marți, 30 noiembrie 2010

Vinovatul dovedit


Demult, trăia într-un sat un brutar renumit pentru pâinea sa. Dar, într-o zI
lui i se păru că sunt cam uşoare bucăţile de unt pe care tocmai le cumpărase de la un ţăran şi le aşeză pe cântar. Când colo, ce să vezi?! În loc de 1 kg, cât trebuia să aibă o bucată, fiecare cântărea doar 800 de grame. Supărat foc, omul s-a dus degrabă la judecătorie, spunând că ţăranul înşală lumea şi cerând, bineînţeles, pedepsirea acestuia.
N-au trecut nici două ceasuri şi ţăranul a fost adus în faţa judecătorului,
care l-a ameninţat:
- Dacă este adevărat ce spune brutarul, că îi înşeli pe oameni la cântar, te
bag imediat la închisoare.
- Să-mi fie iertat - zise ţăranul - dar sunt nevinovat.

- Cum îndrăzneşti să minţi? -sări brutarul. Chiar astăzi am cumpărat aceste bucăţi de unt de la tine. Domnule judecător, trebuie să-1 închideţi pe acest şarlatan, care a încercat să mă păcălească!
- Aşa este, omule? - spuse atunci judecătorul. Este untul acesta al tău?

- Al meu este, însă, vedeţi dumneavoastă, eu nu am prea mulţi bani. Mi-am cumpărat un cântar, dar nu am mai avut bani şi pentru greutăţi, aşa că pun unt pe un braţ al cântarului, iar pe celălalt pun o pâine de-a brutarului, care - zice el - are 1 kg. Acum, dacă pâinea brutarului n-a avut 1 kg, eu ce vină am?

Auzind una ca asta, judecătorul a cântărit imediat o pâine şi, într-adevăr, aceasta nu avea decât 800 de g. În locul ţăranului, la închisoare a ajuns adevăratul vinovat, brutarul, care nu doar că înşela oamenii, dar mai dorea şi să fie aspru pedepsit cel care ar fi făcut exact ca el.

Cel ce vrea să înşele, singur se înşală. Chiar dacă nu vede nici un om greşeala sa, Dumnezeu îi vede păcatul; iar atunci când îl mai descoperă şi oamenii, ruşinea este cu atât mai mare.
"Cu nimic nu-L mânii pe Dumnezeu atât de mult ca atunci când
nedreptăţeşti pe cineva." (Sfântul Ioan Gură de Aur

duminică, 28 noiembrie 2010

Frica de singurătate


Nu te teme, nu eşti singur. Singur este cel care nu ştie de Dumnezeu, chiar de i-ar fi toţi oamenii tovarăşi. Unul ca acesta şi într-o tovărăşie cât se poate de numeroasă va spune, cum spun şi acum unii: "Mă plictisesc! Nu ştiu ce să mai fac. Toate mă plictisesc cumplit". Acestea sunt suflete goale de Dumnezeu, cenuşa fără foc. Iar tu nu eşti singur, fiindcă stai cu Domnul, şi Domnul e cu tine.
Ascultă-l pe marele Pavel, apostolul neamurilor, care a fost dintr-o dată părăsit de toţi şi spune: "Nimeni n-a rămas cu mine, ci toţi m-au părăsit, iar Domnul a statut lângă mine şi m-a întărit." Şi acum priveşte ce nădejde vie are el în Domnul Cel viu: "Şi mă va izbăvi Domnul de tot lucrul rău, şi mă va mântui la împărăţia Sa cea cerească" (II Timotei 4, 16-18).
Vezi cât de luminos gândea şi vorbea sluga lui Hristos, Pavel, în acele zile de început, când în întreaga lume nu se află nicio biserică zidită şi niciun domnitor crestin? Iar astăzi tot pământul este împodobit cu biserici creştine şi creştinii se numară cu sute de milioane.
Aşadar nu te întrista din pricina singurătăţii pe care o ai de îndurat acolo unde trăieşti. Dacă, aşa cum scrii, te simţi ca în pustie, să ştii că foarte mulţi tocmai în pustie s-au mântuit. Dar toţi aceşti pustnici ai lui Dumnezeu s-au înălţat până în preaînalta tovărăşie a lui Dumnezeu şi a îngerilor lui Dumnezeu. Altfel n-ar fi putut îndura pustia. Au fost unii dintre ei care timp de cincizeci de ani n-au văzut faţă omenească, şi totuşi nu spuneau: "Suntem singuri! Ne plictisim!" Căci Dumnezeu era cu ei şi ei erau cu Dumnezeu.
Omul poate trăi fără orice şi fără oricine, numai nu fără Dumnezeu. Aceasta este mărturia lor, pe care au lăsat-o Bisericii ca pe un capital. Însă nu se ştie să nu fie trăit vreun ateu cincizeci de ani în deplină singurătate, în pustie. Un asemenea fapt n-a fost înregistrat în istoria neamului omenesc.
Ateul nu-i în stare de aşa ceva. El simte plictiseală şi în tovărăşia oamenilor, plictiseală care devine cumplit de chinuitoare, chiar de nesuferit în lipsa lor. El caută oameni pentru a-i înţepa cu acul veninos al ateismului său şi a se hrăni cu durerea lor. Iar in pustie pe cine să înţepe afară de sine însuşi? Şi cu a cui durere să se hrănească, afară de durerea sa?
Ca atare, zboară neîncetat cu gândurile la înălţimea duhovnicească, unde sălăşluieşte Cel a Cărui tovărăşie este mai însemnată şi mai vrednică de iubit decât orice tovărăşie de pe pământ. Lui slujeşte-I, cu El întovărăşeşte-te; Lui tămâiază-I, de El îndulceşte-te; Lui vorbeşte-I, despre El grăieşte; pe El iubeşte-L, şi iubeşte-L, şi iubeşte-L, cu toată inima, cu toată puterea, cu toată mintea ta. Şi pentru dragostea ta El va afla un mijloc să le deschidă celor din preajma ta ochii şi inimile şi să le insufle credinţa vie în El, asemănătoare credinţei tale.
Atunci la voi va cânta slava lui Dumnezeu nu un solist, ca acum, ci un cor întreg.
Pace ţie şi sănătate de la Domnul.

Sfântul Nicolae Velimirovici
"Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi"

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Silvia MOIAN: Urma pasilor


Văd calea vieţii mele plină de neprevăzut
Şi urma paşilor mei pe nisipul ud.
Treceam plin clipe grele, urcam şi coboram
Şi drumul vieţii mele cu anevoie străbăteam.
Dar văd că lângă urma mea de paşi, mai e o urmă,
Paşi necunoscuţi lângă paşii mei se-adună,
Şi merg şi ei lângă ai mei paşi pe a vieţii cale,
Mă însoţesc mereu văd, pe lunga mea cărare.
Dar când mă uit mai bine, când mi-a fost mai greu,
Doar o singură pereche de paşi urca mereu.
N-am înţeles ce e, ce taină urma paşilor ascunde,
Dar în cuget o voce blândă îmi răspunde.
Vezi în viaţa ta, Eu Iisus te-am însoţit mereu,
Urma mea de paşi e lângă urma ta şi te-am urmat şi eu.
Când tu credeai că nu mai poţi pe drumul drept urca,
Eu îţi dădeam putere, mergeam în dreapta ta.
Când tu credeai că ai să cazi, îţi era tare greu,
Mâna mea te ridica, că ţi-am slujit, eu Domnul tău.
Şi sarcini grele de fărădelegi şi de păcate ţi-am purtat.
Şi crucea vieţii tale, pe umerii mei din dragoste am luat.
- Dar,  Doamne, când eram în nevoia cea mai grea,
Mai lăsat singur, că nu se vede pe nisipul umed urma Ta.
Atunci cu glasul Tău cel dulce mi-ai răspuns în adâncuri  întristat:
- Aceia erau doar paşii mei, că pe tine pe braţe te-am purtat.


Răsplata


Povestea spune că: nu banul te face fericit, există multe feluri de fericire, munca te face fericit, o conştiinţă împăcată dă linişte, succesul nu este totul, fericirea depinde de orizontul de aşteptare.
Un om bogat avea doi servitori. Unul foarte rău, leneş, neloial, al doilea cinstit, harnic, loial, pios. Neavând urmaşi, negustorul a lăsat averea celor doi slujitori, în părţi egale. Amândoi s-au apucat de negustorie. Cel rău prospera văzând cu ochii şi făcea bani şi din piatră seacă. Al doilea, deşi suflet mare, nu prospera deloc, dimpotrivă ieşea în pagubă din negustoria făcută. Supărat foarte şi mirat, cel din urmă a mers la un călugăr şi l-a întrebat:
–Părinte, cum se face că un om rău şi necredincios prosperă şi este fericit, în timp ce credincioşii au atât de multe necazuri?
Bătrânul călugăr era cunoscut pentru înţelepciunea sa:
–Donmul dă necredincioşilor fericirea pământească trecătoare, singura, pe care ei o pot înţelege. Dar dacă duşmanilor săi, Dumnezeu le dă atât de mult, imaginează-ţi, ce daruri are pentru prietenii săi!
Spunem povestea: cuiva care n-are simţul datoriei,
celui care crede doar în bani,
pentru a arăta că fericirea este aşa cum o concepi,
celui ce crede că prosperitatea este cheia fericirii,
pentru ilustrarea ideii că nu muncim doar pt. răsplată.

NU STRANGE COMOARA PE PAMANT..



Intr-un sat, credinciosii s-au gandit sa-si restaureze biserica. Le trebuia lemn pentru constructie si multe binale pentru schelarie. Ar fi trebuit sa cumpere lemnul de departe si era scump. Un boiernas local avea o mare padure de brazi, nu departe de sat, si era foarte mandru de proprietatea lui. Nu mai erau alte paduri in regiune si scotea bani buni din vanzarea lemnelor.

Impreuna cu preotul, oamenii s-au gandit sa apeleze la dansul. Sa-i ceara sa contribuie si el la lucrarile de restaurare cu lemnele de constructii, iar ei se obligau sa contribuie cu munca. Cautandu-l, l-au gasit chiar in padure. I-au spus care ii era pasul, luandu-l de departe si cu binisorul.

- Nu va dau nimic. Platiti. E padurea mea si fac ce vreau cu ea. Ii adusera aminte ca o mostenise si ca nici n-o uda, nici n-o facea el sa creasca, ci totul ii venea de-a gata de la Dumnezeu, si ca ar putea sa faca si el ceva pentru biserica, doar era crestin.

- Ei, nu ma luati pe mine cu de-alde astea. Viata e grea. Totul se plateste. Trebuie sa ne gospodarim bine, nu sa risipim. Fata de mostenirea aceasta am si eu o raspundere.

