentru ele în timpul prigoanei iconoclaste. Ea ne aduce aminte de biruinţa Adevărului împotriva tuturor ereziilor care au zdruncinat Biserica lui Hristos de-a lungul istoriei şi, mai cu seamă, asupra celor care dispreţuiau icoanele, afirmând că Dumnezeu nu poate fi reprezentat nicicum prin culorile unei imagini pictate.
Prin Întruparea Sa, Dumnezeu a oferit oamenilor posibilitatea de a se îndumnezei, a dat tuturor celor care cred în numele Lui putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu (Ioan 1, 12). Astfel, făcându-Se văzut şi pipăit, Mântuitorul poate fi înfăţişat în icoană ca un Om. Icoanele sunt astăzi o prezenţă nelipsită din viaţa oricărui creştin. Orice rugăciune, fie ea făcută în biserică sau în liniştea propriului cămin, e însoţită de sfintele icoane. Ele însoţesc viaţa creştinului pretutindeni.
Tradiţia Bisericii ne mărturiseşte că icoanele datează din primele secole ale creştinismului. Eusebiu de Cezareea, cel mai de seamă istoric al Bisericii primelor veacuri, afirmă şi el în "Istoria Bisericească": "Am văzut o mulţime de portrete ale Mântuitorului, ale lui Petru şi Pavel, care s-au păstrat până astăzi", acest lucru dovedind că icoana a fost parte integrantă a creştinismului încă de la întemeierea lui.
Propovăduirea creştinismului s-a realizat dintru început de Biserică prin cuvânt şi icoană. Tocmai de aceea, printre hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic, Sfinţii Părinţi au putut spune: "Tradiţia alcătuirii icoanelor a existat încă din vremea propovăduirii creştinismului de către Sfinţii Apostoli. Iconografia nu este nicidecum invenţia pictorilor, ci, dimpotrivă, o lege stabilită şi o tradiţie a Bisericii soborniceşti". Aşa se explică apariţia sa în Biserică şi modul în care, în tăcere, şi-a ocupat locul firesc în viaţa creştinului. Deja din secolul al IV-lea, mai mulţi Sfinţi Părinţi ai Bisericii, precum Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Ioan Gură de Aur şi alţii, fac referire în scrierile lor la icoane ca la o practică firească a Bisericii.
În chipul lui Hristos ca Om regăsim întreaga Sa dumnezeire
Atunci când noi cinstim o icoană, nu cinstim pictura în sine, nici materialul din care este făcută ea, ci ne închinăm Adevărului reprezentat de chipul înfăţişat în icoană, ca Adevăr transmis de Biserică dintotdeauna. Aşa au procedat creştinii dintotdeauna, fără a fi nevoie, la început, de o formulare teoretică deplină; abia mai târziu, la Sinodul al VII-lea Ecumenic, din cauza apariţiei ereziilor şi învăţăturilor greşite, învăţătura s-a formulat cu precizie. "Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată; Fiul cel Unul-Născut care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut" (Ioan 1, 18). Prin Întruparea Sa, Hristos revelează lumii, în dumnezeirea Sa, Chipul Tatălui, căci "Cel ce M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl" (Ioan 14, 9). Noi nu ştim cum este Dumnezeu în Sine, dar ştim că Dumnezeu-Fiul, după întrupare, nu mai este despărţit de trupul şi înfăţişarea omenească şi deci în imaginea lui Hristos ca Om regăsim întreaga Sa dumnezeire, găsim pe Însuşi Dumnezeu. Înfăţişându-L pe Mântuitorul, icoana nu înfăţişează doar dumnezeirea sau umanitatea Sa, ci Persoana Sa, în care ambele firi se unesc în chip nedespărţit şi neîmpărţit. Hristos nu ni L-a revelat pe Tatăl doar prin cuvintele Sale, regăsite în Sfânta Scriptură, ci şi prin Chipul Său, Chip al lui Dumnezeu. Părintele Petroniu Tănase, recent trecut întru lumina Sfintei Treimi, spunea frumos într-una din cuvântările sale că "icoana este o deschizătură în lumea veacului viitor, prin care vedem pe Dumnezeu cu ochi trupeşti. De aceea, când ne uităm la icoană, ochii nu se opresc la materia din care este făcută - lemnul şi culoarea -, ci mintea trece dincolo de ea şi se înalţă la o cunoaştere de taină a celor nevăzute".
Cinstirea adusă icoanei se transmite celui care e zugrăvit în ea
Icoana e "fereastra noastră către Cer" - o expresie adesea folosită şi cât se poate de adevărată. Preasfinţitul Kallistos Ware, cunoscut episcop al Patriarhiei Ecumenice din Constantinopol şi profesor de teologie ortodoxă la Universitatea din Oxford, spune că icoana este mai mult decât o fereastră. Nu este doar o fereastră prin deschizătura căreia poţi vedea frumuseţea celor spre care este ea deschisă, ci "icoana este şi uşă către Cer", deoarece, trecând prin ea, devenim parte a Cerului şi ne întâlnim cu cel reprezentat faţă către faţă. Icoana face legătură nemijlocită între noi şi persoana reprezentată şi dă posibilitatea comuniunii cu el şi posibilitatea de a-l cunoaşte. Datorită acestei legături, după cum spun Sfinţii Părinţi, cinstirea adusă icoanei se transmite celui care e zugrăvit în ea.
Icoanele folosesc imagini şi forme luate din lumea materială pentru a transmite revelaţia lumii divine şi a o face accesibilă înţelegerii şi contemplării. Putem să afirmăm fără nici o îndoială că actualul chip al lui Iisus din Biserica Ortodoxă redă elemente caracteristice feţei Lui, păstrate tocmai din vremea Apostolilor prin Tradiţia Bisericii. Tocmai de aceea, cărţile de pictură bisericească prescriu cu meticulozitate detaliile de care trebuie să se ţină seama la zugrăvirea chipului Mântuitorului Hristos. Nu orice iconar este înzestrat cu mare talent, nici nu se învredniceşte de o inspiraţie suprafirească, drept care Biserica a început să stabilească regulile după care trebuie zugrăvite toate icoanele, ca ele să exprime mereu Adevărul transmis prin Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Acordul dintre cuvânt şi icoană a fost exprimat cu deosebită claritate în hotărârea Sinodului al VII-lea Ecumenic. Prin glasul Părinţilor Sinodului, Biserica a dispus ca cinstirea icoanelor să fie asemenea celei închinării arătate Sfintei Cruci şi Sfintei Scripturi: asemenea Sfintei Cruci, ca simbol distinctiv al creştinismului şi Sfintei Scripturi, datorită corespondenţei totale între cuvânt şi imagine. "Păstrăm, fără inovaţii, toate tradiţiile Bisericii stabilite pentru noi, fie ele scrise sau nu, una fiind pictarea icoanelor în acord cu ceea ce Sfânta Evanghelie predică şi istoriseşte ş...ţ. Căci dacă una e arătată de cealaltă, atunci una se lămureşte prin cealaltă", spun Părinţii Sinodului VII. De aici înţelegem că Biserica nu vede în icoană o simplă artă servind pentru a ilustra Sfânta Scriptură, ci o corespondenţă totală între una şi cealaltă şi, de aceea, icoanei îi este atribuită aceeaşi cinstire ca şi Sfintei Scripturi.
Negarea icoanei este o negare a adevărului Întrupării
Chipul lui Hristos este o mărturie a venirii Sale şi a vieţuirii Sale în trup, aşa încât, în ochii Bisericii, negarea icoanei lui Hristos apare ca o negare a Adevărului şi a faptului că El s-a făcut om. Apărând icoana în perioada iconoclasmului, Biserica nu apăra doar rolul ei educativ şi, cu atât mai puţin, valoarea ei estetică, ci înseşi fundamentele credinţei creştine, mărturia vizibilă că Dumnezeu S-a făcut om, ca temei al mântuirii noastre. "Am văzut chipul omenesc al lui Dumnezeu şi sufletul meu s-a mântuit", spunea Sfântul Ioan Damaschin. Înţelegând astfel icoana, nu ne mai pot mira fermitatea şi dăruirea deplină a apărătorilor ei, care au înfruntat tortura şi moartea în perioada întunecată a iconoclasmului.