Vazand ca nu-l pot convinge, s-au hotarat sa plece, lasandu-l sa-si admire mostenirea. Dar unuia din ei i-a venit un gand:

- Domnule, il intreba, din toata padurea aceasta, care e bradul dumitale?

- "Toti brazii sunt ai mei. Toata padurea e a mea, raspunse el contrariat. Ce cei fi gandind?"

- "Asta stiu eu. Dar care e bradul dumitale, pe care il vei stapani in veci, caci pe ceilalti ii vei vinde, sau ii vei lasa aici, si nu-ti vor mai apartine".

- Nu inteleg ce vrei sa spui!

- Vreau sa te intreb din care te-ai hotarat sa-ti faci cele patru scanduri pentru sicriu. Sa stii ca numai acela e bradul dumitale. Pe ceilalti doar ii admi¬nistrezi temporar. Numai de acela ai de fapt nevoie! E un brad intelept. Acela, vrei nu vrei, te va duce la biserica! Dar iti va fi prea tarziu ca sa-ti mai fie de folos! Proprietarul intelese. Se umili, isi ceru iertare si-i lasa sa-si ia tot lemnul de care aveau nevoie.
http://www.crestinortodox.ro



 

CASA CELOR 1000 DE OGLINZI


Cu mult timp in urma, intr-un satuc, se gasea un loc cunoscut drept "Casa celor 1000 de oglinzi". Un catelus
mititel, vesel din fire, afland de acest loc, s-a hotarat sa-l viziteze. Cand a ajuns, sarea fericit pe scari si a intrat in
casa. S-a uitat pe hol cu urechiusele ridicate si dand din coada.
Spre marea sa surpriza, s-a trezit privind la alti 1000 de catelusi fericiti, care dadeau din coada ca si el. A zambit, si
a primit inapoi 1000 de zambete, la fel de calde si prietenoase. Cand a plecat, s-a gandit: "Este un loc minunat. Ma voi intoarce sa-l vizitez!"

In acelasi sat, alt caine, care nu era la fel de fericit ca primul, s-a hotarat si el sa viziteze casa. A urcat cu greu
scarile, cu coada intre picioare, si capul lasat. Cand a vazut 1000 de caini neprietenosi uitandu-se la el, s-a speriat si s-a zbarlit pe spate, maraind. Cand ceilati 1000 de caini au inceput si ei sa maraie, a fugit speriat. O data iesit afara, s-a
gandit: "E un loc ingrozitor, nu ma mai intorc acolo niciodata".
Toate chipurile sunt oglinzi. Ce fel de reflexie vezi pe chipurile celor pe care-i intalnesti?


vineri, 26 noiembrie 2010

FIUL

Un om instarit si fiul sau iubeau sa colectioneze lucrari de arta rare. Aveau de toate in colectia lor: de la Picasso la Rafael. Adeseori stateau impreuna si admirau lucrarile acelea minunate de arta. Cand a izbucnit conflictul din Vietnam, fiul a plecat la razboi. A fost foarte curajos, dar a murit in lupta, in timp ce salva un soldat. Tatal a fost anuntat si a plans mult pe singurul sau fiu...

Cam o luna mai tarziu, chiar inainte de Craciun, s-a auzit o bataie la usa. Un tanar statea acolo, cu un pachet mare in brate… A spus: ‘Domnule, dumneata nu ma cunosti, dar eu sunt soldatul pentru care fiul tau si-a dat viata. A salvat multe vieti in ziua aceea si pe cand ma cara pe mine intr-un loc ferit de pericole, un glont l-a lovit in inima si a murit pe loc… Vorbea adeseori despre dumneata si dragostea ta pentru arta.’ Tanarul ii intinse pachetul. ‘Stiu ca nu e mult. Nu sunt un artist asa grozav, dar cred ca fiul dumitale ar fi vrut sa ai asta.’
Tatal a deschis pachetul. Era un portret al fiului sau, pictat de tanarul soldat. S-a uitat cu uluire la felul in care reusise acesta sa redea personalitatea fiului sau in tablou. I-a multumit tanarului si i-a oferit bani pentru pictura… ‘O, nu, domnule, n-as putea sa rasplatesc niciodata ce a facut fiul dumneavoastra pentru mine. Este un cadou.’
Tatal a atarnat portretul deasupra semineului. De fiecare data cand veneau vizitatori la el acasa, el le arata mai intai portretul fiului sau inaintea tuturor celorlalte mari opera de arta pe care le colectionase. Batranul a murit cateva luni mai tarziu. Avea sa aiba loc o mare licitatie a tablourilor sale. Multi oameni cu influenta s-au adunat, nerabdatori sa vada magnificele picturi si sa cumpere una pentru colectiile lor. Pe platforma insa statea pictura cu fiul sau. Conducatorul licitatiei a batut cu ciocanasul.
‘Vom incepe cu acest portret al fiului. Cine liciteaza pentru aceasta pictura?’... Se facu liniste. Apoi o voce din spatele camerei a strigat:
‘Vrem sa vedem picturile faimoase. Sari peste asta!’
Dar conducatorul licitatiei insista. ‘Liciteaza cineva pentru acest tablou? Cine incepe oferta? $100, $200?'
Inca o voce furioasa: ‘Nu am venit sa vedem pictura asta. Am venit sa vedem Van Gogh, Rembrandt. Treci odata la adevaratele licitatii!’... Conducatorul licitatiei insista: ‘Fiul! Fiul! Cine il ia pe fiu?’ Intr-un sfarsit, veni o voce din cel mai indepartat colt al camerei. Era a gradinarului de-o viata al tatalui si fiului.
‘Dau $10 pentru pictura...’ Fiind un om sarac, asta era tot ce-si putea permite. ‘Avem $10, cine ofera $20?’ 'Da-i-o lui cu $10. Sa vedem capodoperele!’... Multimea devenea furioasa. Nu vroia pictura cu fiul. Ei voiau investitiile demne de colectiile lor. Conducatorul licitatiei batu ciocanasul. ‘O data, de doua ori, VANDUT pentru $10!’
Un om din randul al doilea striga: ‘Si acum sa trecem la colectie!’. Conducatorul licitatiei si-a pus jos ciocanasul.
‘Imi pare rau, licitatia s-a incheiat.’
'Cum ramane cu tablourile?’
'Imi pare rau. Cand am fost chemat sa conduc aceasta licitatie, mi s-a comunicat o clauza secreta din testament... N-am avut voie sa vorbesc despre aceasta clauza pana acum. Pana cand pictura cu fiul se va fi vandut. Doar aceasta pictura va fi scoasa la licitatie. Cine va fi cumparat aceasta pictura va mosteni intreaga proprietate, incluzand tablourile. Omul care a luat fiul primeste tot!’

Dumnezeu si-a dat Fiul acum 2000 de ani ca sa moara pe Cruce pentru noi. Intocmai ca si conducatorul licitatiei, mesajul Lui astazi este: ‘Fiul, Fiul, cine va lua pe Fiul?’
Pentru ca, vedeti voi, cine Il ia pe Fiul... primeste totul.

Cat de mare e valoarea ta


Un tanar s-a dus la un batran intelept pentru a-l ajuta cu un sfat.
- Inteleptule, am venit la tine pentru ca ma simt atat de mic, de neinsemnat, nimeni nu da doi bani pe mine si simt ca nu mai am forta sa fac ceva bun. Ajuta-ma, invata-ma cum sa fac sa fiu mai bun? Cum sa le schimb oamenilor parerea despre mine?
Fara ca macar sa se uite la el, batranul ii spuse:
- Imi pare rau, baiete, nu te pot ajuta acum, am de rezolvat o chestiune personala. Poate dupa aceea.
Apoi, dupa o mica pauza, adauga:
- Daca insa m-ai putea ajuta tu pe mine, atunci poate ca as rezolva problema mea mai repede si as putea sa ma ocup si de tine.
- As fi incantat sa va ajut, baigui tanarul cam cu jumatate de gura, simtind ca iarasi e neluat in seama si amanat.
- Bine, incuviinta batranul invatat.
Isi scoase din degetul mic un inel si-l intinse baietanului adaugand:
- Ia calul pe care-l gasesti afara si du-te degraba la targ. Trebuie sa vand inelul acesta pentru ca am de platit o datorie. E nevoie insa ca tu sa iei pe el cat se va putea de multi bani, dar ai grija ca sub nici in ruptul capului sa nu-l dai pe mai putin de un banut de aur. Pleaca si vino cu banii cat mai repede.
Tanarul lua inelul, incaleca si pleca. Odata ajuns in targ incepu sa arate inelul in stanga si-n dreapta, doar-doar va gasi cumparatorul potrivit. Cu totii manifestau interes pentru mica bijuterie, pana cand le spunea cat cere pe ea. Doar ce apuca sa le zica de banutul de aur unii radeau, altii se incruntau sau ii intorceau imediat spatele. Un mosneag i-a explicat cat de scump este un ban de aur si ca nu poate sa obtina un asemenea pret pe inel. Altcineva s-a oferit sa-i dea doi bani, unul de argint si unul de cupru, dar tanarul stia ca nu poate vinde inelul pe mai putin de un banut de aur, asa ca refuza oferta. Dupa ce batu targul in lung si-n lat, rapus nu atat de oboseala, cat mai ales de nereusita, lua calul si se intoarse la batranul intelept.


... Flacaul si-ar fi dorit sa aiba el o moneda de aur pe care s-o poata da in schimbul inelului, ca sa-l poatã scapa pe invatat de griji si, astfel, acesta sa se poata ocupa si de el. Intra cu capul plecat.
- Imi pare rau, incepu el, dar n-am reusit sa fac ceea ce mi-ati cerut. De-abia daca as fi putut lua doi sau trei banuti de argint pe inel, dar nu cred sa pot pacali pe cineva cu privire la adevarata valoare a inelului.
- Nici nu-ti imaginezi cat adevar au vorbele tale, tinere prieten! spuse zambitor inteleptul. Ar fi trebuit ca mai intai sa cunoastem adevarata valoare a inelului. Incaleca si alerga la bijutier. Nimeni altul n-ar putea spune mai bine cat face. Spune-i ca ai vrea sa vinzi inelul si intreaba-l cat ti-ar da pentru el. Dar, oricat ti-ar oferi, nu-l vinde. Intoarce-te cu inelul! Flacaul incaleca si pleca in goana.
Bijutierul examina atent micul inel, il privi atent prin lentila prinsa cu ochiul, il rasuci si apoi zise:
- Spune-i invatatorului ca daca ar vrea sa-l vanda acum, nu-i pot oferi decat 58 de bani de aur pentru acest inel.
- Cuuum, 58 de bani de aur?!? - exclama naucit tanarul.
- Da, raspunse bijutierul. Stiu ca-n alte vremuri ar merita si 70, dar daca vrea sa-l vanda degraba, nu-i pot oferi decat 58.
Tanarul multumi si se intoarse degraba la invatat, povestindu-i pe nerasuflate cele intamplate.
- Ia loc, te rog - ii spuse acesta dupa ce-l asculta. Tu esti asemenea acestui inel, o bijuterie valoroasa si unica. Si, ca si in cazul lui, doar un expert poate spune cat de mare este valoarea ta.
Spunand acestea, lua inelul si si-l puse din nou pe degetul mic.
- Cu totii suntem asemenea lui, valorosi si unici, perindandu-ne prin targurile vietii si asteptand ca multi oameni care nu se pricep sa ne evalueze.
Povestea aceasta este dedicata acelora care zi de zi se straduie, lustruind cu migala, sa adauge valoare bijuteriei pe care ei o reprezinta si sa realizeze valoarea pe care o au. Amintiti-va mereu cat de mare este valoarea voastra, chiar daca multi din jur va ignora sau par sa nu-si dea seama cat sunteti de pretiosi.


miercuri, 24 noiembrie 2010

BOGATII SI SARACII



Demult, cu sute de ani în urmă, a trăit un rege puternic şi înţelept. Într-o zi, plimbându-se prin curtea palatului său, a auzit, dincolo de ziduri, pe cineva care plângea. A dat imediat poruncă să fie deschise porţile şi a ieşit să vadă ce se întâmplase. Nu-şi putea crede ochilor... Dacă în palatul său, toţi oamenii erau mulţumiţi şi aveau de toate, acum vedea, însă, că la porţi erau adunaţi oameni nevoiaşi, ce întindeau mâna pentru o bucată de pâine. Chiar lângă zid, era un copil ce plângea. Când regele l-a întrebat ce i s-a întâmplat, copilul i-a răspuns că părinţii săi sunt bolnavi şi el nu are bani nici de hrană şi nici de doctorii. În timpul acesta, în jurul regelui s-a strâns o mulţime de oameni nevoiaşi, unul mai amărât decât celălalt, fiecare încercând să-şi spună păsul. Mâniat de această situaţie pe care sfetnicii i-o ascunseseră, regele s-a întors în palat şi i-a chemat pe toţi bogătaşii la el. Când aceştia s-au adunat în sala tronului, le-a spus:
- Voi sunteţi cei mai bogaţi oameni din regatul meu. Aveţi atâta avere încât aţi putea să vă construiţi fiecare câte o casă numai din aur. Dar dacă v-aţi uita şi în jurul vostru, aţi vedea că sunt oameni care mor de foame, care o duc rău, fiindcă voi nu vă îngrijiţi de treburile cetăţii. Afară este plin de oameni ce vor să muncească pentru o pâine, dar voi îi refuzaţi. Doar de voi înşivă depinde ca aceşti oameni să o ducă mai bine. Puteţi să îi ajutaţi şi vă poruncesc să o faceţi!
După câteva zile, regele a văzut că nimic nu se schimbase. Chemându-i iarăşi la el pe cei mai bogaţi dintre supuşii săi, le-a spus:
- Văd că nu aveţi suflet! Cum de nu vă e milă de cei ce se luptă cu greutăţile, zi de zi ?! Dacă nu o faceţi voi, atunci o s-o fac eu! Iată ce poruncesc: de azi înainte, pentru fiecare sărac mort de foame, în regatul meu, va fi omorât şi un bogătaş! De mâine, ne vom întâlni în fiecare seară şi, dacă aflu că, peste zi, un om a murit de foame la mine-n cetate, atunci sorţii vor decide care dintre voi va fi executat. Pentru că voi înşivă vă faceţi vinovaţi de moartea acelui om, căci l-aţi fi putut ajuta, dar n-aţi făcut-o. Ne vedem mâine seară!
Se spune că, de a doua zi, nimeni nu a mai murit de foame în regatul acela!

Şi noi, dragii mei, suntem foarte bogaţi, spiritual vorbind. Şi totuşi lângă noi mor atâţia oameni de foame, înfometaţi de hrana cea duhovnicească. Nu ar fi cazul să le dăm de mâncare fraţilor noştri, din puţinul nostru? Dacă şi Stăpânul nostru ar proceda ca şi regele din istorioară, cu siguranţă n-ar mai fi oameni flămânzi de cuvântul lui Dumnezeu, dar nu face aşa, fiindcă Dumnezeu e dragoste şi vrea ca şi noi, fiii Lui, să fim plini de dragoste şi să-i ajutăm pe cei de lângă noi, nu de frică, ci numai din dragoste.


Scrisoarea unui copil catre Dumnezeu



Ma ridic de pe scaun si ma asez in tacere. Incerc sa-mi aplec genunchii in fata maretiei Tale, Doamne, ce esti acolo sus si stii a ma asculta cu nespusa bunatate, blandete, rabdare.

Incerc ca asa cum pot, cu mintea mea de copil, sa cuprind imensitatea ta, sa o deslusesc si sa o inteleg, sa o simt. Nicaieri nu am mai multa pace si liniste ca atunci cand ma reculeg si, desi nu am pus niciodata timbru pe ea, ma simt ca si cum as scrie o scrisoare catre tine.

Din adancul sufletului meu, vreau sa te rog Doamne, sa ne dai o viata mai buna, si sa-i ajuti pe cei mari sa inteleaga ca crucea pe care tu le-ai dat-o sa o poarte nu este mai mult decat pot ei duce.

Ma inchin in fata ta si incerc sa inteleg grija ta parinteasca si sa-mi explic de ce, chiar daca suntem rai , Doamne, tu inca ne mai iubesti. As vrea sa-mi explici, desi nu ai de ce sa explici unui muritor de rand ceva, de ce esti atat de bun cu noi si de ce mila ta poate acoperi inca orice rautate.

Iti scriu, cu mana tremurand de emotie si teama, si te rog ca grija ta sa se indrepte spre toti copii acestei lumi, mai ales spre cei pe care soarta ii oropseste. Spre cei ce nu au parinti, asa cum am eu, spre cei ce nu au jucarii, cum am eu, spre cei ce nu cunosc dragostea si caldura unui camin, a unei familii , pe care eu o am.

Si te mai rog, Doamne, coboara ochii tai, ca doi luceferi de seara, catre parintii mei, care sunt cei mai buni din lume. Catre mama, care desi ma mai cearta cateodata - stiu ca ma iubeste si ca si-ar da si viata pentru fericirea mea, catre tata, care ma vede ca pe un print din poveste, chiar daca printul este neascultator, din cand, in cand.

Fa ca inima mea sa fie cuprinsa de dragostea catre tine, fa-ma un copil bun si ascultator, care sa stie sa se bucure cu toata puterea de cea mai frumoasa perioada a vietii: copilaria. Nu am cuvinte sa-ti pot multumi pentru toate cate ni le dai, pentru grija ta cea parinteasca, ce stie a ne certa, dar si a ne mangaia. Iti multumesc pentru toate clipele frumoase pe care mi le dai, si te mai rog sa-mi luminezi mintea si calea in viata, sa-mi indrumi pasii cu rabdare, asa cum numai tu stii face. Fii alaturi de mine mereu, si chiar daca copilul tau mai greseste, nu ma certa prea aspru, ci ridica-ma. Da-mi , Doamne, puterea de a le infrunta pe toate, sau macar intinde-mi mana din cand in cand, ca sa realizez ca-mi esti aproape.

Iti scriu, dar pentru fiecare nelamurire pe care o am, simt ca Tu, deja mi-ai raspuns. Tacerea ta este un mare raspuns si cred inca o data in puterea si rabdarea ta de a-mi asculta gandurile. Stiu ca vei citi cu placere scrisoarea mea si poate vei ierta stangaciile facute, gandurile - poate nu asa de clare, vina - poate nu asa de vinovata, mintea - poate nu asa de luminata. Iti multumesc ca vei citi scrisoarea mea, si te rog fii lumina mea din mare taina, care sa-mi dea putere si care sa ma faca mare. Pastreaza, Doamne in sufletul meu curatenia gandurilor de copil, si fa ca puritatea varstei sa ma insoteasca mereu. Cred in tine, si sincer iti pot spune ca: Te iubesc !

Stroia A. Gheorghe
("Pledoarie pentru inocenta", Editura Sfantul Ierarh Nicolae, Braila, 2010)


Curatenia si simplitatea unui copil


La ora de religie, o fetita de 6 ani desena si colora de zor.

Invatatoarea de la acea clasa a intrebat-o “Papusica! Ce desenezi acolo?”.
Fetita a raspuns:
Il desenez pe Dumnezeu.
Invatatoarea i-a vorbit din nou, zicandu-i:
“ Dar cum Il desenezi tu pe Dumnezeu, caci nu L-a vazut nimeni cu ochii si nu stim cum arata.”.
La care fetita a raspuns:
“Nu-i nimic ca nu L-au vazut. O sa-L vada si o sa-L cunoasca dupa ce-L desenez eu!”