sâmbătă, 26 martie 2011

POCAINTA



Nevrednica sunt, Doamne, milostivirii Tale
Si Ti-as cersi iertare, dar nu stiu cum sa-cer;
Ci Tu pricepi cuvantul din mute osanale
Si talcul rugaciunii de lacrimi si taceri.

Imi stiu faradelegea: gresita sunt, Stapane,
Prea mult am stat cu ochii plecati, catand in lut,
Prea multe griji avut-am de zilele de mane
Si n-am iertat, cand rana in suflet m-a durut.

Ti-am prea iubit faptura, de Te-am uitat pre Tine,
Si cantecul taranei l-am ascultat prea mult,
Am irosit comoara de armonii divine
Si glasul cel de taina eu n-am vrut sa-l ascult.

Mi-am impletit cantare din grele flori de tina,
Am indragit mirosul de verde si de crud,
Am prea iubit amurgul, cu zarea-i de lumina
Si turma de caprite, cu botul mic si ud.

Mi-am impletit cantarea din flore de matasa,
Am indragit mirosul de miere si de tei,
Am prea iubit podoaba si haina de mireasa,
In zambetul campiei, mijind sub pasii mei.

Nevrednica sunt, Doamne, milostivirii Tale,
Caci n-am sporit talantul, pe care mi l-ai dat,
Ci ca un rob , am irosit in cale
Multimea milei Tale si darul Tau bogat.