marți, 23 noiembrie 2010

PILDA NEGHINEI


Ca și în pilda semănătorului Domnului IIsus Hristos spune adevăruri cu privire la Împărăția lui Dumnezeu. Dacă în pilda semănătorului Domnului Isus a accentuat pământul sau inima omului în care a fost sădită Cuvântul lui Dumnezeu atunci în pilda neghinei Domnul Isus pune accentul pe două feluri de semănători și două feluri de sămânță care pot fi semănate în inima omului.
Iisus le‑a pus înainte o altă pildă, şi le‑a zis: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un om care a sămănat o sămînţă bună în ţarina lui. Dar, pe cînd dormeau oamenii, a venit vrăjmaşul lui, a sămănat neghină între grîu, şi a plecat. Cînd au răsărit firele de grîu şi au făcut rod, a ieşit la iveală şi neghina. Robii stăpînului casei au venit şi i‑au zis: «Doamne, n‑ai sămănat sămînţă bună în ţarina ta? De unde are dar neghină?» El le‑a răspuns: «Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta». Şi robii i‑au zis: «Vrei dar să mergem s‑o smulgem?» «Nu», le‑a zis el, «ca nu cumva smulgînd neghina, să smulgeţi şi grîul împreună cu ea». Lăsaţi‑le să crească amîndouă împreună pînă la seceriş; şi, la vremea secerişului, voi spune secerătorilor: «Smulgeţi întîi neghina, şi legaţi‑o în snopi, ca s‑o ardem, iar grîul strîngeţi‑l în grînarul meu»” (Matei 13:24‑30).
Ca și în cazul pildei semănătorului înterpretarea pildei ngheinei este dată doar ucenicilor.
El le-a răspuns: ,,Cel ce samănă sămînţa bună, este Fiul omului. Ţarina, este lumea; sămînţa bună sînt fiii Împărăţiei; neghina, sînt fiii Celui rău. Vrăjmaşul, care a sămănat -o, este Diavolul; secerişul, este sfîrşitul veacului; secerătorii, sînt îngerii.(Matei 13:37-39)
După ce Domnul Isus identifică punctele de referință și anume că:
1.Semănătorul este Fiul Omului.
2.Țarina este lumea.
3.Sămânța bună sînf fii Împărăției
4.Neghina, sînt fii Celui rău.
5.Vrăjmașul care a semănat neghina este Diavolul.
6.Secerișul este sfîrșitul veacului iar
7.Secerătorii sînt îngerii.
Un alt aspect asupra căruia se concentrează Domnul Isus este secerișul.
Deci, cum se smulge neghina şi se arde în foc, aşa va fi şi la sfîrşitul veacului. Fiul omului va trimete pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile, cari sînt pricină de păcătuire şi pe ceice săvîrşesc fărădelegea, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor. Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi de auzit, să audă. (Matei 13:40-43)
Dumnezeu a creat pe om după chip și asemănarea Sa iar omul prin neascultarea sa s-a făcut vinovat de călcarea poruncii lui Dumnezeu. Diavolul a stricat tot ceea ce a creat Dumnezeu „foarte bun” și a sădit în inima omului îndoială. Deci omul prin alegerile sale personale a lăsat neghina să înădușă adevărul. Deci a fi fiul Împărăției sau fil Celui rău atârnă de ce este semănat în inima fiecăruia din noi și ce rodește în noi. Faptele vieții noastre dovedesc a cui fii suntem și ce lăsăm zilnic să fie sădit în inima noastră. Dacă zilnic este sădit în inima mea îndoială, curvie, furt, minciuna, pornografia, uciderile, etc. atunci îi voi conduce viața potrivit cu îndoielile pe care le am. Deci noi suntem aceea care alegem să primi aceste două „semințe” și să le hrănim spre creștere și spre coacere și de aceasta depinde sfîrșitul fiecărui din noi, fie vom fi smulși și aruncați în foc fie vom fi strînși și duși în Împărăția lui Dumnezeu.
Fiul omului va trimete pe îngerii Săi, şi ei vor smulge din Împărăţia Lui toate lucrurile, cari sînt pricină de păcătuire şi pe ceice săvîrşesc fărădelegea, şi-i vor arunca în cuptorul aprins; acolo va fi plînsul şi scrîşnirea dinţilor. Atunci cei neprihăniţi vor străluci ca soarele în Împărăţia Tatălui lor. Cine are urechi de auzit, să audă.
Ceea ce a adus lucrurile la acest destin a fost tocmai primirea lucrării Fiului omului sau a lucrării diavolului care seamănă în noi prilejuri de păcătuire şi ne îndeamnă la fărădelege. Aceea dintre fii oamenilor ajung în cuptorul cu foc din cauză că au acceptat și au tolerat lucrările diavolului.
Cum poate fi smulsă sămînța celui rău din inima omului?
În Matei 18:2-3 Domnul Isus se adresează ucenicilor și mulțimii și le spune că dacă nu se pocăiesc cu nici un chip nu vor intra în Împărăția lui Dumnezeu.
Iisus a chemat la El un copilaş, l-a pus în mijlocul lor, şi le-a zis: ,,Adevărat vă spun că, dacă nu vă veţi întoarce la Dumnezeu şi nu vă veţi face ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu veţi intra în Împărăţia cerurilor.
Deci pentru a intra în împărăția lui Dumnezeu trebuie să lași ca sămînța Cuvântului lui Dumnezeu să fie sădită în inima ta și să încolțească ca mai apoi să dea roadă ca: schimbarea caracterului, comportamentului, vorbirii, etc. Doar prin credință din inimă în Domnul Isus Hristos putem fi mântuiți.

TRUPUL ESTE PRECUM O HAINA




Un calugar, fara sa tina seama de sfaturile duhovnicului sau, s-a nevoit peste masura, incat trupul ii era ca o umbra. A postit aspru, timp de mai multe zile.

Duhovnicul sau, vazand starea la care a ajuns din cauza ispitelor, i-a spus:

- Trupul este precum o haina. Daca o ingrijim, o putem purta mai mult timp, iar daca ne batem joc de ea, se va rupe si va trebui sa o aruncam. Te rog sa-ti intaresti trupul prin mancare si rugaciune

luni, 22 noiembrie 2010

O VORBA PROASTA

Un sătean călătorea într-o zi spre târg; trecând printr-un sat, iată că i se rupse o roată de la căruţă şi începu şi ploaia. Un copil din sat îl întrebă:
- Unde te duci nene?
Cum omul era necăjit şi prea puţin credincios, îi răspunse:
- Mă duc la dracu!
Copilul, înţelept, nu zise nimic şi se duse la treburile sale.
Omul, după ce îşi drese căruţa, plecă spre târg şi-şi vându marfa pe care o avea. La întoarcere l-a apucat noaptea pe drum şi iată că în dreptul unei păduri îi ieşi un hoţ în cale. Săteanul întrebă:
- Cine eşti?
Hoţul răspunse:
- Sunt dracu!
Şi cu arma întinsă îi luă toţi banii din buzunar şi dispăru în noapte.
Dând bice cailor, săteanul îşi aduse aminte de vorba ce o spusese şi acum se mustra zicându-şi: “Iată am zis că mă duc la dracu şi la dracu m-am dus; bine că nu m-am dus de tot!
Şi din acel moment a luat hotărârea să nu mai spună sau să cheme cuvântul acesta spurcat. Venindu-şi în fire, omul nostru s-a vindecat de acest păcat pentru toată viaţa.

duminică, 21 noiembrie 2010

Bogatul caruia i-a rodit tarina


CELE PE CARE LE-AI STRANS ALE CUI VOR FI?

Sa ascultam o parabola simpla. Una din acelea pe care Mantuitorul, probabil, le improviza pe loc, dupa nivelul ascultatorilor si dupa subiectul convorbirii. Povestirile Sale sunt adevarate creatii literare. Lui Iisus i s-ar cuveni un loc aparte, in afara de acela pe care il are in istoria mantuirii, si in istoria culturii si a literaturii universale. Evident, e prea mare pentru aceasta. Dar a-L revendica si pentru cultura si literatura, nu mi se pare a-L cobora sau a propune vreo blasfemie. N-ar fi decat o noua ipostaza pamanteasca a Sa, reflectand in mod concret realitatea. Gandul meu porneste de acolo ca ar trebui sa deschidem pentru Iisus toate drumurile ca sa intre in viata oamenilor. Dar am pornit de la promisiunea ca vom asculta o parabola. Parabola e o specie literara care .vorbeste prin analogie, prin asemanare. Iti spun ceva, ca sa intelegi altceva. De aceea se mai numeste si "pilda". Zicem adesea, in vorbirea zilnica: Cutare "vorbeste in pilde", adica cu subintelesuri, cu aluzii. Cel care vorbeste in pilde o face pentru ca ceea ce vrea sa-ti comunice e mai usor de inteles si mai concludent pe calea aceasta.

De cele mai multe ori intelesul parabolei se impune de la sine, imediat, uneori chiar mai convingator decat daca s-ar spune lucrurile direct. De aceea Mantuitorul a utilizat genul atat de des. S-o ascultam. Se numeste "Parabola bogatului caruia i-a rodit tarina".

"Unui bogat i-a rodit din belsug tarina. Si el cugeta in sine, zicand: Ce voi face, ca n-am unde sa adun roadele mele? Si a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitnitele mele si mai mari le voi zidi si voi strange acolo tot graul si bunatatile mele; Si voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunatati stranse pentru multi ani; odihneste-te, mananca, bea, veseleste-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! In aceasta noapte voi cere de la tine sufletul tau. Si cele ce a pregatit ale cui vor fi? Asa se intampla cu cel ce-si aduna comori siesi si nu se imbogateste in Dumnezeu" (Luca 12, 16-21)

O parabola pe cat de simpla, pe atat de adevarata. Care dintre noi n-am vazut sau n-am auzit de asemenea oameni care aduna toata viata si care, intr-o zi, pe neasteptate, trec dincolo si toata osteneala de o viata, pusa deoparte, toata adunatura lor se dovedeste a fi fost, pentru ei, zadarnica.

Cine n-a avut prilejul sa fie in preajma unor oameni care au trecut dincolo, si sa vada cum, din momentul trecerii, altii umblau prin bunurile lor, fara teama si fara sfiala, ca prin niste bunuri fara stapan, iar cel care trecuse nu mai putea acum sa le zica nimic. Nu mai putea nici sa se mire de atata lipsa de respect si de randuiala, nici sa protesteze, nici sa mai pretinda ca acele bunuri erau ale lui, desi unele erau lucruri strict personale.

Nu mai erau ale lui. Asta era. Iesisera definitiv de sub stapanirea lui. Erau acum la voia celor care ramasesera, si care puteau umbla prin ele si prin sufletul lui ca un bat prin cenusa. Puteau sa faca orice ar fi vrut cu bunurile care, inainte cu o clipa, erau sub alta lege. Sub alta stapanire. Apartinusera fiintei altuia. Acum iesisera toate de sub legea fiintei caruia ii apartinusera. Devenisera bunuri in care altii se puteau amesteca fara raspundere, fara teama sau rusine. Chiar si rudele cele mai apropiate, desi mostenitoare acum, inainte n-ar fi indraznit sa deschida un sertar, o cutie, o scrisoare. Acum totul e permis!

Moartea creeaza astfel de situatii, cu adevarat ciudate, oricat ar fi de naturale. Nu ne satisfac, oricat de naturale ar fi. Asa cum moartea insasi, naturala cand e la sorocul implinirii calatoriei, nici atunci nu satisface, ci sperie, deconcerteaza, tulbura.  De multe ori Mantuitorul a atras atentia sa nu ne punem nadejdea in bogatie. Ba chiar a vazut in ea o pacoste si un pericol. De cate ori n-a spus: "Vai voua, bogatilor!" Sau: "Mai lesne este a trece camila prin urechile acului, decat sa intre un bogat in imparatia cerurilor". Pe Anania si Safira, Dumnezeu i-a pedepsit cu moarte pentru ca pusesera deoparte bunuri pe care le fagaduisera comunitatii.

Dupa experienta primelor comunitati crestine de a trai in comunitate de bunuri, monahismul de obste a reluat aceasta porunca a Mantuitorului, iar pustnicii singuratici au dus-o la extrem, renuntand la toate. Unul din voturile monahilor de obste este saracia de bunavoie. Ei au luat, din cele mai vechi timpuri, aceasta invatatura drept o porunca, si au incercat s-o puna in practica. Dar au fost confruntati si ei cu unele dificultati. Au vazut ca nu e usor sa pui in practica asa ceva in chip desavarsit. Caci a navalit peste ei intrebarea: Oare daca nu ne-am ingriji de ziua de maine, din ce am trai? Iar a avea pentru ziua de maine inseamna a depozita azi!

Dar nu asupra acestui lucru atrage Mantuitorul atentia. El n-a putut propovadui o invatatura absurda. N-a interzis niciodata grija de viitor, asigurarea zilei de maine.
Ceea ce a condamnat Mantuitorul a fost transformarea bunurilor pe care le acumulam, in bunuri exclusiv personale, si concentrarea tuturor preocuparilor asupra lor, cu gand egoist, cu gand de a avea mai mult decat avem nevoie.

Aceasta condamna Mantuitorul. Condamna egoismul, condamna lacomia, condamna pe cei care aduna de dragul de a aduna, pentru bucuria perversa pe care si-o procura contemplandu-si pungile si hambarele. Unii ca acestia uita de Dumnezeu si de oameni. Satisfacuti, nu mai vad imprejurul lor si nu simt ca ceea ce au ei in plus, ar folosi mult acelora care au in minus fata de trebuintele lor. Si, mai ales, uita ca vor muri si ca tot ce aduna in plus, aduna de fapt pentru altii. Vor fi luate de altii fara ca aceia sa simta macar datoria de a le multumi.

Pentru unii ca acestia a rostit Mantuitorul "Pilda bogatului caruia i-a rodit tarina". Tocmai vorbea despre lacomie. Cineva din multime il rugase sa-i zica fratelui sau sa imparta averea cu el. Se vede ca se certasera intre ei. Mantuitorul n-a vrut sa intervina in conflict: "Omule, cine m-a pus pe Mine judecator sau impartitor intre voi?" Dar acestea i-a dat totusi prilejul sa-si spuna un punct de vedere, in principiu, si anume: "Cautati sa va paziti de lacomie, caci viata cuiva nu atarna de multimea avutiei lui" (Luca 12, 14-15). Si ca sa-si ilustreze principiul, le-a spus: Parabola bogatului caruia i-a rodit

tarina si caruia aceasta rodire nu i-a ajutat cu nimic, murind tocmai cand adunase mai mult. Parabola se adresa si celui care-i ceruse interventia in cearta cu fratele sau, si fratelui desigur, daca va fi fost de fata, dar si tuturor celorlalti care il ascultau. Si prin ei si noua.

Dar sa ne oprim putin asupra ei. A gresit oare omul din parabola in toate? I-a rodit tarina. Foarte bine. A avut timp bun, soare, vant la timp. E ceva rau in aceasta? Nici vorba. A facut foarte bine. A avut un surplus de recolta. E ceva rau in aceasta? Nu. De ce ar fi? A constatat ca nu-i ajung hambarele si a poruncit sa se construiasca altele. Foarte bine, ca doar nu era s-o lase in ploaie, sa se piarda. Orice gospodar bun ar fi facut la fel. Pana aici, asadar, el e un personaj, sa zicem, pozitiv. Dar in parabola apare un al doilea personaj: Dumnezeu. Cand apare? In momentul in care bogatul, satisfacut, face urmatoarea reflectie: "Suflete, ai multe bogatii, stranse pentru multi ani, odihneste-te, bea, mananca, veseleste-te".

Dumnezeu apare pentru ca nu i-a placut filosofia personajului. Nu i-a placut conceptia lui de viata. Ea era foarte apropiata de una din filosofiile antice, hedonismul, practicat de aceia care cautau in viata numai placerea, imbuibarea, bautura, necrezand intr-o stare de dincolo, si nici in vreo datorie catre altii, aici. Reduceau totul la trup, la ei insisi, egoisti. Cum sa se fi preocupat unii ca acestia de saraci si de restabilirea echilibrului in viata sociala? Ei credeau - fiindca nu le convenea - ca ei aveau dreptul; la toate, iar altii la nimic.

Mantuitorul i-a mangaiat pe saraci, dar n-a zis niciodata ca trebuie sa ramana saraci. N-a invesnicit, n-a sacralizat saracia. N-a facut din ea o conditie a mantuirii. Le-a oferit o compensatie dincolo, numai cand nu le-a putut oferi una aici. Zaheu vamesul a impartit averea saracilor.

Mantuitorul i-a condamnat pe bogati. N-a intentionat o revolutie sociala. A crezut ca se va putea trece la o societate mai buna printr-o revolutie morala, in constiinte. Va fi gandit ca o alta ar putea duce la rele si la mai mari, precum se si contureaza astazi, de pilda reglementarea, gandita de unii, printr-un razboi atomic. Iata ca, in cel din urma, lumea se intoarce tot catre apeluri de constiinta, caci armele pot antrena doar catastrofa totala a omenirii si planetei. Bogatul caruia i-a rodit tarina abdicase de la constiinta raspunderii pentru altii, concentrandu-se doar asupra sa si a placerilor sale. Aceasta nu i-a placut lui Dumnezeu, din mai multe motive, intai pentru ca bogatul si-a suspendat munca. In al doilea rand, pentru ca si-a rezervat bunurile numai pentru sine si, in al treilea rand, pentru aceasta convorbire intima pe care a avut-o cu sufletul sau, ca si cum era era limitat numai la viata pamanteasca. I-a uitat cu totul dimensiunea cereasca. Si a crezut ca totul se margineste la trup: a bea, a manca si a se veseli. Si inca singur. Si ca pentru eternitate, intr-o eternitate-pamanteasca.

Tocmai aici se insela. De aceea Dumnezeu i-a atras atentia: "Nebune, in noaptea aceasta ti se va lua sufletul; asadar cele pe care le-ai pregatit, cui vor ramane"? I-a dezvaluit zadarnicia agoniselilor peste masura, si a faptului ca nu se va putea folosi de ele. Sufletul nu de asta are nevoie, ci de o bogatie in Dumnezeu", adica pentru eternitate. Pentru dincolo.

Romanul, care a transformat in zicale invataturile fundamentale ale crestinismului, are o vorba: "Cine da, lui isi da!" sau "Cine pe sarac ajuta, pe Dumnezeu imprumuta". Adica si-l face prieten pe Dumnezeu, Ce frumos s-a reflectat in viata poporului, in vorbirea lui de toate zilele, unul dintre adevarurile noastre de credinta, cu privire la faptele bune care ne sunt contate in ceruri, pentru mantuire.

Se zice ca dintre apostoli, cand Mantuitorul i-a trimis la propovaduire in toata lumea, Sfantului Toma i-a revenit India. De altfel exista acolo pana astazi o comunitate crestina purtandu-i numele. Ajungand acolo, tara fiind pagana, toti inchinandu-se unor zei locali, s-a gandit cum sa faca sa se introduca printre marii poporului aceluia, pentru ca incetul cu incetul sa poata propovadui credinta in Iisus Hristos.

A auzit ca regele locului cauta un arhitect care sa-i faca un palat. S-a prezentat la rege dandu-se drept arhitect. Regele, crezandu-l pe cuvant, i-a pus la dispozitie o mare suma de bani. Sa-mi faci un palat cum numai exista in lume. Sfatul Toma a luat banii, a plecat si a incercat sa faca din ei milostenie in dreapta si in stanga, propovaduind milostenia, propovaduind dreptatea, propovaduind fratietatea si iubirea intre oameni, in numele Evangheliei Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care s-a intrupat, a fost rastignit si ingropat si care a treia zi a inviat. Chiar el, Toma, le-a spus ca L-a vazut inviat!

La un moment dat regele a auzit cele ce se intamplau. L-a chemat pe Toma si l-a intrebat' "Cum stam cu palatul' - "E aproape gata". - "Cum adica?" - Iata, in numele tau am facut milostenie si am impartit toti banii la saraci. Ti-am facut un palat in ceruri". Regele n-a inteles nimic din toate acestea. Inchizandu-l, l-a judecat si l-a condamnat la moarte.

S-a intamplat ca intre timp sa moara fratele regelui si murind acesta, s-a dus in lumea de dincolo. Acolo i s-a oferit sa traiasca intr-un palat extraordinar, zican-du-i-se: "Uite, in acest palat ai putea locui, daca ai avea invoirea fratelui tau, pentru ca acest palat ii apartine lui". Atunci el a intrebat: "Dar cum sa fac sa am invoirea fratelui meu?" Atunei ingerul cu care statea de vorba i-a spus Du-te inapoi in viata si spune fratelui tau despre aceasta. Si, revenindu-si din moarte, i-a spus fratelui sau cele ce i se intamplasera. I-a descris palatul, fara sa cunoasca intamplarea cu Sf. Toma: "Uite, frate, ce mi s-a intamplat: am trecut dincolo; am vazut acolo un palat extraordinar si mi s-a spus ca e palatul tau. Cum poti tu sa ai un asemenea palat dincolo?"

Si atunci regele si-a zis: "Acesta trebuie sa fie palatul despre care spune Toma ca mi l-a zidit prin impartirea banilor mei la saraci". L-a chemat la sine si l-a eliberat din inchisoare. Sfantul Toma si-a continuat opera sa misionara de increstinare in India.

Dincolo de legenda, realitatea confirma miezul ei. Biserica Sf. Toma din India de sud exista pana in ziua de astazi.

Parabola e desigur o legenda pioasa, dar ea ne arata ce se intelege prin zicala: "Cine da, lui isi da". Oricate palate si-ar zidi, si oricate averi si-ar aduna omul pe pamant, degeaba le aduna, de vreme ce e obligat sa le lase altora. Iar el, daca le-a avut numai aici, nu foloseste nimic din ele dincolo.

Parabola despre Sfantul Toma in India ne clarifica inca un lucru foarte simplu. Nici n-ar trebui sa ne oprim asupra lui, daca n-ar fi unii care cu nechibzuinta zic: Ce-I trebuie lui Dumnezeu munca mea? De ce sa-i trimit lui Dumnezeu? Are el nevoie de bunuri pamantesti? Se intelege ca nu. Nici nu e vorba de aceasta. E vorba, cand se pun astfel de intrebari, doar de pretexte care sa justifice avaritia si lacomia. Dumnezeu nu e o adresa pentru care sa punem la posta bani si colete. Ar fi simplu. Cred ca multi dintre noi am face-o. Dar am face-o tot din egoism. Ne-am trimite noua. Ca si cum ne-am depune sume de bani la banca. Bani albi pentru zile negre, cum se zice. Pentru ca aceste depuneri sa nu fie egoiste, ele trebuiesc trimise prin altii, prin aproapele care sa le foloseasca el. Numai asa se inscriu in contul nostru la Dumnezeu. Ni le inscrie ca fapte bune. "Intrucat ati facut unora dintre acesti frati mai mici ai Mei, Mie Mi-ati facut" (Matei 25, 40). Cel care da fie si numai un pahar de apa, "nu-si va pierde plata sa" (Matei 11, 42). Evident ca facem fapta buna si pentru rasplata. E firesc si omenesc sa fie asa. Mantuitorul vorbeste adesea de "rasplata" din ceruri. Dar sa nu prierdem din vedere nuanta. Rasplata vine pentru ceea ce am facut aproapelui. Sfantul Chiril al Ierusalimului explica acest lucru asa: "Radacina oricarei fapte bune este nadejdea in inviere. Asteptarea rasplatii intareste sufletul spre fapta buna. Orice lucrator este gata sa rabde ostenelile, daca va crede ca inaintea lui va sta plata ostenelilor" (Catehezele VII, 14, XVIII, 1).