Acum, cutremurata de taina Cinei sfinte,
Stau, Doamne, inainte-Ti, in goliciunea mea,
M-apasa greu pe umeri aducerile-aminte
De patimile firii, de toata pofta rea.

Din gand smerit primeste, Iisuse, rugaciunea,
Hraneste-ma pe mine cu har imbelsugat,
Adapa-ma cu mila, imbraca-mi goliciunea
Cu raza de sfintenie din chipul Tau curat.

Sa nu ma lasi, Preabune, sa plec nemangaiata,
Caci imi cunosc pacatul si taina Ta o stiu
Strig catre Tine, Doamne, din inima plecata,
Sa nu ma lepezi astazi, ci lasa-ma sa viu.

Sfinteste-ma, Iisuse, si taina mi-o arata,
Pogoara-n minte harul prin ungerea cu mir,
Si fa sa nu ma arda vapaie-nfricosata,
Cand buza mea de tina sorbi-va din Potir.

joi, 24 martie 2011

CEA MAI FRUMOASA PARABOLA DESPRE DRAGOSTE - DUPA UN TEXT DE OSHO


“Am citit o poveste frumoasă scrisă de Shel Silverstein şi intitulată Arborele care dăruieşte. Se spune că a existat odată un arbore bătrân şi maiestuos, cu ramurile întinse spre cer. Când înflorea, fluturi de toate formele şi culorile veneau de pretutindeni şi dansau în ...jurul lui. Când făcea fructe, păsări din ţări îndepărtate veneau să guste din ele. Ramurile sale arătau ca nişte braţe vânjoase. Era minunat.
Un băieţel obişnuia să vină şi să se joace sub el în fiecare zi, iar copacul s-a obişnuit cu el şi a început să-l iubească. Ceea ce este mare şi bătrân se poate îndrăgosti de ceea ce este mic şi tânăr, cu condiţia să nu fie ataşat de ideea că el este mare, iar celălalt mic. Copacul nu avea această idee, aşa că s-a îndrăgostit de băiat. (Egoul încearcă întotdeauna să iubească ceea ce este mai mare decât el. Pentru adevărata iubire, nimic nu este însă mare sau mic. Ea îi îmbrăţişează pe toţi cei de care se apropie.
Aşadar, copacul s-a îndrăgostit de băieţelul care venea în fiecare zi să se joace sub el. Ramurile sale erau foarte înalte, dar el şi le apleca, pentru ca băiatul să le poată atinge pentru a-i mângâia florile şi pentru a-i culege fructele.( Iubirea este întotdeauna gata să se încline; egoul, niciodată. )Aşadar, ori de câte ori venea copilul, arborele îşi pleca ramurile. Când micuţul îi mângâia florile, bătrânul copac se simţea cuprins de un val incredibil de fericire.
Băiatul a crescut. Uneori, dormea în poala copacului, alteori îi mânca fructele, sau purta o coroană împletită din florile sale. Se simţea atunci de parcă ar fi fost regele junglei. (Florile iubirii te fac întotdeauna să te simţi ca un rege, în timp ce ghimpii egoului te fac să te simţi mizerabil. )
Văzând cum băiatul poartă o cunună din florile sale, dansând cu ea, copacul se simţea fericit. Îl aproba cu ramurile sale; cânta în bătaia vântului. Băiatul a crescut şi mai mult. A început să se caţere în copac, legănându-se pe ramurile sale. Ori de câte ori se odihnea pe ele, copacul se simţea fericit. Timpul a trecut, iar băiatul a început să fie apăsat de alte îndatoriri. Avea ambiţiile lui. Trebuia să îşi treacă examenele, să îşi facă prieteni… De aceea, a început să vină din ce în ce mai rar pe la copac. Acesta îl aştepta însă cu o nerăbdare din ce în ce mai mare, strigându-i din adâncurile sufletului său: „Vino, vino. Te aştept”. (Iubirea îşi aşteaptă întotdeauna obiectul afecţiunii sale. Ea nu este altceva decât o continuă aşteptare. )
Când băiatul nu venea, copacul se simţea trist. (Singura tristeţe pe care o simte iubirea este aceea de a nu se putea împărtăşi cu altcineva, de a nu se putea dărui. Atunci când se poate dărui în totalitate, iubirea este fericită.)
Băiatul a crescut şi mai mult, iar zilele în care trecea pe la copac au devenit din ce în ce mai rare. Toţi cei care cresc în lumea ambiţiilor îşi găsesc din ce în ce mai puţin timp pentru iubire. Băiatul a devenit ambiţios şi prins în afacerile sale lumeşti. „Ce copac? De ce ar trebui să-l vizitez?”
Într-o zi, pe când trecea prin apropiere, copacul i-a strigat: „Ascultă! Te aştept în fiecare zi, dar tu nu mai vii pe la mine”.
Băiatul i-a răspuns: „Ce poţi să-mi oferi, ca să trec să te văd? Eu îmi doresc bani”. Uimit, copacul i-a spus băiatului: „Nu vei mai veni decât dacă îţi voi oferi ceva? Îţi ofer tot ceea ce am”. „Din păcate, nu am bani. Aceasta este o invenţie a oamenilor. Noi, copacii, nu avem bani. În schimb, suntem fericiţi. Crengile noastre se umplu de flori, apoi de fructe. Umbra noastră îi răcoreşte pe cei încălziţi. Când bate vântul, dansăm şi cântăm. Deşi nu avem bani, păsărelele se cuibăresc pe ramurile noastre şi ciripesc vesele. Dacă ne-am implica şi noi în afaceri financiare, am deveni la fel de înrăiţi şi de nefericiţi ca voi, oamenii, care sunteţi nevoiţi să staţi prin temple şi să ascultaţi predici despre iubire şi despre pace. Noi nu avem nevoie de predici, căci trăim tot timpul aceste stări. Nu, noi nu avem nevoie de bani”.
Băiatul i-a spus: Atunci, de ce să vin la tine? Nu am de gând să merg decât acolo unde pot obţine bani. Am nevoie de bani”. Copacul s-a gândit mult, după care a spus: „Atunci, culege-mi fructele şi vinde-le. În felul acesta, vei obţine bani”.
Băiatul s-a luminat imediat la faţă. S-a urcat în copac şi a cules toate fructele copacului, chiar şi pe cele necoapte. În graba sa, i-a rupt crengile şi i-a scuturat frunzele, dar copacul s-a simţit din nou fericit. (Iubirea se bucură chiar şi atunci când este lovită. Egoul nu este cu adevărat fericit nici măcar atunci când obţine ceva. )
Băiatul nu şi-a dat nici măcar osteneala să-i mulţumească arborelui, dar acestuia nu-i păsa. Adevărata sa mulţumire s-a produs atunci când acesta a acceptat oferta sa de a-i culege fructele, pentru a obţine bani în schimbul lor.
Băiatul nu s-a mai întors multă vreme. Acum avea bani şi era foarte ocupat să obţină cu ajutorul lor încă şi mai mulţi bani. A uitat cu totul de copac, şi astfel au trecut anii.
Copacul era trist. Tânjea după întoarcerea băiatului, la fel ca o mamă cu sânii plini de lapte, dar care şi-a pierdut copilul. Întreaga sa fiinţă tânjeşte după copilul pierdut, pentru a-l strânge la piept şi a se uşura. Cam la fel tânjea şi copacul nostru. Întreaga sa fiinţă era în agonie.
După mulţi ani, băiatul, devenit între timp adult, s-a întors la copac.
Acesta i-a spus: „Vino la mine. Vino şi îmbrăţişează-mă”.
Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu prostiile. Făceam asemenea lucruri pe vremea când eram un copil fără minte”.
(Egoul consideră iubirea un lucru prostesc, o fantezie copilărească.)
Copacul a insistat: „Vino, mângâie-mi crengile. Dansează cu mine”.
Bărbatul i-a răspuns: „Termină cu flecăreala asta stupidă! Acum doresc să-mi construiesc o casă. Îmi poţi oferi o casă?”
Copacul a exclamat: „O casă? Bine, dar eu trăiesc fără să stau într-o casă”.
Singurii care trăiesc în case sunt oamenii. Toate celelalte creaturi trăiesc liber, în natură. Cât despre oameni, cu cât casa în care trăiesc este mai mare, cu atât mai mici par în interiorul ei.
„Noi nu trăim în case, dar uite ce îţi propun: îmi poţi tăia crengile, pentru a-ţi construi o casă cu ajutorul lor”.
Fără să mai piardă timpul, bărbatul a luat un topor şi i-a tăiat crengile copacului. Din acesta a rămas acum doar trunchiul, dar el era foarte fericit. (Iubirea este fericită chiar şi atunci când îi sunt tăiate membrele de către cel iubit.Iubirea nu ştie decât să dăruiască. Ea este întotdeauna pregătită să se ofere în întregime.)
Bărbatul a plecat, fără să-şi mai dea osteneala să arunce în urmă măcar o privire. Şi-a construit casa visată, iar anii au trecut din nou.
Copacul, devenit acum un simplu trunchi fără crengi, a continuat să-l aştepte. Ar fi vrut să îl strige, dar nu mai avea ramuri şi frunze care să poată cânta în bătaia vântului. Vânturile continuau să bată, dar el nu mai putea scoate nici un sunet. Cu un efort suprem, sufletul său a reuşit să rostească o ultimă chemare: „Vino, vino, iubitul meu”.
Timpul a trecut, iar bărbatul a îmbătrânit. Odată, se afla prin apropiere, aşa că a venit şi s-a aşezat sub copac. Acesta l-a întrebat: „Ce mai pot face pentru tine? Ai venit după foarte, foarte mult timp”.
Bătrânul i-a răspuns: „Ce poţi face pentru mine? Aş vrea să ajung într-o ţară îndepărtată, să câştig şi mai mulţi bani. Pentru asta, am nevoie de o barcă”.
Fericit, copacul i-a spus: „Taie-mi trunchiul şi fă-ţi o barcă din el. Aş fi extrem de fericit să devin barca ta şi să te ajut să mergi astfel în ţara aceea îndepărtată, pentru a câştiga mai mulţi bani. Dar, te rog, ai grijă de tine şi întoarce-te cât mai repede. Voi aştepta de-a pururi întoarcerea ta”.
Omul a adus un ferăstrău, a tăiat trunchiul copacului, şi-a făcut o barcă din el şi a plecat.
Acum, din copac nu a mai rămas decât rădăcina, dar el a continuat să aştepte cu răbdare întoarcerea celui iubit. A aşteptat mereu şi mereu, conştient însă că nu mai avea nimic de oferit. Poate că bărbatul nu se va mai întoarce niciodată. Egoul nu se duce decât acolo unde are ceva de câştigat.
Odată, m-am aşezat lângă ciot. Acesta mi-a şoptit: „Am un prieten care a plecat departe şi nu s-a mai întors. Mă tem să nu se fi înecat, sau să nu se fi rătăcit. Poate că s-a pierdut în ţara aceea îndepărtată. Poate că nici măcar nu mai este în viaţă. O, cât mi-aş dori să aflu veşti de la el! Mă apropii de sfârşitul vieţii, aşa că tot ce mi-aş mai dori ar fi să aflu veşti despre el. Atunci aş muri liniştit. Dar ştiu că nu ar mai veni nici dacă mi-ar auzi strigătul, căci nu mai am nimic să-i ofer, iar el nu înţelege decât acest limbaj”.