In aceasta viziune a faptei bune, facuta in folosul aproapelui, aici pe pamant, sta marea noutate sociala a crestinismului. De aici porneste "Biserica slujitoare". Aici este temeiul preocuparii crestine de lume, de problemele ei. De aici vine interesul crestinismului pentru progres si pace.

E adevarat, Mantuitorul nu si-a propus sa reformeze societatea. De aceea nici nu s-a amestecat intre cei doi frati, cand au vrut sa-l faca arbitru in neintelegerea lor cu privire la avere. "Cine m-a pus pe Mine judecator intre voi?" le-a spus. Dar a facut ceea ce credea El ca e mai important: a fixat principiile potrivit carora trebuie organizata societatea, si anume: egalitatea, fratia, dreptatea, socoteala ce o au de dat dincolo. Dar Mantuitorul n-a omis niciodata precizarea ca totul se hotaraste aici. La nivel social, nu individual, prin ceea ce faci aproapelui.

Mantuitorul a fixat criterii pentru constiinta. Cei credinciosi nu pot sa fie insensibili la aceste criterii. Ele nu si-au pierdut si nu-si vor pierde valabilitatea, atata vreme cat moartea desfiinteaza socotelile limitate aici, si nu poate oferi altceva decat o incheiere definitiva a socotelilor dincolo.

Gresesc insa cei care cred ca Mantuitorul a expediat toata restabilirea dreptatii "dincolo". Dincolo se trag doar consecintele, dar chiar si acestea incep sa se simta inca de aici. Viata celui din parabola de azi s-a luat de aici. Vietile Ananiei si Safirei s-au luat inca de aici. Cand se spune ca pe Dumnezeu nu-l poti iubi decat prin aproapele, tot aceasta inseamna: o buna randuiala, frateasca, pe pamant.

Asadar, bunuri in ceruri nu putem trimite decat prin intermediul aproapelui care sa le foloseasca aici. Unii vor zice: strangem pentru noi, ca sa ne asiguram viitorul. Ceea ce va ramane, va ramane altora, sa se foloseasca ei. Dar cei ce spun asa strang intr-adevar pentru altii? Stiu ei pentru cine strang? Sunt ei siguri ca vor ramane unora care au nevoie, sau unor rude care si asa au de toate? Si atunci ce folos vor avea dintr-o asemenea danie? Si e aceasta o danie facuta de bunavoie? Nicidecum. E ceea ce oricum ramane.

Argumentul, asadar, nu e dintre acelea care pot sta in picioare. Altceva e daca lasi un edificiu, o biserica, o biblioteca, un muzeu, o colectie de arta, o fundatie cu destinatie pentru societate. Acestea s-ar justifica, in masura in care nu se fac spre a se alimenta o slava desarta compensata aici pe pamant!

Mantuitorul condamna avaritia, egoismul, lacomia, schimbarea centrului de greutate de pe grija fata de suflet, pe grija fata de trup a acelora care, uitand de diferenta dinte ele, numesc trupul suflet, ca si cum acesta ar fi nemuritor. Scriitorul francez Honore de Balzac a creat in romanul Eugenie Grandet personajul "Mos Grandet", un avar atat de preocupat de bunurile pamantesti, incat in momentul mortii, cand fiica a venit sa-i spuna: "Tata, binecuvinteaza-ma inainte de a muri", in loc s-o binecuvanteze, i-a spus: - "Baga de seama, pastreaza bine, nu da nimanui nimic din toate bunurile ce ti le-am lasat. Am sa-ti cer socoteala dincolo, cand vei veni, despre ce-ai facut cu bunurile mele. Sa nu le risipesti, sa nu dai nimanui nimic". E un exemplu despre marginile pana la care poate ajunge avaritia, lacomia celui care crede in eternizarea bogatiei si a proprietatii.

Leon Tolstoi s-a intebat odata: cat pamant ii trebuie unui om? Stiti ca pe vremuri grija cea mare a unora era sa cumpere cat mai mult pamant. Numarul de hectare insemna prestigiu, desi el insemna intotdeauna si lipsirea altora de aceeasi suprafata, din care ei si-ar fi scos hrana zilnica.

Tolstoi a scris o parabola in legatura cu aceasta tema, intituland-o chiar asa: Cat pamant ii trebuie unui om. O vom povesti cu cuvintele noastre: Se zice ca un anume Pahomie ar fi auzit ca undeva prin Siberia un mare proprietar de pamant vinde oricat pamant poate cuprinde cineva cu pasul intr-o zi, dus-intors, pe o mie de ruble. Ispitindu-l vanzarea, s-a dus la proprietarul de pamant si i-a spus ca vrea si el sa cumpere. Proprietarul i-a spus: Iata, suntem in acest punct. Pleci de aici drept inainte, si atata cat vei cuprinde cu piciorul, va fi al tau, cu o singura conditie: ca sa fii inapoi tot in acest punct, inainte de apusul soarelui. Deci te duci inainte si le intorci inapoi. Cat de mult cuprinzi, e al tau. Dar daca nu ajungi aici inainte de apusul soarelui, pierzi mia de ruble.

Si omul a pornit sa-si cucereasca pamantul, si a mers, si a mers, si a mers. Se uita si la soare, se uita si la pamantul din fata. Si a mers, si a mers. Si-si tot zicea mereu. Am timp sa ma intorc si inapoi, dar trebuie sa cuceresc cat mai mult pamant. Si a mers pana cand si-a dat seama ca, daca merge mai departe, nu mai are timp sa se intoarca inapoi. A pornit inapoi, dar intorcandu-se, soarele tot scapaia, se apropia de asfintit, iar el era inca departe de locul de intalnire.

In sfarsit, cu cateva clipe inainte de apusul soarelui, alergand cu sufletul la gura, gata sa piarda, a reusit sa faca ultimul pas si, intinzand mana, a ajuns pe locul de unde pornise, bucuros in inima lui ca reusise sa cucereasca o atat de mare intindere de pamant. Dar in clipa cand a atins mana si a atins piciorul proprietarului, i-a stat si inima, si a murit pe loc. Proprietarul le-a spus slujitorilor lui: Sa-pati-i o groapa de doi metri lungime si un metru latime, ca de fapt de atata pamant are nevoie un om, si nu de atata cat cu lacomie a venit el sa cucereasca!

Mantuitorul ne-a lasat o invatatura echilibrata. Sa ne castigam viata prin munca, sa ne agonisim cele de trebuinta, dar sa nu tezaurizam de dragul tezaurizarii, sa nu strangem de dragul strangerii. Sa folosim ceea ce e rodul muncii noastre. Sa ne bucuram de cele ce facem, dar sa nu adunam doar de dragul de a avea.

Am vazut la tara, pe cand eram copil, pe unii care-si faceau cate o casa foarte mare si o tineau gatita si frumoasa, dar ei locuiau cu o familie de cate opt copii intr-o biata bucatarioara. Si ajungeau toti de mureau dupa ce au trai in mizerie, cu case mari alaturi, pe care nu stiu pentru cine le pastrau. Sunt unii care au bani pe care-i tezaurizeaza, doar de dragul de a-i avea, si traiesc ca niste saraci toata viata.

Din rodul muncii trebuie sa traim cum se cade pe pamant, iar din ceea ce ne prisoseste sa facem bine si celor dimprejurul nostru care au nevoie. Daca nu facem asa, iata, vine o zi cand fiecare din tre noi poate auzi: Nebunule, pentru ce ai adunat toate acestea si le-ai strans doar pentru tine, ca sa-ti bucuri doar inima si ochiul tau? Iata, ca maine vine moartea, te ia, si din toate nu iei nimic cu tine. Pentru cine ai adunat? Nu-ti ramane decat cea ce ti-ai trimis dincolo. Cine da, lui isi da! Cat ai, atata dai! Ci cat dai, cu atata te vei intalni dincolo. Iata o parabola care ne va lamuri si mai bine cam cum stau lucrurile. Am intitulat-o: Doamna cea buna.

Intr-un tinut veni de undeva o doamna bogata care isi cumpara mult pamant isi cladi un castel, se inconjura de servitori si lucratori si se imprieteni cu toti boierii si boiernasii din partile locului, vizitandu-se reciproc. Spre deosebire de ceilalti, se arata a fi si o buna crestina. Il cinstea pe preot, care se dovedea a fi patruns de misiunea lui. Doamna mergea regulat la biserica si ajuta intotdeauna parohia cand era nevoie de vreo contributie pentru reparatii, pentru intretinere pentru orice. Ajuta si saracii. Preotul facea adesea apeluri la crestinii prezenti, mai ales la cei mai avuti, sa fie generosi, sa ajute nu numai biserica, ci si pe cei saraci din comunitate, si de oriunde ar fi, in asa fel incat toti sa traiasca intre ei ca fratii si sa se iubeasca, precum porunceste Mantuitorul. Doamna noastra se dovedise sensibila la aceste apeluri, uneori chiar in asa masura, incat cei din jur cam radeau de ea. O banuiau de bigotism. Ei, in general, nu prea luau in seama apelurile preo tului, desi el repeta mereu invatatura Evangheliei, ca grija tuturor trebuia sa fie sa-si trimita comori in ceruri, nu sa-si adune bunuri, adesea inutile, pe pamant. Cele din ceruri ii vor ajuta la Judecata, precum este scris: "Ce ati facut unuia din acesti mai mici ai Mei, Mie mi-ati facut' (Matei 25, 40). Si mai zicea preotul

voua va faceti. Cine da, lui isi da! Vazand doamna ca predica preotului nu prea era ascultata, s-a gandit sa-l ajute in propovaduire si sa-si faca prietenii sa inteleaga mai concret apelurile si promisiunile lui. Intr-o zi se deghiza cu multa arta intr-o cersetoare, isi schimba vocea si porni prin sat dupa cersit, prefacandu-se a fi bolnava, si neputincioasa, si caindu-se ca e singura si ca are o casa de copii. Isi repeta istoria la fiecare poarta si in fata fiecarui trecator pe care il intalnea. Unii au dat-o afara, altii au refuzat-o brutal, asmutind cainii dupa ea, altii i-au dat ceva din resturile servitorilor sau din mancarea cainilor. Unii, ca sa scape de ea, i-au dat cate o coaja de paine uscata, o bucata de mamaliga mucegaita, un pumn de faina, o rosie stricata, de obicei nu ceea ce le prisosea, ci ceea ce nu le mai trebuia, fiind si asa gata de aruncat. Ea multumea si strangea totul in traista. Si venea si a doua zi.