___________________________
Nu mai am nimic de adăugat. Dacă viaţa noastră ar semăna cu acest copac, întinzându-şi ramurile până departe, gata să le ofere umbră şi adăpost tuturor celor în nevoie, deschizându-şi braţele în faţa tuturor, am înţelege ce este iubirea. Nu există definiţii, scripturi sau doctrine ale iubirii. Nu există un set de principii care se aplică iubirii.
Când mă îndreptam către această sală de conferinţă, mă întrebam ce v-aş putea spune despre iubire. Iubirea este atât de dificil de descris. Tot ce puteam face – mă gândeam – era să stau liniştit, în speranţa că veţi surprinde în privirea mea ceva, sau poate în gesturile mele, ceva care să vă facă să spuneţi: aceasta este iubirea.
Dar ce este la urma urmei iubirea? Dacă nu o puteţi vedea în privirea mea, dacă nu o puteţi simţi în gesturile mele, cu siguranţă nu veţi putea înţelege ce este ea din cuvintele mele.

Publicat de MEILOIU MONICA - DANIELA

duminică, 20 martie 2011

.Iată o minunată povestire sufită, care arată umilinţa unui lider:

“În palatul unui rege trăia un sclav pe care regele îl iubea foarte mult şi căruia i-a oferit poziţii din ce în ce mai înalte în regatul său, până când l-a făcut ministrul trezoreriei regale. Regele i-a spus însă să nu uite niciodată de unde a venit. De când a devenit ministru, sclavul obişnuia să se încuie în fiecare zi, timp de o oră, în camera trezoreriei. Ceilalţi miniştri, fiind invidioşi pe el, i-au spus regelui că acolo se petrecea ceva dubios. În ziua următoare, regele s-a dus la camera trezoreriei şi s-a uitat înăuntru printr-o crăpătură din perete pentru a vedea ce făcea sclavul său acolo în fiecare zi. Nu mică i-a fost mirarea, când l-a văzut pe acesta dezbrăcându-se de straiele regale şi punându-şi înapoi zdrenţele şi lanţurile de sclav. Astfel, el se privea în fiecare zi în oglindă, timp de o oră, pentru a nu uita de unde plecase. Regele a intrat în cameră şi l-a îmbrăţişat pe ministrul său care fusese sclav, spunându-i: „Prietene, frate, îţi multumesc că mi-ai amintit că şi eu sunt doar un simplu sclav al Regelui Regilor.” „Mândria omului obişnuit va dispărea într-o bună zi, dar mândria pe care o are o fiinţă spirituală în legătură cu sfinţenia sa, aceasta este foarte greu de lepădat.”

sâmbătă, 19 martie 2011

Cele mai inedite biserici din lume (2)

Continuarea topului celor mai originale biserici, mănăstiri și structuri religioase, fără să se țină cont de religie.
26. Biserica cu un A (Madrid, Spania)
O biserică parohială la începutul străzii Alcalde Sainz de Baranda în capitala Spaniei.

27. Biserica “Mr. Eko”

Se găsește pe o insulă, în apropierea taberei în care au avut loc filmările pentru serialul “Lost”. A fost construită pentru cel de-al 3-lea sezon de către personajele, Eko și Charlie, unii dintre supraviețuitorii accidentului aviatic.

28. Biserica Grundtvigs (Copenhaga, Danemarca)
Biserica Grundtvigs se află în districtul Bispebjerg în capitala Danemarcei. Este un exemplu rar de arhitectură expresionistă. Datorită aspectului neobișnuit, biserica este una dintre cele mai cunoscute din Copenhaga.

29. Biserică Catolică (Uruguay, America de Sud)

30. Biserica Felsenkirche aka Biserica din Stâncă (Idar-Oberstein, Germania)
Este o biserică construită într-o nișă din roci naturale, ridicată deasupra caselor din Oberstein. Combinația edificiului cu peisajul muntos face ca acest loc să fie unul magic.


31. Catedrala ridicată de Don Justo însuși! (Mejorada del Campo lângă Madrid, Spania)
Justo Gallego Martinez își construiește singur propria sa catedrală în Mejorada del Campo, un oraș la 20 de km de Madrid (sub linia de zbor a aeroportului Barajas). Aceasta nu este un “model” de catedrală, iar el nu este nici arhitect, nici inginer, nici constructor. Este fermier. “Planurile nu există decât în capul meu” și s-au dezvoltat de-a lungul timpului în funcție de oportunități și de inspirație. Nici măcar nu are autorizație de construcție.
El și-a finanțat munca sa din închirierea sau vânzarea unor terenuri agricole moștenite. Donațiile de la susținători și cele de la vizitatori sunt întotdeauna binevenite.
Coloanele sunt turnate folosind tobe vechi de benzină, arcurile ferestrelor poartă mărcile anvelopelor turnate acolo, iar roțile au fost folosite ca scripeți.


32. Catedrala Maringá (Paraná, Brazilia)
Aceasta este o catedrală romano-catolică ce măsoară 124 metri în înălțime. A fost finalizată în 1972 și este cea mai înaltă biserică din America de Sud și a 16-a din întreaga lume.
Arhitectul José Augusto Bellucci s-a inspirat de la celebrul satelit sovietic, “Sputnik”,  atunci când a proiectat design-ul modern al catedralei, oferindu-i formă conică.


33. Catedrala de Sare Zipaquirá (Cundinamarca, Columbia)
Catedrala de Sare din Zipaquirá, la 49 de kilometri nord de Bogota, este o biserică sub pământ construită într-un tunel de sare în interiorul unui munte, într-o fostă mină de sare.
Pe măsură ce se coboară în biserică, se trece prin mici capele, reprezentând 14 etape ale suferinţei lui Hristos. Sanctuarul din partea de jos are trei secţiuni, reprezentând naşterea, viaţa şi moartea lui Isus.
Prima Catedrală de Sare a fost sfințită în 1954, dar problemele de structură și preocupările privind siguranța au determinat autoritățile să închidă sanctuarul. Biserica actuală s-a construit între 1991 și 1996 cu aproximativ 200 de metri mai jos față de vechiul sanctuar, folosindu-se din nou săpăturile lăsate în urmă de exploatările miniere.


34. Capela Bruder Klaus (Mechernich, Sudul Germaniei)
Capela din beton este construită pe marginea unui câmp în Mechernich, Germania, de către fermierii localității, în onoarea patronului lor, sihastrul Bruder Klaus, care a trăit în secolul al XV-lea.

35. Mânăstirea Piatra Scrisă (Județul Caraș Severin, România)
Piatra Scrisă este o mânăstire ortodoxă din județul Caraș Severin, localizată în comuna Armeniș. Începuturile Mănăstirii Piatra Scrisă sunt legate de icoana Sfintei Treimi, zugrăvită direct în piatra muntelui. Oamenii o ştiau cu mult înainte să fie construită calea ferată dintre Caransebeş şi Orşova.
La un moment dat, un tunel trebuia săpat chiar prin stânca pe care era pictată icoana. Toţi cei care o ştiau o considerau sfântă şi nu treceau prin dreptul ei fără să-şi descopere capul şi să se închine.
De aceea, când s-a auzit că va fi spulberată odată cu stânca pe care se afla, preotul şi primarul satului Armeniş au găsit înţelegere ca tunelul să fie deviat cu câţiva metri, protejând astfel locul. La câteva decenii după aceste întâmplări, lângă icoană a fost ridicată Mănăstirea Piatra Scrisă.

36. Biserica Sfântul Gheorghe (Lalibela, Etiopia)
Lalibela este un sat cunoscut în toată lumea pentru bisericile sale monolitice, având un rol important în istoria arhitecturii monumentelor săpate direct în piatră.
Biserica Sf. Gheorghe este cea mai cunoscută și ultima construită, la începutul secolului al XIII-lea, din cele unsprezece biserici din această zonă. Ea a fost denumită “a opta minune a lumii”. Este săpată în întregime în piatră, în forma unei cruci. Dimensiunea complexului este de 25mX25mX30m, iar în afara bisericii se găsește un mic bazin de botez, construit într-un șanț artificial.