O saptamana intreaga a cersit astfel, batand la portile conacurilor boieresti, ale notabilitatilor satelor, ale gospodarilor, dar si ale saracilor, din mainile acestora alegandu-se adesea cu daruri mai bogate decat cele capatate de la cei avuti. Saracii intelegeau mai bine saracia si, adesea, isi cereau iertare ca nu puteau fi mai darnici.
Pentru duminica urmatoare, cersetoarea redeveni doamna care era de fapt, si anunta o mare receptie la castelul ei. Trimise invitatii tuturor marilor familii din imprejurimi si tuturor notabilitatilor. Invitatia era o mare cinste. Spre mirarea tuturor, invitase la masa si oameni mai saraci.

Incepusera sa soseasca cei bogati, cu trasuri scumpe, imbracati in haine alese, doamnele in toalete elegante, si toti fura primiti intr-un salon imens unde doamna, gazda, precum se si cuvenea, facea in persoana onorurile casei, salutan-du-i si primindu-i pe invitati. Saracii stateau mai pe la usa, neindraznind sa intre inauntru. Doamna ii chema pe toti. Si, cand toti invitatii sosisera, se deschisera usi mari intr-o parte si intr-alta. Acolo unde se vedeau mese incarcate de toate bunatatile, fura invitati saracii. Si intrara, cam stanjeniti, cam nelalocul lor. Dar doamna insista. Vis-a-vis, intr-o sufragerie si mai mare, si mai somptuoasa, erau mese deocamdata goale si fiecare loc era marcat cu numele fiecarui invitat din cei mari, din cei bogati. Intrara infumurati si mandri de marea cinste. Luara loc, si atunci intrara servitorii, imbracati sarbatoreste si inmanusati, purtand tavi de aur si argint. Depusera in fata fiecarui invitat o coaja de paine uscata, o bucata de mamaliga mucegaita din mancarea servitorilor si a cainilor, o rosie stricata, un cartof si cate alte nimicuri de care te apuca scarba numai vazandu-le, incat toti ramasera inmarmuriti. Nu stiau ce sa creada. Gandeau ca gazda a incurcat saloanele, caci vazusera mesele la care se instalasera saracii. Erau gata sa se scandalizeze, sa protesteze ofensati de marea batjocura.

- Nu, n-am incurcat saloanele, ii lamuri gazda. Ei m-au miluit cu ce au avut mai bun, din saracia lor, ba mi-au cerut si iertare pentru ca nu-mi puteau da mai mult. Eu sunt cersetoarea care am cersit pe la portile voastre zilele trecute. Va amintiti acum de mine? Si aruncand de pe ea o mantie aurita, redeveni pe loc cersetoarea incovoiata pe care toti o cunosteau. Iar voua, domnilor si doamnelor, v-am pus inainte, fiecaruia, exact ceea ce mi-ati dat si voi cand am fost pe la portile sau usile voastre, sau la mesele servitorilor vostri, la care m-ati indrumat. Nu cred ca ma veti judeca prea aspru. Fiecare din voi are in fata si primeste inapoi ceea ce a dat el insusi pentru acest banchet. Ce a dai, lui si-a dat! Cum s-a onorat, e onorat si la masa mea. Dupa dreptate.
Asa va fi si in imparatia cerurilor!

Zicand acestea, cersetoarea a parasit incaperea si, spun cei care au vazut-o, ca, mergand spre usa, si-a indreptat din nou spatele incovoiat si a redevenit mareata, iar pe umeri i-a reaparut mantia stralucitoare topind chipul cersetoarei, in cel al doamnei, si vazandu-se bine acum ca erau una si aceeasi persoana. Cand sa se apropie de ea, n-au mai vazut-o. Acolo nu s-a mai intors niciodata, dar credinciosii spun ca chipul Maicii Domnului din biserica lor e aidoma cu chipurile ei. Nimeni nu poate spune ca asa a fost si inainte si n-au observat-o ci, si acum s-a reintors acolo, sau numai dupa ce s-a facut nevazuta, doamna cea buna de la castel s-a ascuns in chipul din stanga usilor imparatesti, de unde ii priveste mereu si parca le-ar spune: - Asa va fi si in Imparatia Cerurilor! .

Aceasta este si invatatura parabolei din Evanghelia pe care am auzit-o astazi. Macar aceasta simpla sintagma romaneasca: "cine da, lui isi da'" s-o tinem minte. Trecatori si straini suntem pe acest pamant, si nu trebuie sa ne investim toate nadejdile, toata agonisita, toate bunurile numai aici. Sa ne trimitem o rezerva si dincolo.

La intrebarea: "Cele pe care le-ai strans ale cui vor fi?", se poate raspunde in doua feluri: ale altora, daca le-am adunat pentru noi; ale noastre, daca le-am impartit cu altii!
Calendar Ortodox 

joi, 18 noiembrie 2010

Credinta trebuie sa lase zambete pe unde treci


A avea credinta nu inseamna doar sa mergi la Biserica sau sa te inchini cand treci pe langa Casa Domnului. De cele mai multe ori, uitam ca trebuie sa manifestam credinta prin actiunile noastre, prin dorinta sincera de a intinde o mana de ajutor celor nefericiti sau fara noroc. Urmele credintei noastre trebuie sa fie intotdeauna zambetele celor pe care ii intalnim si pe care ii ajutam.
Romania este tara cu cei mai multi credinciosi declarati: spunem ca noi credem in Dumnezeu, ca avem teama de Dumnezeu, ca ii urmam indemnul si ca regretam pacatele comise. Dar pacatele nu stam niciodata sa le numaram, caci ne incredem in canoanele preotului si in iertarea promisa celor care se caiesc. Uitam vorba buna care spune ca "regretul se uita inspre trecut, credinta se uita in sus". Mergem cu miile la pelerinaje, la manastiri, sa ne inchinam la moaste. Dar suntem de multe ori lenesi si fara initiativa, ne invidiem sau ne uram aproapele fara motiv si fara folos.
Si daca Iisus poate aduce la caile cele bune o oaie ratacita, cine poate aduce pe calea cea buna oile care fac turma doar de dragul de a face ceva? Nu odata ne-a fost dat sa asistam la scene rusinoase, in timpul sarbatorilor mari, in fata Bisericii sau in Biserica, batranii impingandu-se si calcandu-se in picioare pentru a prinde slujba sau apa sfintita. Ne-am intrebat ce rost au toate acestea in fata lui Dumnezeu, daca sufletul nu ne este curat si orientat catre realizarea unei lumi mai bune decat este aceasta?
Faptele bune trebuie sa dureze
Prea des, alegem sa fim crestini doar cu vorba, si nu cu fapta. Iar asta nu inseamna neaparat sa dam doi bani saracului care ne asteapta in pragul fiecarui magazin. Stim bine ca atunci cand dai cuiva un peste, nu il oferi mancare decat pentru o masa. Atunci cand il inveti sa pescuiasca, atunci ii oferi mancare pentru intreaga viata. Trebuie sa alegem intotdeauna sa facem fapte bune care au un efect durabil si care cladesc o lume mai buna, si nu ingroasa randurile celor nefericiti.

Credinta inseamna efort sustinut
Credinta inseamna, de multe ori, sa facem un efort sustinut de a ajuta lumea in care traim, sa provocam noi insine o schimbare in bine. Credinta inseamna sa faci in fiecare zi pe cel putin o persoana sa zambeasca de fericire, sa se simta bine. Poti face asta printr-o vorba buna sau prin oferirea ajutorului la nevoie. Sa nu uitam insa ca fericirea celui de langa noi se construieste in timp si cu pasi mici. Martin Luther King spunea: "Fa primul pas in credinta. Nu trebuie sa urci toate scarile, fa doar primul pas". Cu siguranta ca dupa ce am facut primul pas, restul va fi mult mai usor.
Educatia si sfatul crestin
Trebuie sa ii invatam si pe altii sa ajute, sa cladeasca, sa ii invatam pe altii valorile crestine. Vedem de multe ori paiul din ochiul celuilalt, insa nu ne uitam in familia noastra, in comunitatea in care traim, sa incercam sa starpim comportamentele nesanatoase care nu aduc nimic bun. Caci raul, precum spunea poetul Wystan Hugh Auden , ”e nespectaculos si intotdeauna uman, si doarme in pat cu noi, si mananca la masa noastra “.
Livia Popescu

Când unul dintre noi este ameninţat, cu toţii suntem expuşi unui risc.

Un şoricel privi din crăpătura sa din perete şi îi văzu pe ţăran şi pe nevasta acestuia deschizând un pachet.
- Ce mâncare să fi adus oare? se întrebă şoricelul… Cu groază îşi dădu repede seama că era o capcană.
Şoricelul se strecură cu mare grijă în curtea animalelor şi dădu alarma:
- E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Găina cotcodăci şi se înfoie, ridică apoi capul şi îi spuse:
- Domnule Şoarece, vad bine că acest lucru te afectează, dar pentru mine el nu are nici o relevanţă. Nu pot permite ca acest lucru să mă afecteze.
Şoricelul se întoarse atunci înspre porc şi îi spuse:
- E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Porcului îi fu milă de el, dar răspunse:
- Îmi pare foarte, foarte rău, Domnule Şoarece, dar tot ce pot să fac este să mă rog. Te asigur că te vei găsi în rugăciunile mele.
Şoricelul merse atunci la vacă şi îi spuse:
- E o capcană în casă, e o capcană în casă!
Vaca îi spuse:
- Vai! Domnule Şoarece, îmi pare foarte rău pentru tine, dar chiar nu este o urgenţă pentru mine.
Şi aşa se întoarse şoricelul în casă, cu capul plecat şi cât se poate de amărât, pentru a înfrunta de unul singur capcana pusă de ţăran.
În chiar noaptea aceea în casă se auzi un zgomot… Cum ar fi zgomotul produs de o capcană în care s-a prins un şoricel.
Nevasta ţăranului se repezi să vadă ce s-a prins. Pe întuneric, ea nu îşi dădu seama că în capcană îşi prinsese coada un şarpe veninos.
Şarpele o muşcă pe nevasta ţăranului. Ţăranul o duse cât putu de repede la spital, şi când o aduse acasă, ea mai avea încă febră.
Oricine ştie că cel mai bun tratament împotriva febrei este supa proaspătă de pui, aşa că ţăranul luă un cuţit şi se duse în curtea păsărilor, ca să facă rost de principalul ingredient pentru supă.
Dar nevasta lui nu se însănătoşi, aşa că prietenele şi vecinele ei veniră să o îngrijească şi stăteau cu ea mai toată ziua. Pentru a le da de mâncare, ţăranul fu nevoit să taie porcul.
Nevasta ţăranului nu se mai însănătoşi, şi muri la scurt timp.
La înmormântare veni multă lume, iar ţăranul trebui să taie şi vaca pentru a-i hrăni pe toţi.
Şoricelul se uita din crăpătura lui din perete, cuprins de tristeţe.