37. Biserica Trendsetters (Phoenix, SUA)
Construită în 1973 de Neil Frisby. Oare, Frisby a vizitat Egiptul înainte de a o ridica?

38. Capela în Stâncă (Arizona, SUA)
Această fascinantă capelă romano-catolică este amplasată într-o stâncă de culoare roșie și are o panoramă incredibilă. Construită de Marguerite Brunswig Staude, o studentă a celebrului architect Frank Lloyd Wright, Capela Sfintei Cruci a fost finalizată în 1956 și este principala atracție turistică pentru cei care vizitează regiunea Sedona.
Unii spun că această capelă îi poate mișca și pe cei nereligioși.

39. Capela Wireman la Colegiul Eckerd (St. Petersburg, Florida, SUA)
Inspirată de lucrările arhitectului Eero Saarinen, capela a fost proiectată de o firmă extrem de apreciată în toată lumea “Perkins şi Will”. Caracteristicile cheie ale design-ului sunt forma octogonală și scaunele puse în cerc, fereastra circulară din centrul acoperișului care direcționează lumina solară în centrul sanctuarului, panourile mici de sticlă care reflectă lumina apei din exterior către interior, precum și grinzile care amintesc de contraforturile catedralelor medievale, inducând un sentiment atemporal, într-o structură contemporană.
Un copil, aflat în excursie la Colegiul Eckerd, a spus despre această capelă că este ca “un Isus-păianjen care coboară din spațiu”.

40. Capela Saint-Michel d’Aiguilhe (Le Puy-en-Velay, Franța)
Este poate una dintre cele mai remarcabile priveliști din Franța – o capelă cocoțată pe o gură de vulcan. Aceasta este stânca Aiguilhe, la marginea comunei Le Puy-en-Velay, din regiunea Haute-Loire. Capela Saint-Michel este acolo de 1048 de ani, de când episcopul Gothescalk a construit-o în 962 la reîntoarcerea lui dintr-un pelerinaj făcut la Santiago del  Compostella în Galicia (Spania). În 1955 muncitorii au găsit relicve sub altar, acestea fiind de când s-a construit capela. Până sus trebuie urcate 268 de scări, săpate și acestea în piatră.

41. Santuario Madonna delle Lacrime (Siracuza, Sicilia, Italia)
La nord de Muzeul de Arheologie din Siracuza se află o structură rotundă încă incompletă, Santuario Madonna delle Lacrime, proiectată de Enrico Castiglioni. Construcția va avea, când va fi terminată, 76 metri înălțime.  Sanctuarul stă pe locul unde în anul 1953, se spune că o statuie din ipsos, reprezentând-o pe Fecioara Maria, a plâns de câteva ori atunci când o femeie se chinuia să nască și care striga chemând-o în ajutor pe Fecioară.
Până la finalizarea clădirii, oamenii  pot veni să se roage într-o cameră temporară unde se găsesc și documente care pot dovedi miracolul Madonnei care a plâns.

42. Schit (Insula San Juan de Gaztelugatxe, Spania)
O mică biserică, care este de obicei închisă, datează din secolul al X-lea și pare că a aparținut Cavalerilor Templieri. În 1053, ea a fost donată de către Íñigo López, primul Lord de Biscay, mânăstirii San Juan de la Peña.
În 1593 schitul a fost atacat şi jefuit de Francis Drake. Printre alte incidente, acesta a luat foc de mai multe ori. În 1978 a fost distrus într-un astfel de incendiu. Doi ani mai târziu, a fost reinaugurat.
Accesul la schit se face printr-un drum îngust, care traversează podul solid de piatră, urcând 237 de scări. Conform unei legende, după urcarea obositorului colț de stâncă, ar trebui să suni dintr-un clopoțel de trei ori și să îți pui o dorință.


43. Biserica Arbore (Județul Suceava, România)
Această biserică are hramul “Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”. Este prima biserică pictată din zona Moldovei, inclusă în patrimoniul UNESCO.  Numele ei și al comunei sunt date după numele boierului, Luca Arbore (care a trăit în timpul domniei lui Ștefan cel Mare).  Arbore a  construit-o în 1503. Ridicarea acesteia a durat cinci luni.
După 38 de ani de la ridicarea bisericii, în anul 1541, la iniţiativa Anei – sora boierului Arbore – se va realiza ansamblul de pictură exterioară şi interioară, de către meşterul moldovean Dragoş Coman din Iași. Pentru că  nu era un cleric, ci un exponent al lumii laice,  acest lucru se va vedea în spontaneitatea picturii, în transparenţa culorii, aidoma unei acuarele, în construcţia siluetelor, care au uneori gesturi şi atitudini necanonice. Prin Mănăstirea Arbore, Dragoş Coman introduce în pictura bisericească unul dintre cele mai laice monumente de artă moldovenească.