Aşa că data viitoare când auzi că cineva se confruntă cu o problemă şi tu ai impresia că acest lucru nu te priveşte, adu-ţi aminte: Când unul dintre noi este ameninţat, cu toţii suntem expuşi unui risc.

Suntem cu toţii implicaţi în această călătorie numită viaţă. Trebuie să avem grijă unii de alţii şi să facem un efort în plus pentru a ne încuraja unii pe alţii. Fiecare dintre noi este un fir vital în tapiţeria altei persoane. Vieţile noastre se întreţes şi acest lucru nu e întâmplător. 

MULTUMIRE


Doamne, iti multumesc ca mi-ai adus primii zorii de zi - ai vietii.

Doamne, iti mulțumesc ca mi-ai adus in suflet - Lumina Ta.

Doamne, iti mulțumesc ca mi-ai lasat in inima - speranta.

Doamne, iti multumesc ca ai pus in fata mea - viata.

Doamne, iti multumesc ca mi-ai dat sa aleg - iubirea.

Doamne, iti multumesc ca mereu imi ierti - neputinta.

Doamne, iti multumesc ca la finalul vietii imi oferi - nemurirea.

Autor: Stefanescu Romeo-Nicolae

Cheia potrivita


( Gheorghe Petrascu, "Sf. Spiridon Biserica veche" )

La un calugar a venit o femeie sa-i ceara ajutorul, fiindca nu avea intelegere in casa.
- Ce-ai facut in aceasta situatie, a intrebat-o calugarul ?
- Am incercat sa-mi conving barbatul, certandu-l.
- Cand ati avut iar probleme, ce-ai mai facut ?
- Acelasi lucru, i-a raspuns din nou femeia. I-am reprosat si l-am certat. Si de fiecare data am facut la fel. Atunci, calugarul a scos o gramada de chei si dandu-i una femeii a rugat-o sa deschida usa din fata lor. A incercat femeia, dar, nepotrivindu-se cheia respectiva, i-a cerut calugarului alta cheie.
- Poate n-ai stiut cum sa deschizi, i-a spus calugarul, mai incearca!
Dar oricat s-a straduit femeia, nu a putut deschide.
- Parinte, dati-mi toata gramada de chei si aflu eu care-i cea potrivita - l-a rugat aceasta. Privind-o cu caldura, duhovnicul i-a raspuns:
- Acum intelegi ce-am vrut sa-ti dovedesc ? Cum nu poti tu deschide acea usa cu o cheie nepotrivita, oricat ai incerca, tot asa nu poti deschide sufletul barbatului tau cu aceeasi vorba de cearta cu care incerci mereu. Cauta cheia potrivita si, daca o vei gasi, sigur vei putea deschide!
"Invataturile date cu forta nu pot dainui in suflete, pe cand invataturile primite in suflet cu placere si cu bucurie raman de-a pururi."

RUGACIUNE

" Doamne, da-mi puterea sa primesc cu sufletul linistit tot ce-mi va aduce ziua de azi.
Da-mi puterea sa ma las cu totul in voia Ta cea sfanta si in fiecare clipa stai in preajma mea si intareste-ma.
Orice veste va aduce ziua de azi, buna sau rea, invata-ma sa o primesc cu inima impacata si cu credinta neclintita ca voia Ta sta asupra tuturor.
Fie ca in tot ce fac si in tot ce spun, voia Ta sa-mi stapaneasca cugetul si simtirea, iar cand asupra mea vor veni imprejurari neasteptate, ajuta-ma sa le implinesc dupa voia Ta.
Da-mi puterea sa lucrez cu tarie si cu intelepciune fara sa stanjenesc sau sa amarasc pe aproapele meu.
Ajuta-ma Doamne sa pot duce povara zilei de azi cu toate cate va aduce ea.
Struneste-mi vointa si invata-ma sa ma rog, sa sper, sa cred, sa indur, sa iubesc si sa iert.
Iar cand ma rog, fie ca Tu insuti sa fii Cel care se roaga in mine.
AMIN "

POEZII CRESTINE


Ion UNTARU : Miraculoasa vindecare


Am simţit o putere care a ieşit din Mine (Luca 8.46)
- Iartă Doamne, eu sunt păcătoasa
Care-am îndrăznit să Te ating,
Mă roade boala şi mă sting
Simt moartea şuierându-i coasa;
De doisprezece ani îmi curge
Izvorul vieţii fără lecuire,
Dar fără Tine nu e mântuire
Şi vlaga vieţii mi s-ar scurge.
Şi disperarea m-a împins
Dar cel mai mult dintr-o credinţă
Că vindecare-i cu putinţă
De asta Doamne, Te-am atins
Şi-acum mă simt tămăduită
Aştept Iisuse să mă cerţi,
Dar Tu eşti bun şi blând. Şi ierţi
iubirea mea făgăduită.
- Pentru cuvântul tău rostit
Că astfel te vei vindeca,
te iert femeie. Mergi în calea ta
Credinţa, azi te-a mântuit!

Silvia AVRAM : Trup si suflet



Se scurge vremea, ceas cu ceas,
Se duce timpul ce-a rămas.
Și-oricât de mult aș căuta
Doar prin credință pot vedea,
Un scop, un sens, în viața mea
Ca o busolă spre CEVA…
Cum aș putea să deslușesc?
Gândind în modul omenesc.
Cum să separ, sau să unesc
Două puteri ce se-ntîlnesc,
Alcătuind din asta, OM.
De parcă m-aș trezi din somn.
Trupul îmi cere pâine, apă
Mergând agale către groapă
Sufletu-mi zboară, către cer,
Cu aripi mari de porumbel.
Pot oare, Doamne, să strunesc
Trupul acesta omenesc?
Pot sufletul să-l dezrobesc
Strigând doar DOAMNE TE IUBESC.
Îți e de-ajuns iubirea mea,
Când trupu-mi cere altceva.
Azi mă căiesc și strig spre Tine
Dar mâine cad și nu mi-e bine,
Și iarăși strig, IUBIREA MEA
Mă poți iubi? Mă poți ierta?
În viața asta trecătoare,
Când orice gest e o-ncercare,
Când pot să fac și rău și bine
Asta depinde doar de mine.
Dar…orice faptă săvîrșită
Din trup și suflet, zămislită,
Mă poate duce către rău,
Sau către Tine, Domnul meu.
Învață-mă să-mi stăpânesc
Tot SINELE meu omenesc,
Și-atunci când strig că Te iubesc,
Să știu de ce-am trăit…trăiesc.
Iar trupul ce mi-ai dăruit,
Să nu trudească osândit.
Și-n toate cele ce i-ai dat,
Să nu rămână în păcat.
Căci uneori pentru a-mi fi bine
Nu mă gîndesc decât la mine.
Iar toate cele câte sunt,
Când ai zidit acest pămînt,
Nu-s ale mele, sunt ale Tale
Și-ai pus un DAR în fiecare,
În orice om, în orice floare
Și-n vietățile din mare.
Cu TRUP și SUFLET păcătos,
Te rog, eu, omul vanitos,
Întoarce-ți, Doamne, fața Ta
Spre robul Tău, spre roaba Ta,
Iar Doamne, de am ispășit,
Tot ce aveam de pătimit,
Dacă clepsidra s-a sfîrșit
Și ceasul vieții s-a oprit,
Primește-mă în sânul Tău,
Atotputernic Dumnezeu!

Ion UNTARU : Ruga



Amuşină înserarea
Sufletele celor duşi
Stau de strajă pe la uşi
Fără care nimeni nu-şi,
Mai suportă-nsingurarea.
Daţi-mi aripi pentru rugă
Că eu mă topesc de dor
Viaţa noastră e un zbor
Interior!

Ion UNTARU : Altar



Pâlpâie o flacără timidă
Umbrele se-nchină la icoană
Oprite grijile din goană
S-au închis în câte o firidă
Tremură şi sufletul ca ceara
Binecuvântarea curge ca un har
Psalmii de credinţă din altar
Luminează feţele cu seara
Jertfa lumânării, purpuriu
Razele aruncă pe pereţi
Suferinţa din atâtea vieţi
Să facă roditor acest pustiu
Doamne curăţeşte-ne de vină
Smerenia ne-aşează în genunchi
Lumânarea arde ca un trunchi
Noduros, în valuri de lumină
Doamne dă-mi puterea ca să ard
Răutatea fiecărei zile
Asemeni adierilor subtile
Crusta de păcate ca un fard!


Lista mea de bloguri

Arhivă blog

DACA VREI SA ASCULTI...PORNESTE...

Ruga catre Dumnezeu

Previzualizaţi

Doamne, Da-le tuturor celor care mi-au vrut raul, atata fericire pe masura raului pe care ei mi l-au dorit.
Doamne, Da-la celor care nu ma plac, atata placere pe masura neplacerilor pe care ei mi le doresc.
Doamne, Da-le celor care m-au crezut prost, atata intelepciune functie de cata prostie au crezut ca am eu.
Doamne, Fie-ti mila de cei care nu mi-au aratat ce e mila.
Doamne, Da-le celor care mi-au refuzat dragostea, toata dragostea pe care eu nu am putut sa le-o ofer.
Doamne, Te mai rog ca tuturor celor pe care eu i-am intristat sa le dai numai lucruri vesele de care sa se bucure cat mai mult.
Doamne, tuturor celor care m-au lovit, mangaie-i si iarta-i, pentru ca eu i-am iertat demult, si nu lasa sa fie loviti de nimeni.
Doamne, celor care ma urasc, da-le numai iubire pentru ca ura ii duce la pierzanie.
Doamne, nu ma lasa sa urasc pe nimeni, indiferent de cat de mult ma displace celalalt.
Doamne, daca nu te superi, te mai rog ceva, desi stiu ca sunt doar un biet pacatos care de multe ori uita de Tine. Te mai rog ca toti cei cu care ma voi intalni in acest an sa aibe parte numai de noroc, fericire, iubire si sanatate si sa fie mereu plini de energie si iubiti de toti.