44. Capela de pe Piatră (Allenspark, Colorado, SUA)
Fondatorul, monseniorul Joseph Bosetti, a fost animat ani de zile de ideea că într-o zi va construi o capelă în acest loc. În 1916, el şi doi prieteni au observat un meteorit care a căzut în timpul nopții. A doua zi în căutarea rămășițelor meteoritului, Bosetti  a dat peste o piatră mare. Frumusețea peisajului a inspirat preotul, care și-a adus aminte de cuvintele lui Isus către Petru: “Pe această Piatră, îmi voi construi Biserica.”
Jurându-și în acea zi să construiască capela, Bosetti s-a rugat aproape 20 de ani pentru a obține fonduri. De-a lungul timpului, el s-a aflat într-o continuă bătălie cu un departament al autostrăzilor din Colorado, care avea în plan să dinamiteze o bucată enormă de granit pentru a extinde o șosea. În cele din urmă, Bosetti a câştigat bătălia iar capela a putut fi construită. Ea a fost proiectată de arhitectul Jacques Benedict, din Denver.
În 1993, Papa Ioan Paul al II-lea  a vizitat capela în timpul călătoriei sale în Denver, cu ocazia Zilei Mondiale a Tineretului şi a binecuvântat personal lăcașul.

45. Capela Cadet (Academia Forțelor Aeriene, Colorado, SUA)
Capela Cadet, finalizată în 1962, a fost proiectată de către arhitecții Walter Netsch din Skidmore și de Owings și Merrill din Chicago. Controversată iniţial pentru design-ul său, Capela Cadet a devenit un exemplu de arhitectură modernistă.

46. Biserica Sf. Augustin (Brookland, Kent, Marea Britanie)
Este o biserică din secolul al XII-lea, din lemn, iar clopotnița este separată de restul bisericii.

47. A Treia Biserică a lui Hristos (Biserică Scientologică – Washington, SUA)
Această biserică este, probabil, cea mai urâtă clădire din Washington.  Construită în 1971, ea exemplifică o formă de artă arhitecturală modernistă care ar putea foarte bine să se numească: “artă brutală”.
Departe de a fi o mişcare estetică, această “artă brutală” se concepe pe sine ca fiind o revoluţie culturală, una care înlocuieşte ornamentarea burgheză (muluri, coloane şi turle) cu fațade de beton, pentru a oferi omului nou socialist ideea de egalitate între clasele sociale.

48. Capela Thorncrown (Eureka Springs, SUA)
Chiar în afara orașului Eureka Springs în Arkansas Ozarks – el însuși un loc extraordinar de frumos –  se află această capelă mică, paşnică, non-confesională.
Proiectată de Fay E. Jones,  în 1979, finalizată în iulie 1980.


49. Biserica Birdhouse (Greer, Carolina de Sud, SUA)
Un colorat cuib de păsări, făcut în formă de biserică, stă atârnat pe gardul cuiva în Greer, Carolina de Sud. Poate că pasărea care locuiește acolo este o pasăre-preot colectând donații-semințe de la enoriașii săi, evident alte păsări.

Lista mea de bloguri

Arhivă blog

DACA VREI SA ASCULTI...PORNESTE...

Ruga catre Dumnezeu

Previzualizaţi

Doamne, Da-le tuturor celor care mi-au vrut raul, atata fericire pe masura raului pe care ei mi l-au dorit.
Doamne, Da-la celor care nu ma plac, atata placere pe masura neplacerilor pe care ei mi le doresc.
Doamne, Da-le celor care m-au crezut prost, atata intelepciune functie de cata prostie au crezut ca am eu.
Doamne, Fie-ti mila de cei care nu mi-au aratat ce e mila.
Doamne, Da-le celor care mi-au refuzat dragostea, toata dragostea pe care eu nu am putut sa le-o ofer.
Doamne, Te mai rog ca tuturor celor pe care eu i-am intristat sa le dai numai lucruri vesele de care sa se bucure cat mai mult.
Doamne, tuturor celor care m-au lovit, mangaie-i si iarta-i, pentru ca eu i-am iertat demult, si nu lasa sa fie loviti de nimeni.
Doamne, celor care ma urasc, da-le numai iubire pentru ca ura ii duce la pierzanie.
Doamne, nu ma lasa sa urasc pe nimeni, indiferent de cat de mult ma displace celalalt.
Doamne, daca nu te superi, te mai rog ceva, desi stiu ca sunt doar un biet pacatos care de multe ori uita de Tine. Te mai rog ca toti cei cu care ma voi intalni in acest an sa aibe parte numai de noroc, fericire, iubire si sanatate si sa fie mereu plini de energie si iubiti de toti.